Cu mare tristețe vreau să vă anunț pe toată lumea că tatăl meu, Mirko Atanacković, a decedat pe 06.04.2020. A fost o persoană cu adevărat iubită și o persoană foarte admirată, a avut o inimă mare și a vrut întotdeauna să-i ajute pe toți cei pe care a putut. Datorită inimii sale mari, a devenit un adevărat erou, ajutând un oraș, o națiune, într-un timp de mare nevoie și pericol. Și-a riscat viața în timpul Revoluției din ‘ 89 pentru a-i ajuta pe români să își câștige libertatea și asta este ceva ce nu mulți ar face în poziția sa. Dar, cum spuneam, avea o inimă mare și pentru el nu contau consecințele, atât timp cât acțiunea lui era pentru un bine mai mare.
A fost un tată grozav, un soț iubitor și un bunic bun... și, de asemenea, un prieten adevărat. Ne vor lipsi cunoștințele sale despre muzică, istorie, artă și politică, dar și spiritul său, și simțul umorului. El va rămâne o adevărată inspirație și un memento că este important să ai o inimă mare, indiferent de situație.
Te iubim, tata, și ne va fi dor de tine mereu, dar vei fi mereu cu noi în suflet.


Anunțul, făcut de Milena, una dintre fetele lui Mirko Atanacković, a căzut greu. E adevărat? Nu se poate. Omul acela plin de viață, omul care a fost mereu alături de noi, timișoreanul născut departe de Timișoara dar mai „al locului” decât mulți timișoreni, nu mai este.
Am vrut de mult timp să-i dedicăm paginile „Oamenii cetății”. N-a fost să fie - poate pentru că, în naivitatea noastră, am crezut că Mirko va fi veșnic. O facem acum, cu durere în suflet.
Mirko Atanacković, cel care a transmis în lume vestea pornirii Revoluției române de la Timișoara, s-a stins în Serbia la 74 de ani. În decembrie 1989, Mirko Atanacković era consulul general al Iugoslaviei la Timișoara. Este omul care a anunțat, atât la Ministerul de Externe al Iugoslaviei, cât și către agențiile de presă străine, că în România lucrurile încep să se miște. Atanacković este și cel care a primit jurnaliștii străini veniți la Timișoara, după 22 decembrie 1989. În 20 martie 1990, Primăria Timişoara şi Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională al Municipiului Timişoara i-au acordat diplomatului iugoslav titlul de cetățean de onoare, „pentru curajul cu care s-a angajat din prima zi în Revoluţia Noastră şi justelor informaţii difuzate în toată lumea”. A fost primul titlu de Cetățean de Onoare acordat după 1989.


Candelă împotriva timpului


În lipsa unei discuții directe, vă oferim, în cele ce urmează, capitolul dedicat lui Mirko Atanacković în volumul „Candelă împotriva timpului” de Titus Suciu și Vasile Bogdan, Editura Memorialul Revoluției 1989, Timișoara, 2011.
Titus Suciu: Din păcate istoricii dau răspunsuri fantasmagorice întrebării: de ce Revoluţia Română s-a declanşat în Timişoara, nu în alte oraşe. Răspunsul îl poate da doar un timişorean. Prin televiziunea iugoslavă, noi am avut o fereastră deschisă spre vest. Am văzut ce s-a întâmplat în Germania, în Cehoslovacia şi am acţionat ca un popor normal. Dacă mai e nevoie de o precizare, şi-o poate face singur oricine amintindu-şi ceea ce s-a întâmplat în 1848.
Faptul că Lumea a ştiut mai devreme decât ar fi vrut Puterea comunistă ce se întâmpla cu adevărat în Timişoara, se datorează domnului consul Mirko Atanacković, căruia noi, Timişoara întreagă, îi mulţumeşte şi pe această cale.
