„Opera nu este într-un turn de fildeș, cel puțin în Timișoara. Toate drumurile duc la operă”.
„Dar inima îmi bate cel mai tare în Opera din Timișoara. Este casa mea, în care am pus piciorul în 1993 ca solist. Artistul e legat de loc.”
„Mi-am dat silința să fiu un artist complet”.
„Dar nu tot din ceea ce am învățat acasă a fost valabil pe scene mai mari. A fost nevoie de corectare și permanenta observare a altor mari maeștri”.
„Totul a devenit în showbiz mai puțin show și mai mult business, lucru care poate impieta asupra operei. Dar opera, ca gen, a intrat în al cincilea secol de existență de la nașterea ei, în Camerata Fiorentina, și mai are foarte multe de spus, cu toate că mulți i-au prezis moartea”.
„Opera este dansul tuturor muzelor în jurul zeului Apollo, înseamnă conlucrarea între toate artele. Avântul din nava numită teatru liric este și trebuie să rămână vocea umană frumoasă”.
„Trecutul a trecut, viitorul e nesigur, avem ziua de azi în care trebuie să ne facem datoria, mai ales artistică. Este un efort permanent. Să pui în practică ceea ce îți trece tot timpul prin cap este una, dar să pui în practică ceea ce se cuvine și întotdeauna să iei deciziile manageriale în favoarea scenei, asta e prioritatea. Uneori e aproape imposibil și totuși trebuie făcut”.
„Matematica superioară și muzica se întâlnesc. Muzica este atât matematică splendidă, ideală, cât și inspirație divină. Cât e proporția, nu aș putea să spun, dar se supune unei legi acustice, genetice, e conținută în genomul uman”.
„Conține sânge regal Opera din Timișoara. Să vă spun adevărul, sunt persoana nepotrivită pe care să o întrebați pentru că sunt, cu siguranță, subiectiv”.
„Avem tineret mai mult decât alte țări în sala de operă. Porțile de intrare înspre marea operă sunt, bineînțeles, opereta și musical-ul, care se și joacă în limba română”.
„Toată viața am învățat de la câți am putut și am «furat» de la câți am putut. Cel mai mult pot să spun că am învățat de la marii dirijori și marii regizori, pentru că pasiunea mea a fost întotdeauna opera, a fost Dramma per musica, și întotdeauna m-a pasionat teatralitatea operei”.
„Opera este atât școală, cât și templu, dar și loc în care să te simți acasă. Reclamă mai bună pentru înfrățirea tuturor artelor care reprezintă opera, dansul muzelor în jurul zeului Apollo, nu putem face mai bine și mai eficient decât într-un loc atât de splendid ca Parcul Rozelor”.
„Există valori cu adevărat importante în viață, și ele nu sunt cele materiale”.
„Afectul viu al artistului în carne și oase, subliniat muzical de către un geniu, nu va putea fi niciodată înlocuit”.
„«Carmen» e singura operă montată de Silviu Purcărete în România, un regizor puțin spus de excepție. România a dat foarte mulți regizori mari, dar Silviu Purcărete este cumva din altă sferă, recunoscut național și internațional”.
„Opera Națională din Timișoara este, spun eu, casa noastră și sunt mândru de colegii mei. Împreună încercăm să împărtășim această senzație. Unele lucruri sunt greu de prins în cuvânt. Lucrurile sacre nici nu pot fi prinse în cuvânt… poate în muzică”. Cristian RUDIC


- Domnule Cristian Rudic, sunteți, de curând, noul director al Operei Naționale din Timișoara. În debutul acestei discuții, aș dori să vă prezentați pentru cei care vă cunosc mai puțin...


- Sunt născut în 1970 la Arad, între muze. Toată copilăria am crescut între balade și cântece de Crăciun. S-a cântat și la instrument în casa noastră. Tata a fost instrumentist. Copilăria mi-am petrecut-o în minunata sală de concerte a filarmonicii din Arad, construită de arhitectul Szántay. Am fost un copil răsfățat, am crescut aproape de teatru și de filarmonică. Am ascultat toate concertele educative ale filarmonicii, începând din ‘73, până în ‘88. Am fost și la concertele mari.
Am urmat Școala Germană din clasa întâi până în a IV-a, după care m-am mutat în Aradul Nou, unde locuiau și nașii mei. Am urmat Școala Germană V-VIII, și nimeni nu înțelege de ce la liceu, pe care l-am făcut la „Moise Nicoară”, atunci se numea „Ioan Slavici”, am absolvit o clasă de matematică-fizică.
Tatăl meu a fost violoncelist la filarmonica din Arad. Mama ar fi urmat să se facă actriță, dar tata nu a lăsat-o și a lucrat întâi la filarmonică, după care a fost funcționar la teatru și în cinematografie.
Am o soră mai mare, care este profesoară de engleză și germană. Am crescut deodată cu trei limbi: am învățat românește, limba germană și limba engleză de când mă știu. Nu mi-am propus niciodată o carieră în domeniul artistic și nu pot să spun că visul vieții mele a fost să devin artist.

