Cornel Ungureanu este unul dintre cei mai importanţi critici şi istorici literari români. A absolvit Facultatea de Filologie, secția română-germană, a Universităţii de Vest din Timişoara. Este profesor al Universităţii de Vest, redactor-şef adjunct al revistei Orizont, preşedinte al Fundatiei „A Treia Europă” şi preşedintele Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România. A publicat peste 2.000 de articole şi studii în presa culturală din România,
Germania, Ungaria, Serbia etc., precum şi volume de istorie şi critică literară, jurnal. Dintre lucrările sale, amintim: „La umbra cărţilor în floare” (1975), „Proză şi reflexivitate” (1977), „Contextul operei” (1980), „Proza românească de azi, I” (1985; Premiul Uniunii Scriitorilor), „Voiculescu şi structurile literare ale Renaşterii” (1984), „Mircea Eliade şi literatura exilului” (1995; Premiul Uniunii Scriitorilor), „A muri în Tibet” (1998), „Europa Centrală. Nevroze,
dileme, utopii” (1998, coordonată împreună cu Adriana Babeţi), „Europa Centrală. Memorie, paradis, apocalipsă” (1998, coordonată împreună cu Adriana Babeţi), „Mitteleuropa periferiilor” (2002).
Studiile sale au fost traduse în Germania, Ungaria, Serbia etc.
Cea mai recentă carte, „Şantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade”, i-a apărut la Editura Cartea Românească, în 2010.
A fost invitat la conferințe și prelegeri în străinătate. A participat atât la nivel  naţional, cât și internaţional, la Colocvii în țări cum ar fi: Serbia, Polonia, Cehia și Israel.

- Ce îmi puteți spune despre copilăria dumneavoastră?

- Am copilărit la Zăgujeni, un sat în partea de nord a județului Caraș-Severin, pe Dealurile Pogănișului. În 1951 tatăl meu a murit. Am rămas cu mama, care, culmea, a fost catalogată drept chiabur. Apoi, tot ceea ce a urmat din acestă  situație. O parte din întâmplările de la Zăgujeni sunt legate de muncile câmpului: nu am cules grâul, nu am adunat porumbul și altele. M-am întrebat de ce nu am reușit să ducem la capăt, în timp util, astfel de lucrări și pot spune că întrebările au fost cât se poate de dure și au avut întotdeauna un ecou puternic. Am rămas încă de mic doar cu mama. Nu am avut frați. Erau timpuri grele. Tatăl meu a fost notar și, după moartea sa, noi am fost ținta răzbunărilor.

- A existat și o parte frumoasă a copilăriei?

- Cele mai frumoase clipe din copilărie și adolescență sunt legate de lecturi, foarte multe la număr și de toate calibrele, dar și de poezie-proză și participări la viața literară în timpul petrecut în Caransebeș. Aici am întâlnit oameni extraordinari, printre care și pe George Suru. Se împlinesc 35 de ani de la moartea sa. A fost un poet de care îmi aduc aminte cu plăcere, cum îmi amintesc și întâlnirile cu Sorin Titel, un prozator de seamă pe care istoria literaturii l-a reținut.
Îmi amintesc de lecturile din clasa I, de la poveștile, absolut extraordinare, traduse din literatura sovietică, până la cărțile realist-socialiste ale prozatorilor noștri și ale celor traduși din literatura sovietică, dar și de cărțile din biblioteca rămasă de la tata – unele fundamentale.
 
- Ce prozatori din literatura universală v-au marcat adolescența?

- Fără îndoială, Tolstoi a fost primul pe care l-am citit. Am primit două volume din „Anna Karenina”, probabil nu aveau altele la îndemână, când am câștigat un premiu în clasa a V-a. Cu efort, m-am apucat să descopăr povestea romanului scris de Tolstoi. Între „Cei trei mușchetari”, „Anna Karenina” și Jules Verne, prioritățiile și simpatiile mergeau către cel din urmă.

- Deci, lectura v-a plăcut întotdeauna... Cum ați ajuns la Litere?