Vasile Bogdan: Mărturisesc că pe domnul Mirko Atanacković am avut onoarea să-l cunosc cu multă vreme înainte de Revoluţie, când consulul Iugoslaviei la Timişoara ceda pasiunii sale de meloman şi venea adesea să privească spectacolele Operei din Timişoara. Apoi Revoluţia, locul său important în desfăşurarea evenimentelor. Un om care a fost deasupra evenimentelor şi nu a fost covârşit de ele făcându-şi exemplar datoria. Un om care a jucat pe o singură carte, cu orice risc, şi avea ce risca!, şi care a învins. Prin dumnealui Timişoara este astăzi cunoscută şi recunoscută în întreaga lume. Ne-am reîntâlnit în faţa edificiului Consulatului la 30 septembrie, atenţi să păstrăm în spatele acestuia fereastra de la care a salutat marşul muncitorilor timişoreni în drum spre Piaţa Operei.


1989 – consul general al Iugoslaviei la Timişoara
În primul rând aş dori să subliniez faptul că pentru mine, în calitate de consul general al fostei Iugoslavii la Timişoara, Revoluţia care a izbucnit aici nu a fost o surpriză. Aveam multe informaţii şi din România şi din exterior şi am fost conştient că schimbările sunt inevitabile.
Când Revoluţia a izbucnit, în 16 decembrie, mă aflam la Consulat. Chiar dacă distanţa nu este aşa de mică, am auzit zgomotele produse de bastoane în scuturi, scandările timişorenilor, claxoanele maşinilor, probabil ale pompierilor, vuietele ce veneau dinspre Piaţa Maria.
Mi-am dat seama imediat că evenimentele erau foarte grave şi chiar de atunci, din 16, am început să transmitem, pe cale diplomatică, informaţii referitoare la evenimentele din Timişoara. Relatările mele au fost considerate de unii oficiali din ţara mea o situaţie delicată şi, în 19 decembrie am fost invitat la Vârşeţ pentru explicaţii detaliate asupra stărilor de lucruri din Timişoara. Nici Ambasada Iugoslaviei de la Bucureşti nu deţinea informaţii referitoare la evenimentele din Timişoara, şi ei au fost surprinşi. Fireşte că rapoartele transmise pe cale diplomatică n-au rămas doar pe masa celor din Ministrul de Externe iugoslav, au fost răspândite în acelaşi mod lumii întregi, ajungând astfel în marile centre de Putere ale lumii, la Washington, Moscova, Paris, Londra, Berlin… Era o premieră, noi am fost primii care am lansat aceste ştiri. Fac o paranteză. Nu demult am auzit că unii jurnalişti din Occident au crezut că informaţiile fuseseră transmise de consulul general al Statelor Unite ale Americii de aici. Informaţie falsă, inexactă, din simplul motiv că pe vremea aceea Statele Unite nu aveau serviciu consular în Bucureşti, cu atât mai puţin în Timişoara. Atunci noi eram singura reprezentanţă diplomatică aici, Consulatul General al Iugoslaviei.
Cel mai important moment pentru mine şi familia mea a fost ziua de 20 decembrie, când în Timişoara s-a creat o situaţie nouă. S-a creat noul pol de Putere, eu recunoscând în mod oficial noua situaţie creată în ziua aceea. Revoluţionarii au venit de altfel la Consulat, mi-au prezentat Programul, cererile pe care le aveau, care vizau schimbări nu numai în Timişoara, în toată ţara.
Pe această stradă, începând aproximativ de pe la ora 11, a trecut prin faţa Consulatului o coloană infinită de timişoreni. Ţin să precizez că s-au comportat ireproşabil, civilizat. Ştiau că eram reprezentanţă diplomatică şi, prin prezenţa lor, au dorit să ne explice ce se întâmpla. Din întâmplare eram aproape singur, i-am salutat cu mâna pe inimă de la fereastra de acolo. Eram destul de cunoscut în Timişoara, de altfel singurul diplomat, oamenii s-au aşteptat să-i ajut, eu n-am putut să fac altceva decât să-i asigur de tot sprijinul meu. Familia mea plecase spre Iugoslavia în jurul orei 10. O trimisesem şi pentru că nu ştiam cum avea să evolueze situaţia, şi pentru că doream să am mâinile libere, ca să pot acţiona în voie.
