În toată istoria post-decembristă a României am crezut cu adevărat într-un singur partid: PNȚCD. Era singurul partid care și-a asumat deschis, din prima clipă, un parcurs european pentru România. Mai mult decât atât, era un partid cu lideri onești, de o probitate morală care nu putea să fie pusă la îndoială absolut de nimeni. Amintiți-vă, numai, de Corneliu Coposu sau de Ion Rațiu. Atât de huliți la începutul anilor '90, astăzi au ajuns simboluri ale democrației, respectați fiind până și de cei mai aprigi adversari ai lor de la început. Tot PNȚCD a fost singurul partid care și-a asumat lupta pentru desprinderea definitivă a României de comunism. 

Acesta a fost, probabil, motivul care a stat la baza distrugerii PNȚCD. Pentru că deși au existat – indiscutabil – numeroase greșeli de strategie, țărăniștii nu și-au pus singuri lațul la gât. Au fost ajutați din plin, pentru că a existat tot interesul să dispară singurul partid care avea și ascendentul tradiției, și pe cel moral în fața celorlalte.

Iar o dată cu dispariția PNȚCD, FSN-ul a putut să-și facă de cap. Prin diverse diviziuni și fuziuni, și iar diviziuni și iar fuziuni, FSN-ul lui Ion Iliescu a reușit să acapareze toată scena politică. Am ajuns, din nefericire, la ceea ce spunea Corneliu Coposu: Că România riscă să fie condusă de un FSN de stânga și un FSN de dreapta. 

Nici nu știu cât mai contează stânga și dreapta în această ecuație, în care oriunde te-ai uita vezi oameni pe care i-ai văzut ba într-o parte, ba în alta, atitudini identice, discursuri fără substanță și dispreț suveran. Experimentul USR s-a dovedit un eșec lamentabil, partidulețe precum PMP și ALDE sunt tot rămășițe feseniste, Partidul Național Liberal a fost distrus încet și sigur, de la prima venire a lui Theodor Stolojan ca președinte.

Partidul Social Democrat părea a fi singurul care încearcă din răsputeri să se reformeze, să se desprindă de imaginea din trecut, să devină un partid social democrat modern și european. Așa părea, privit din afară. S-au schimbat garnituri de conducere, fosta gașcă a lui Ion Iliescu a fost trasă pe linie moartă, Adrian Năstase nu a fost reprimit în partid – lucrurile, dincolo de ura viscerală pe care unii o resimt față de acest partid, păreau să meargă în direcția bună. A fost nevoie de un prim-ministru din Timișoara, însă, care să ne arate că PSD nu s-a reformat deloc. Dimpotrivă, este cumva mai rău decât era la începutul anilor '90. Grupul de interese care conducea atunci partidul avea ca scop doar păstrarea puterii. Grupul de interese de acum dorește să acapareze tot. Și face tot ce-i stă în putință să ne arate că nu are nici cel mai mic respect pentru nimeni și pentru nimic. Scopul nu scuză întotdeauna mijloacele, iar mijloacele pe care le folosesc cei din conducerea centrală a partidului nu justifică nici un scop.

Ceea ce nu înțelege, însă, Liviu Dragnea este faptul că prin acțiunile sale are parte de mici victorii temporare. Însă în perspectiva următoarelor alegeri, aceste mici victorii se pot contabiliza ca tot atâtea dezastre. Exemplul cel mai bun, poate, este Partidul Socialist din Franța, care la alegerile din luna iunie a acestui an au obținut mai puțin de un sfert din voturile de la precedentele alegeri. Și oricât ar fi părut de improbabil acest lucru cu numai o lună în urmă, PSD nu este departe de a repeta isprava colegilor ideologici francezi. Sau, și mai rău pentru ei, ar putea să urmeze modelul PNȚCD. Atâta tot că nu știu cine va mai fi atunci FSN-ul de stânga.

Flavius BONCEA

 

P.S. –Ar fi fost de așteptat ca, pe tot acest fond, liberalii să crească. Ei bine, nu, nu cresc. Cumva, ceea ce se întâmplă în aceste zile este eșecul total al întregii clase politice.