- Aveam un unchi la București, un personaj cu totul extraordinar, care se căsătorise cu fiica lui Aurel Dobrescu. Unchiul meu era chirurg important în anii ’50 și foarte speriat de  orice mișcare din jurul său. Să mă ia la el, să ducă și frica unui „chiabur” care eram la el în casă, era prea mult pentru ai săi și atunci i-a explicat mamei că facultatea de Filologie de la Timișoara era un loc cât se poate de potrivit pentru mine. Și, cu ajutorul rudelor de aici, am intrat la facultate. Dar nici aici drumul nu a fost prea ușor. Toată viața am avut o bogăție de probleme.

- Cum au fost anii de studenție?

- Eram copleșit de universul cărților. Ocupau un loc primordial în viața mea. Și am avut norocul să am și profesori de excepție. Unii dintre ei au fost exilați aici, de la București, pe motive politice. Dar erau oameni și dascăli extraordinari. Printre ei, Eugen Todoran sau Victor Iancu.
Victor Iancu a fost un personaj absolut minunat despre care nimeni nu mai vorbește. Am scos două ediții din cărțile sale și îmi pare rău că nu am atras mai mult atenția asupra sa. Era prieten cu Lucian Blaga și a inițiat lista cercului literar de la Sibiu. Facultatea de Litere a fost un loc fericit, datorită personalităților pe care noi ar trebui să le prețuim mult mai mult.
 
- Când ați publicat pentru prima dată?

- Am început să public din mai 1962, iar un an mai târziu am devenit cronicar literar al revistei „Orizont”.

- Când ați simțit că literatura este drumul dumneavoastră în viață?

- Examenul de Bacalaureat a fost momentul în care am simțit că literatura trebuie să facă parte din viața mea. În acel moment, eram un elev de nota 7-8, nu eram un elev de nota 10 pe linie. Eram și cam bolnăvicios. La lucrarea de maturitate de la limba și literatura română, cei din comisie mi-au spus că am fost cel mai bun dintre toți elevii. Atunci am simțit că voi putea să străbat acest drum. Că este o cale de neabătut pentru mine.

- Ce îmi puteți spune despre primele scrieri?

- În liceu am scris poezii și proză. Primele lucrări au fost recenzii. Apoi, odată cu apariția Editurii Facla la Timișoara, am tot predat volume pentru a fi tipărite... Se întâmpla ca, uneori, să nu apară. După câteva eșecuri, am luat o parte din „La umbra cărților în floare”, unul dintre volumele predate și apărut în 1975, și l-am dat la tipar. A primit premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor. A fost doar începutul... Mai apoi, printre altele, am primit și Premiul Național pentru Critică.

- Cum a fost perioada anilor ‘60-’70?

- În această perioadă am fost profesor în Vălișoara și Zăgujeni. Cu agitație și ajutor din partea unor prieteni am ajuns referent literar la teatru. A fost o perioadă fericită deoarece m-am împrietenit cu oameni extraordinari și pricepuți în arta teatrului, printre care Emil Reus, Ovidiu Iuliu Moldovan și Remus Manea.
Apoi am devenit redactor la „Orizont”, în 1970. Ion Arieșeanu, redactorul șef al revistei, era un om de o hărnicie extraordinară. Nu mi-a refuzat niciodată vreun articol, indiferent despre ce a fost. Unul singur m-a rugat să îl amânăm, fiind propus pentru numărul din 22 decembrie ‘89. Articolul a fost despre cartea „Uite cum se prăbușește răsăritul”.

- Cum era văzută literatura din Banat în acea perioadă?

- Dacă scriitorul Ion Arieșeanu, redactorul șef al revistei „Orizont”, era un bun profesionist, dar și un om cu un suflet deosebit și a lăsat, după cum a putut, literatura să circule, atunci poetul Anghel Dumbrăveanu, adjunctul la conducerea revistei noastre de cultură, a asigurat bune relații spre București, dar și spre Serbia.

- Cum a evoluat literatura, pornind de la anii ’60?