Mai târziu, după discuţiile de la Comitetul Judeţean, după constituirea primului partid necomunist din România după cel de al doilea război mondial, au venit la noi două delegaţii ce mi-au prezentat, în scris, revendicările, ce dorea poporul. În primul rând – demisia în bloc a Guvernului şi Partidului Comunist, a dictatorului, deschiderea frontierei, libera circulaţie a oamenilor, libertate pentru presă… Am preluat hârtiile, am făcut un telex şi l-am transmis, prin intermediul Ambasadei iugoslave din Bucureşti, la aproape 40 de adrese din Serbia, şi nu doar din Serbia, deoarece e vorba şi de agenţiile de presă acreditate la noi. Au aflat astfel toţi ce se întâmpla în Timişoara, ce cere poporul, ce cer revoluţionarii din Timişoara. A avut un ecou imens, extraordinar. Dată fiind situaţia, nu am avut posibilităţi să mă consult cu guvernul, dar am recunoscut imediat noua Putere creată aici. A fost prima recunoaştere internaţională a Puterii Revoluţionare create în România. Am făcut apoi un alt lucru important. Am prezentat situaţia din România astfel, încât Guvernul iugoslav a înţeles despre ce este vorba şi, de Crăciun, a venit în România reprezentantul Preşedinţiei Serbiei, domnul Ilia Giukici, care avea să fie şi membru al Preşedinţiei ceva mai târziu, dânsul vizitând nu doar Bucureşti-ul, ci şi Timişoara. Am fost primii care am depus coroane de flori pe scările Catedralei, unde securiştii au omorât tineri demonstranţi români.
Revin la ziua de 20 decembrie. Pentru mine, pentru familia mea, e o zi pe care n-o vom uita niciodată. Doar Dumnezeu a împiedecat tragedia ce s-ar fi putut produce. Vă spuneam că în ziua aceea am trimis familia la Belgrad. Între timp cineva a intrat în garaj şi a desfăcut şurubul de matcă, cel ce ţine roata. Maşina noastră, Audi 80, era nou-nouţă, o cumpăraserăm în urmă cu şase luni. Or la un moment dat, nu departe de frontieră, dincolo, la noi, soţia a pierdut controlul volanului şi doar datorită unui miracol nu a ajuns într-un canal plin de apă. A reuşit s-o oprească la câţiva centimetri de marginea canalului. Maşina n-a avut zgârieturi, n-au păţit nimic nici fetele noastre, două, nici soţia, nu-mi pot explica cum de nu s-a produs nenorocirea decât printr-un miracol, prin voinţa şi protecţia lui Dumnezeu, căruia îi mulţumim, îi vom mulţumi toată viaţa.
– Credeţi că e mâna cuiva, aveţi vreo bănuială?
– Nu puteau fi decât cei din Securitate. Au dorit să împiedice demersurile la care mă angajasem, dezvăluirea situaţiei din Timişoara nu le era deloc pe plac, credeau că vor reuşi să stăpânească situaţia, să se impună pe mai departe şi, fiind siguri că le-aş fi dat planul peste cap, au încercat să mă oprească s-o fac. Planul lor nu era prost. O nenorocire în familie m-ar fi determinat să las totul pe locul doi, cine știe pe ce loc, totul depinzând de gravitatea situaţiei. Recunosc, într-o asemenea situaţie nu aş mai fi fost în deplinătatea disponibilităţilor mele şi, e destul de sigur că n-aş mai fi putut face pentru Timişoara ceea ce am făcut.


