Duminică, 8 octombrie 2017, va rămâne în istorie. Va rămâne ca data la care un număr de 14 formații timișorene s-au adunat, la inițiativa lui Ilie Stepan, într-un gest fără precedent, pentru un concert unic. Un Concert pentru Timișoara, menit să adune fonduri pentru reabilitarea distrugerilor produse la spitalele timișorene în urma furtunii din 17 septembrie. 

Dar, pe lângă asta, ar fi trebuit să rămână în istorie și ca data la care timișorenii, într-un gest de solidaritate pe măsura gestului artiștilor, ar fi trebuit să umple Piața Libertății. Mii de oameni ar fi trebuit să fie acolo, cântând, bucurându-se, ajutând. Ar fi trebuit ca acest concert să rămână în istorie ca expresia cea mai bună a ceea ce înseamnă spiritul Timișoarei astăzi. Din păcate, însă, acest lucru nu se va întâmpla. Și aceasta deoarece imaginea Pieței Libertății, cu vreo 400 de spectatori, a fost una dezolantă. La fel cum dezolant a fost să vezi cam tot atâția oameni câți erau în fața scenei stând după gard, bucurându-se de concerte de la distanță, pentru a nu plăti acei 50 de lei destinați nu artiștilor, ci spitalelor timișorene. Trei beri și un pachet de țigări – cam așa poate fi echivalat prețul biletelui la un concert unde au cântat, fără nici un fel de onorariu, Phoenix, Pro Musica (cu Dixie Krauser venit din Germania), Cargo (cu Ramon Radosav venit din Statele Unite), Implant pentru Refuz, Survolaj și mulți, mulți alții, în încercarea de a strânge bani pentru o cauză nobilă. Prea mult, se pare, pentru unii mult prea obișnuiți cu concertele gratuite, cu festivalurile berii, cu cântările în fum de mici și hamsii prăjite. Prea mult a fost, de altfel, și reducerea anunțată pe final: cei de pe margine să intre înăuntru nu cu 50, ci cu 20 de lei. N-a fost nici un fel de înghesuială nici la mega-ofertă.

Din punctul meu de vedere, 8 octombrie va rămâne în istorie, dincolo de gestul minunat al artiștilor, ca data la care spiritul Timișoarei ne-a arătat că este muribund. E ziua în care oamenii au preferat să stea la birt, probabil, să vadă un meci care nu mai avea nici un fel de relevanță. Ziua în care cei care ar fi putut să ajute au stat pe margine. Ziua în care m-aș fi așteptat să-i văd pe toți cei care ies în stradă cu diverse ocazii să strige împotriva unor lucruri pe care nu le înțeleg foarte bine venind să își aducă aportul pentru ceva concret, palpabil, pentru orașul lor. Oamenii ăștia au lipsit. Civismul lor și-a arătat fața duminică: are valoarea unei palme puse în fund.

Am văzut la concert oameni pe care știu sigur că i-a durut să scoată 50 de lei din buzunar și care, totuși, au fost acolo. Prin aceștia, așa puțini, câți au fost, mai supraviețuiește ceea ce numim spiritul Timișoarei. Ei sunt, de fapt, cei care mai țin flacăra aprinsă. Și atât timp cât există acești oameni, această „părticică de Timișoara” (cum spunea Ilie Stepan), măcar mai avem speranță. Când ei vor înceta să existe, nu vom mai avea nimic.

Flavius BONCEA