- Un moment importat s-a petrecut la Casa Universitară, apărând foarte mulți tineri scriitori. A contat felul în care s-au organizat. Erau cenaclurile de literatură română, de „science fiction” (SF) și cele germane, devenite un reper în toată cultura tânără. Era o generație foarte expresivă.
În perioada anilor ‘60 - ‘70, viața literară timișoreană devenise vie.
Pentru mine, prima etapă vizibilă a fost cea din ‘60, din momentul în care s-a format noua generație, a lui Nichita Stănescu și a mai multor prieteni de-ai noștri, printre care Anghel Dumbrăveanu și  Ion Arieșeanu.
În anii ‘70 Facultatea de Litere din Timișoara pune în valoare alți tineri dintre care-i amintesc pe Șerban Foarță, Eugen Dorcescu și Ion Marin Almăjan. Peste doi ani se înființează editura „Facla”, cu o abundență de cărți care valorifică istoria și literatura din Banat.
Următoarea etapă se referă la generația anilor ‘80 și aici îi amintesc pe Vasile Popovici, pe Mircea Mihăieș și Adriana Babeți.
După ‘90 apar grupuri literare și încercări de literatură geografică pentru ca Banatul să capete o anume expresivitate.

- Ce ne puteți spune despre carte, astăzi?

- S-a intrat într-o societate de consum caracterizată prin costul cărții. Înainte, când editam o carte, primeam un sac de bani. Acum, trebuie să plătesc sau să fac rost de bani, pentru a scoate o carte. Sunt momente în care nu îmi cumpăr cărți deoarece nu am posibilități financiare.
Din 1990 și până în 2000 a existat o degradare rapidă. Până în prezent, situația a rămas neschimbată. Studenții care au terminat Doctoratul la Facultatea de Litere au plecat. Am renunțat la acest ciclu de studii pentru că tinerii din ziua de azi se pregătesc într-un mod superficial. Eu nu pot să fac rabat în acest sens.

- Ce ați transmite studenților de astăzi?

- Le spun că trebuie să citească și să înțeleagă. Literatura se trăiește. Literatura se simte. Îți formează sensibilitatea de ființă vie. Prin dragostea de literatură devii mai puternic.

- Considerați că, prin dragostea de carte, și patriotismul devine mai puternic?

- Acest lucru ar trebui să fie obligatoriu. Prin geografia literară, cartea la care lucrez, vreau să arăt locul dragostei pentru țară într-o cultură globalizantă. Ideea națională trebuie să realizeze un echilibru în această agresiune.

- Care este viziunea dumneavoastră despre legătura între cărturar – editură – cititor?

- Problema democratizării înseamnă să îți găsesți un cititor care să te citească cu plăcere. Cine mai face acest lucru? Cel care așteaptă divertismentul? Sau cel care începe să gândească? Omul nu mai are timp pentru procesul gândirii, ci pentru televizor și divertisment. Acestea sunt riscurile și problema schimbărilor.
Fiecare editură este o instituție care vinde și care trebuie să aibă o anumită relație cu publicul.
În momentul de față, editurile din România nu au vitalitatea centrelor de cercetare culturală fundamentală. Încearcă anumite formule de câștig. În Editura „Brumar” din Timișoara aveam o „brumă” de speranță. A editat cărți de poezie și de proză foarte bune.

- Credeți că învățământul trebuie să se schimbe?

- Nu știu, dar trebuie schimbată situația României. Trebuie să existe salarii decente pentru profesori, deoarece elita intelectuală se duce. O parte dintre profesorii buni au plecat din învățământ, iar cei mai buni studenți pleacă și ei.

- Alte regrete?

- Destule și diverse. Unul dintre ele, din aceste zile, mi-a lăsat un gust amar... De 10 ani sunt întâlniri internaționale pe tema culturii la mănătirea Putna. Au loc în data de 19 august și sunt realizate de Dan Hăulică.  Trebuia să mă întâlnesc, la Cluj, cu Ion Pop și să mergem acolo... Dar, din păcate, Dan Hăulică s-a stins... M-am uitat la televizor și nu am văzut nici o știre despre moartea sa. Toate posturile de televiziune vorbeau despre moartea lui Dinu Patriciu... Acesta este stadiul în care ne aflăm, aceasta este țara în care trăim.
A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