La începutul acestui an, încercând câteva gânduri despre importanța unității și coeziunii euro-atlantice, eram de părere că, „în cazul în care România nu va putea să facă prea mult bine în direcția asta, atunci ar trebui să nu facă absolut nimic în contra ei; vorbesc desigur despre o solidaritate care să prezerve și nu să ignore în vreun fel interesele vitale românești.” Chiar dacă între timp Marea Britanie a părăsit UE iar Ungaria și Polonia se manifestă tot mai centrifug – sau poate cu atât mai mult – cred că se justifică și ceea ce conchisesem atunci, anume că „opțiunea noastră se cuvine să fie răspicat și irevocabil pentru cei care susțin această solidaritate, și nu pentru cei care o sabotează.”

De aceeași părere am fost mereu în toți anii de după 1989, când sub guvernări succesive – de multe ori ezitant si chiar cu destule împotriviri, în special în anii guvernărilor feseniste de până în 1997 – România s-a „integrat euro-atlantic” (atât cât și cum s-a „integrat”). Ce cred că m-a singularizat în bună măsură în toți acei ani a fost pledoaria mea ca România să aibă concomitent relații bune și cu Rusia. În Academia Cațavencu, ilustrul comediant Liviu Mihaiu mă trata de vândut rușilor doar pentru că îmi displăcea rusofobia snoabă și încruntată a prezidentului Constantinescu și a fostului principal consilier Zoe Petre. Ambii complexați de trecutul lor comunist și convinși fiind că astfel vor reuși să treacă drept altceva decât fuseseră. 

În același timp am fost și rămân de părere că un nou început al acestor relații este greu de imaginat fără ca Rusia să asume și să repare consecințele răului ce ne-a fost făcut în anii sovietelor – Pactul Hitler-Stalin, tezaurul sechestrat etc. Și fără ca politica noastră de alianțe să fie liberă de orice condiționări, inclusiv atunci când dreptul internațional e nesocotit prin anexarea de teritorii. Că un alt început este posibil mai devreme sau mai târziu pare să ne-o spună recentul dezgheț istoric al relațiilor dintre Bisericile Ortodoxe Rusă și Română, constând în vizita la București a Patriarhului Kiril (26-28 octombrie curent), urmată la scurt timp de cea a Patriarhului Daniel la Moscova (2-3 decembrie). Cum știm, Patriarhul rus a venit la București în contextul Anului comemorativ din Patriarhia Română dedicat victimelor ce s-au ridicat în apărarea Ortodoxiei pe timpul comunismului. 

În cuvântul său Patriarhul rus a deplâns explicit „prigoana la care au fost supuse Bisericile din Europa de Est” sub comunism. Desigur, reprezentanților acestor Biserici (prezenți și ei la București), și nimănui altcuiva, nu mai era nevoie să li se spună cine anume a impus de fapt comunismul țărilor lor. Încât cei care prin agendă au avut și de data asta să tune și fulgere (și care au motivat inclusiv cu acordul – necesarmente otrăvit! –  pe care Președintele Putin l-a dat vizitei Patriarhului) s-au arătat adversari ai unui moment cel mai probabil istoric. Pentru că aceasta înseamnă în realitate asumarea de către Președinte a discursului Patriarhului său, ierarh a cărui poziție în cadrul sistemului statal rus poate fi uitat doar de cei neatenți ori de cei ce ignoră cu rele intenții adevăruri esențiale. În sfârșit, mă gândesc dacă nu cumva multora ne-a scăpat din vedere prea ușor că înainte cu mai bine de o săptămână de evenimentul de la București, desfășurat sub primatul (protia) Patriarhului rus, Patriarhul Daniel a întâlnit, pentru prima oară în acel cadru, pe Principesa Moștenitoare Margareta. 

Dar un moment indiscutabil istoric, tot foarte recent, l-a constituit și discursul ținut pe 29 noiembrie de Principesa Moștenitoare în fața Corpului diplomatic acreditat la București, la care sper să pot reveni curând. Până atunci aș nota în context doar pledoaria excepțională pentru o unitate și solidaritate europeană cât mai echitabilă – „occidentală și orientală”, între statele vechi și cele noi ale UE. Evitând noi dezbinări, aș sublinia eu mai apăsat, Europa va evita să fie iarăși capul unor nenorociri ca cele ultime două din secolul trecut. Iar dacă europenii înșiși nu vor acționa în consecință, să nu se aștepte la absolut nimeni altcineva s-o facă în locul lor – oricâte sirene de pe aiurea vor auzi cântându-le seducător. În sfârșit, sunt sigur că evenimentul regal din noiembrie a făcut mai limpede ca orice altceva, înainte de toate românilor, că Principesa și instituția căreia îi aparține conferă legitimitate și demnitate contemporaneității interne și internaționale căreia li se adresează. 

România are ea însăși responsabilități în sensul celor la care m-am referit. Dar și, corelativ – și am mai spus și aceasta nu o dată – dreptul de a cere inclusiv partenerilor euro-atlantici relații principiale și nu bazate pe preeminența intereselor celui mai bogat și mai puternic. Pentru că este în chip elementar neprincipial să-ți sporești bunăstarea proprie prin condiționări politice ilegitime (și nu o dată corupte) care să-i afecteze celuilalt resursele și, în orice alt mod, bunăstarea proprie. Unui popor „partener strategic” nu-i poți anula un referendum din cauză că un politician anume este „mai sigur” decât un altul „în a ne sprijini în orice dezacord grav cu Bruxellexul, Parisul sau Berlinul”. Iar diplomații Guvernului tău nu pot interpela ilegitim Parlamentul „partenerului strategic” asupra unui vot preconizat la o lege sau alta, în loc să se adreseze nivelului omolog – diplomații celuilalt Guvern.

Valerian STAN

                                                                                                                          

Dumnezeu să odihnească sufletul Regelui nostru!