2009 – directorul Reprezentanţei Camerei de Comerţ a Serbiei în România
– Au trecut 20 de ani, ce s-a întâmplat cu dumneavoastră, consulul general al Jugoslaviei. Cum vedeţi aceşti 20 de ani ca diplomat, ca om care v-aţi stabilit aici, la Timişoara? De ce iubiţi Timişoara?
– Evenimentele, adică Revoluţia, şi ataşamentul pe care l-am avut totdeauna pentru România, m-au determinat să rămân definitiv în această ţară. Niciodată nu voi părăsi nici România, nici Timişoara. Am găsit aici ospitalitate, am găsit prieteni. Am beneficiat şi de mult sprijin. După ce mi-am încheiat mandatul am părăsit diplomaţia, n-am acceptat să fiu o biată rotiţă în statul creat de Miloşevici, nu aveam nimic comun cu regimul lui Miloşevici. Am părăsit diplomaţia şi m-am întors în România unde am găsit prieteni, înţelegere, tot ce îmi trebuia, în primul rând siguranţă şi pace pentru familia mea, pentru mine. Am fost ziarist, acum sunt directorul Reprezentanţei Camerei de Comerţ a Serbiei în România şi, prin tot ce fac, încerc să sprijin cât mai eficient pe oamenii de afaceri, colaborările economice româno-sârbe.
Climatul a fost creat de fapt mult mai devreme, ideea de bază fiind îmbunătăţirea colaborării transfrontaliere, a minorităţii de naţionalitate sârbă. La fel s-a întâmplat şi în alte ţări unde se găsesc minorităţi ale popoarelor din fosta Iugoslavie. Bunăoară la Graz, Austria, pentru sloveni, la Trieste pentru croaţi, la Salonic pentru macedoneni, la Timişoara pentru sârbi.
– O întrebare colaterală, dar importantă. De ce iubesc sârbii Timişoara?
– Este o prietenie lungă şi veche. Noi ne cunoaştem de cel puţin 1000 de ani şi n-am avut niciodată divergenţe, suntem singurele popoare vecine între care nu s-a consemnat niciodată un conflict armat. Dacă s-au ivit unele neînţelegeri, acestea s-au datorat intervenţiei altora între noi. De exemplu nemţii, ruşii, sau mai ştiu eu cine. Dar noi, ca popoare, n-am avut niciodată neînţelegeri ori conflicte. Am fost prieteni, ne-am sprijinit unii pe alţii, mai ales că în fosta Austro-Ungarie nu a fost între noi nici o frontieră. Aceasta a apărut în 1918. Dincolo de deciziile din marile cancelarii europene, noi am trăit în înţelegere şi pace, suntem un model de coexistenţă multiculturală, multietnică, multiconfesională. Asta au înţeles şi sârbii şi românii, acesta este motivul pentru care sârbii îi iubesc pe români şi invers, românii îi iubesc pe sârbi.


Omul care a dat breaking news-ul cu Revoluția


Un alt material excepțional a fost realizat anul trecut de publicația online PressOne. Iată transcrierea declarațiilor lui Mirko Atanacković, puse de PressOne la rubrica Oamenii faini:
Pentru regimurile totalitare, indiferent dacă sunt comuniste, dacă sunt fasciste, cel mai mare dușman este adevărul. Cel mai mare - Adevărul!
La Timișoara, Revoluția aparține numai poporului, orașului.
Înțelegerea dintre oamenii simpli era absolut corectă și au suferit toți, împreună.
Înainte de a veni la Timișoara, eu am fost secretar de stat la Ministerul de Externe al Serbiei, fiindcă Iugoslavia era o țară foarte descentralizată. Când am venit prima dată, în noiembrie 1988 să văd cum arată reședința, casa unde trebuia să trăiesc cu familia, nu am putut să ies pe stradă. Era și ceață, și întuneric și pur și simplu nu am putut să găsim drumul către Belgrad.
