Vă aduceți aminte de cazul primăriței din Craiova, actualmente ministru, Lia Olguța Vasilescu? Acesteia i s-a întocmit un dosar de către DNA și a fost plimbată în cătușe prin fața tuturor televiziunilor deoarece, în cursul anului 2014, a obținut niște sponsorizări de la mai multe companii din Craiova. Banii nu au ajuns la Olguța Vasilescu, ci la o asociație non-profit, care i-a folosit în totalitate pentru reabilitarea fațadelor unor blocuri din Craiova. Iar primărița din Craiova este acuzată de către DNA că „a beneficiat în mod direct de avantaje nepatrimoniale constând în acumularea de capital electoral”.

Nu trebuie să fii un admirator al Olguței pentru a realiza că, undeva, ceva nu este în regulă în această anchetă. Nimeni nu a fost prejudiciat cu nimic, banii au trecut printr-un ONG și au fost folosiți în totalitate într-un beneficiu public, dar într-o situație în care Primăria, ca autoritate publică, nu putea să intervină. Totuși, DNA consideră că aici avem de-a face cu mită, abuz în serviciu, însușire de foloase necuvenite și așa mai departe. Instanța de judecată va fi cea care se va pronunța, în final, asupra legalității celor imputate Olguței Vasilescu.

Totuși, deschiderea acestui dosar de către DNA ar trebui să le dea de gândit, oricât de anormal ar părea, tuturor primarilor din țară care solicită sponsorizări pentru un interes public.

Această introducere, mai lungă, vine pentru a pune un semn de întrebare asupra declarațiilor primarului Timișoarei din ultima sa conferință de presă de la Primărie: „Să fii firmă cu cifră de afaceri uriașă, cu profit foarte mare, și tu să nu dai decât cel mult câteva mii de euro pe an – în cazul în care dai, că foarte multe nu dau nimic... Dacă voi vedea că există această reținere în continuare – ce reținere, această indiferență! – cu tot respectul, voi veni și voi citi cifre și voi nominaliza, să vedem dacă imaginea care va rezulta va fi una convenabilă pentru cei ce sunt atât de indiferenți la viața cultural-sportivă în primul rând a acestui oraș”. Altfel spus, cifrele de afaceri ale marilor companii din Timişoara care refuză să sponsorizeze activităţile sportive şi culturale vor fi făcute publice de către primarul Timișoarei, din cauza nemulțumirii sale că marile companii nu au răspuns apelurilor de sponsorizare a clubului de fotbal. Primarul Nicolae Robu a mai spus că multe sponsorizări merg, de fapt, către unele ONG-uri care au fost create doar pentru a se „aranja” unii sau alții pe căi mascate, „ceea ce nu e în regulă”.

Bunnnn. Acum, dacă stăm strâmb și judecăm drept, sunt câteva lucruri care trebuie spuse aici:

- nici o companie nu poate fi obligată, în nici un fel, să sponsorizeze o echipă de fotbal. Dacă ne uităm la imaginea fotbalului românesc, la toate scandalurile din jurul acestui sport, reținerea de a-l sponsoriza este chiar firească. Asta ca să nu mai vorbim de audiența de care se bucură echipa pentru care Nicolae Robu dorește sponsorizări, și care nu justifică pentru nici o companie rentabilitatea unei astfel de acțiuni;

- toate marile companii, cele cu profituri uriașe, în general au create propriile ONG-uri prin intermediul cărora direcționează cota-parte din impozitul pe profit către activități sau conexe obiectului de activitate al firmei, sau către diverse acțiuni caritabile care sunt susținute de companie la nivel global. Nu ai cum să ceri unei astfel de companii să renunțe la politica proprie de sponsorizare doar pentru că tu vrei neapărat să salvezi financiar echipa ta de fotbal;

- este adevărat că solicitarea primarului de a obține sponsorizări nu se înscrie în sfera penalului. Dar să ameninți marile companii din Timișoara cu dezvăluri și cu stricarea imaginii este, până la urmă, o dovadă de inconștiență. Nici un mare investitor nu este obligat să suporte toanele și capriciile tale, oricât de primar de mare oraș ai fi. Iar dacă te folosești de poziția de primar pentru a amenința investitorii în fel și chip, nu ar trebui să ne mire dacă aceștia se vor gândi, în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat, să părăsească Timișoara.

Marele noroc al orașului Timișoara este faptul că o administrație responsabilă a atras enorm de mulți investitori la sfârșitul anilor '90 și începutul anilor 2000. Este adevărat, Nicolae Robu nu poate să treacă atragerea acestora pe lista de realizări. Este adevărat și că ritmul investițiilor a mai scăzut și din cauza șomajului foarte mic din Timișoara. Dar, cu astfel de atitudini, șansele de a atrage alți investitori tind, pe zi ce trece, către zero. Iar de suferit, suferă un oraș întreg. Și, până la urmă, pentru ce? Că marile companii, dacă nu au făcut-o de la bun început, tot nu vor dori să se asocieze cu echipa de fotbal.

Flavius BONCEA