- Dar ce vă doreați?


- Nu mi-am dorit nimic. Am fost un copil meditativ, retras și timid.

- Care sunt aspectele care v-au marcat copilăria, care v-au rămas întipărite mai pregnant în minte?


- Am avut o copilărie splendidă. Am fost răsfățat de soră, mamă și o bonă care m-a adorat. Am crescut între trei femei, din trei generații diferite, înconjurat de științe umaniste. Cum spuneam, am făcut un liceu real, liceu pe care l-a absolvit și tatăl meu, și sora mea. A intervenit brutal sistemul, care nu mai trebuia să producă oameni ai afectului, doar oameni ai practicului. Cu toate acestea am avut o copilărie fericită, până m-am lovit de ceea ce ne-am lovit cu toții prin ‘82-‘83, autofinanțarea instituțiilor de artă, după celebrele conferințe de la Mangalia.

- După liceu?


- După liceu nu am urmat imediat facultatea. Am cântat în corul din Arad o stagiune, a venit Revoluția și în ‘89 m-am hotărât să devin cântăreț. În ‘90 maestrul Damian Vulpe a avut marele merit de a reînființa la Timișoara Facultatea de Muzică, din a cărei primă generație fac parte, alături de minunații mei colegi, cu care colaborăm și astăzi - toți mâncăm pâine din muzică.

- După facultate?


- Întotdeauna în viața mea am sărit etape. În 1993 am fost solist vocal al Operei Naționale din Timișoara, în timpul anului III de facultate. Mentor spiritual mi-a fost maestrul Nicolae Boboc, care mi-a fost profesor. Profesor de canto mi-a fost Emil Rotundu, care a fost solist al Operei Naționale din Timișoara și mi-a fost ca un părinte. Pedagog mi-a fost un ilustru profesor - maestrul Remus Georgescu.
L-am prins pe Deliu Petroiu la estetică, am prins un Olimp al pedagogilor, ale cărui ore le-am mâncat pe pâine. Îmi pare bine pentru cei care mai sunt și rău pentru cei care nu mai sunt, dar îi păstrăm pentru totdeauna în suflet.
În anul IV am dat prima audiție și am cântat pentru prima dată pe meleaguri străine - la Salzburg -, în aula universității, ca solist. Am pornit astfel pe un drum internațional cu roluri mari, în teatre mari.
Nu am plecat niciodată de tot de la Timișoara, nu pot să spun de ce. Poate nu am avut curajul de a-mi asuma calitatea de freelancer. Este un drum greu, pe care alții și l-au asumat, eu nu.
Am cântat roluri mari, în teatre mari - nu am să le enumăr pe toate - care mi-au marcat existența și am învățat meseria de solist de la Emil Rotundu, de la unul și altul dintre cântăreții pe care i-am idolatrizat.
În 1995 am câștigat un premiu III la concursul „Hariclea Darclée”, singurul la care am participat. La 24 de ani am fost propus întâi pentru operetă la Baden bei Wien, o metropolă a operetei pe vremea aceea, lângă Viena. Am cântat Homonay din „Voievodul țiganilor”, de Johann Strauss, după care au urmat roluri precum Capriccio - Richard Strauss, am cântat rolul Oliviei, am cântat foarte mult Carmina Burana, tot repertoriul de bariton, care e destul de restrâns în România, de concert, cum este Golgota - Frank Martin, Recviemul lui Brahms, Recviemul de Fauré, două cicluri de lieduri cu splendidul pianist Dragoș Mihăilescu, două cicluri de lieduri de Schubert. Iată că am abordat și repertoriul de filarmonică din care provin cu adevărat, nu doar cel de operă.

- Faptul că ați avut parte de niște dascăli de excepție v-a ajutat în carieră, de-a lungul vremii?