Eu am știut ce mă așteaptă, nu era pentru mine o surpriză. Mă gândeam puțin... aduc copiii aici, dacă am dreptul să le fac așa ceva. De exemplu, la mine acasă, la Consulatul General, noi am avut de toate. În fiecare sâmbătă venea un șofer din Vârșeț, care ne-a adus absolut tot ce ne trebuia. Pâine, lapte, ulei, carne, mezeluri, absolut tot. Că aici nu era nimic, sau era de foarte proastă calitate. O dată am mirosit uleiul și... niciodată! Că este ceva!...
Și e cunoscută și ordonanța lui Elena Ceaușescu, că pâinea nu poate să fie oferită la cumpărători imediat după ce se prăjește, ci rămâne 24 de ore, ca să nu fie așa moale și gustoasă, ca să nu se poată mânca așa de mult.
Ilie Matei, primul secretar al PCR Timiș, m-a rugat, dacă se poate, dacă pot - că ei au știut că eu am relații, că am fost la guvern - dacă pot să asigur ca la Timișoara să ajungă un film al lui Lepa Brena, „Hai să ne iubim!”, așa se chema. Mi-au zis: îți dăm filmul, dar pentru trei săptămâni. A rămas filmul trei luni! N-am putut să... (râde) Și a mers de la 8 dimineața pînă la 8 seara! A fost premiera, și atunci eu am fost prezentat la cinematograful Capitol - domnul, atunci tovarășul Consul General Mirko Atanacković ne-a asigurat filmul, mulțumim... Și lumea a aplaudat. Și când s-a terminat, directorul cinematografului m-a întrebat: „Vreți ceva de băut?” Și eu n-am știut ce, hai să fie ceva, cel mai simplu, o cafea. Știți cât am așteptat o cafea? O oră! Că ei n-au avut cafea. Au căutat peste tot în Timișoara cafea, să îmi facă o cafea. Eu n-am știut că așa ceva se poate întâmpla, venind din Iugoslavia. N-ați avut dreptul, de exemplu, să mergeți patru-cinci persoane împreună pe stradă. Chiar și la noi au fost restricții, când veneau frații mei din Belgrad în vizită la mine. Noi am fost șase atunci, cu soțiile, și atunci, așa, vine la mine un milițian și zice: „știți, nu e permis mai mult de trei persoane, nu trebuie să fiți împreună. Faceți două rânduri.” Eu zic nu, noi nu facem demonstrație, nu facem nimic, am venit să ne plimbăm, să vedem Timișoara, să mergem undeva la prânz.
Consulatul iugoslav era aproape de Piața Maria, unde a fost casa domnului Tőkés. Și atunci au început niște... nu era protestul mare, dar era cineva, erau oameni, care exprimau solidaritatea cu Lászlo Tőkés și care făcuseră protest împotriva acestei decizii, ca să fie el înlocuit din Timișoara. Eu eram la câteva sute de metri și am auzit că sunt oameni, gălăgie s-a auzit, bineînțeles că și vecinii au vorbit că sunt acolo oameni și ce se întâmpla într-adevăr. Miliția a intervenit cu brutalitate, groaznic. Chiar eu am auzit lovituri cu bastoane de cauciuc, cu care au lovit oameni. Din 16 până în 22 decembrie eu am transmis în fiecare zi, era foarte greu, că n-am avut alte posibilități decât să duc la frontieră cu mașina rapoartele mele, că altfel... Mi-au tăiat legătura telefonică. Ziua de 20 decembrie pentru mine a fost crucială. În ziua de 20 am telefonat, faceți-mi legătura cu Ministerul de Externe al Iugoslaviei, și atunci am simțit că doamna telefonistă plânge. Și am întrebat: „Ce se întâmplă?” „Nu pot să vă dau legătura!” Și am întrebat: „Sunt motive tehnice, sau altele?” Ea a zis: „Altele!” La ora 10 eu am văzut unde merg lucrurile, că poate să fie periculos, și am trimis familia mea la Belgrad. și am rămas numai cu un portar la Consulatul iugoslav. N-am vrut să risc viața altora, pur și simplu. Dar am avut un fel de încercare de atentat la mașina pe care am avut-o, nou-nouță, un Audi 89, nu, Audi 80! Cineva a intrat în garajul nostru și a desfăcut - sunt două șuruburi care țin roata. Soția mea a văzut că ceva nu este în regulă și brusc a pierdut controlul, iar mașina a mers către un șanț plin de apă. Și mai avea un metru și mașina ar fi căzut în acest șanț, canal... dar ceea ce a fost foarte important, rapoartele mele, pe care le-am transmis pe 16, 17, 18, până în 20 decembrie 1989, când am intrat direct - telexul pe care l-am transmis era adresat direct la 40 de adrese de agenții de presă, iugoslave și străine, ministere de externe, în toată Iugoslavia... Și eu am trimis adevărul și, prin asta, cred că am reușit chiar să salvez Timișoara, că era un mare pericol să se repete Brașov 1987. Am trimis acest mesaj care a fost primit în întreaga lume. Mi-au povestit niște prieteni, inclusiv și Oscar Berger, săracul Oscar Berger că nu mai este printre noi, că el prima dată a auzit despre mine în 20: Mirko Atanacković, consulul Iugoslaviei la Timișoara, anunță că acolo este Revoluție și că s-a făcut o putere nouă, democratică, orașul a fost eliberat de comunism...
S-a deschis frontiera și au venit zeci și zeci de ziariști iugoslavi și străini. Nu aveau unde să stea. Era absolut împotriva regulilor diplomatice să îi lăsăm să stea în cadrul clădirii Consulatului, dar n-am avut încotro. Ce era să fac? Pur și simplu, au dormit acolo, unii în mașini, alții pe jos, care unde au găsit, pe fotolii... Au fost - nu se știe, americani, nemți, francezi, iugoslavi... Și atunci au început să vină camioane din Iugoslavia. Toți cei care au putut, au ajutat cu ceva: cu mâncare, cu îmbrăcăminte, cu absolut tot, frontiera era deschisă și ei au profitat. Și atunci eu m-am ocupat, ce să facem cu acest ajutor, unde să îl ducem. Când a crescut numărul atât de mult, eu pur și simplu am zis „nu le duceți niciunde la niște depozite, mergeți la piețele din oraș, deschideți camioanele și oferiți tot ce aveți la cetățeni. Era un eroism greu de explicat, oamenii pur și simplu n-au avut frică. Eu nu știu unde au pierdut frica, care era încadrată în ființa oamenilor în perioada de aproape 50 de ani.
După 20 și până în 22 au fost trei rânduri de gardă civilă, oameni simpli s-au organizat să nu permită securiștilor să vină și să mă omoare. Era ceva de necrezut! Sunt niște momente pe care nu pot să le uit niciodată. Atâtea emoții, atâta dragoste, atâta plăcere, atâta speranță pentru viitor - rar se găsește!
Pentru mine, naționalitatea nu contează deloc. Există numai oameni, oameni buni și oameni răi.
Cine zice acum că în perioada lui Ceaușescu era mai bine decât e acum, eu cred că este un caz bolnav psihic. Dacă a trăit atunci! Eu înțeleg tinerii care n-au trăit, și lor li se poate povesti orice, dar cei care au trăit aici, viața reală au avut-o aici, este ceva... absolut... absolut inacceptabil!


In memoriam


Nu am fi vrut să scriem aceste rânduri când, greu de crezut, Mirko nu mai este.
Rămâne în memoria noastră ca acel timișorean autentic care, chiar dacă nu s-a născut aici, s-a lăsat cuprins complet de spiritul locului.
Acel timișorean care a iubit orașul cu ardoare, care a luptat pentru oraș, care și-a făcut viața aici.
Acel timișorean fără de care orașul nostru este astăzi mai sărac.
Mulțumim pentru tot, Mirko Atanacković!


Material îngrijit de Flavius BONCEA