- Fără discuție. Dar nu tot din ceea ce am învățat acasă a fost valabil pe scene mai mari. A fost nevoie de corectare și permanenta observare a altor mari maeștri. Toată viața am învățat de la câți am putut și am „furat” de la câți am putut. Cel mai mult pot să spun că am învățat de la marii dirijori și marii regizori, pentru că pasiunea mea a fost întotdeauna opera, a fost Dramma per musica, și întotdeauna m-a pasionat teatralitatea operei. Nu-mi dau eu note pentru că sună a laudă de sine. Opereta a devenit una din pasiunile mele pentru că am cultivat întotdeauna calitatea actorului, nu doar cea a cântărețului.
Mi-am dat silința să fiu un artist complet. Cât am reușit, a hotărât publicul.
Artistul prin excelență este un rebel, un revoluționar și are probleme cu orice formă de autoritate.

- Acest lucru este de rău sau de bine?


- Artistul nu poate fi altfel. Artistul aservit nu e artist.

- Frumos spus. Cum de altfel nici jurnalistul aservit nu e jurnalist. Iar aici se poate vorbi mult… Dar să vorbim despre Opera din Timișoara.


- Opera Națională din Timișoara este, spun eu, casa noastră și sunt mândru de colegii mei. Împreună încercăm să împărtășim această senzație. Unele lucruri sunt greu de prins în cuvânt. Lucrurile sacre nici nu pot fi prinse în cuvânt… poate în muzică.

- Ce puteți spune de faptul că Opera s-a adresat unei audiențe mai largi, prin spectacolele din Parcul Rozelor...


- Opera nu este într-un turn de fildeș, cel puțin în Timișoara. Toate drumurile duc la operă. Spun asta cu obstinație și cu un anumit subiectivism. Așa e din punct de vedere geografic și vreau să fie și spiritual. E un deziderat mai mult decât o realitate, dar e și o realitate destul de măsurabilă într-un barometru cultural, sociologic al Timișoarei, cu siguranță. O să-l și facem, sunt în tratative cu domnul rector al Universității de Vest, Marilen Pirtea. M-a și ajutat domnul conf. univ. Octavian-Mădălin Bunoiu să dăm drumul la o analiză serioasă a publicului nostru din punct de vedere sociologic. Nu este inițiativa mea. Eu am moștenit, ca manager, o tradiție care responsabilizează, încarcă și care trebuie să te și ajute. Am moștenit tradiția de a merge în Parcul Rozelor de la maestrul Corneliu Murgu, care mi-a lăsat moștenire o casă funcționând bine, un repertoriu la care să recurgi, din care noi putem trăi. N-ar fi o politică culturală corectă, dar din care am putut trăi încă un sfert de secol. Avem un repertoriu foarte vast. Nu-i vorba de scos de la naftalină, noi ținem proaspete spectacolele. Opera nu se „coboară”, pentru că nu se pune pe un piedestal superior nimănui. Opera este atât școală, cât și templu, dar și loc în care să te simți acasă. Reclamă mai bună pentru înfrățirea tuturor artelor care reprezintă opera, dansul muzelor în jurul zeului Apollo, nu putem face mai bine și mai eficient decât într-un loc atât de splendid ca Parcul Rozelor. Această tradiție are deja 14 ani.

- S-au mai încercat și alte variante.


- Am mai fost și în fața Operei din cauză că s-a distrus scena în Parcul Rozelor. Spațiul este mai intim în fața Operei, este mai urban, este mai înconjurat, și din punct de vedere acustic, de ziduri. Există avantaje și dezavantaje în orice loc. Ieșitul în parc nu este singurul lucru pe care l-am făcut pentru a demonstra că opera e deschisă. Facem concerte-lecție, ultimul, din Aula Magna, a adunat peste 300 de tineri în sală. Lucru care ne dă și nouă oxigen și speranță și sper că și lor un motiv în plus de a conștientiza că există valori cu adevărat importante în viață, și ele nu sunt cele materiale.

- Mi-ați luat-o un pic înainte. Tocmai voiam să vă întreb despre legătura dintre Operă și tineret.


- Este un efort diurn, absolut permanent și cronofag, de a arăta splendoarea artei noastre, de a crea necesitate în omul bulversat în ziua de astăzi de vizual, de bombardamentul de informație la care este supus și nu întotdeauna este în măsură să trieze ceea ce e bine și ceea ce e rău pentru spiritul lui propriu. Față de alte țări să știți că stăm bine. Avem tineret mai mult decât alte țări în sala de operă. Porțile de intrare înspre marea operă sunt, bineînțeles, opereta și musical-ul, care se și joacă în limba română. Beneficiem de un traducător la celelalte, care traduce și în limba română, se supratitrează și în limba engleză, de trei luni încoace - anunțăm cu mândrie.

- Prețul unui bilet la Operă este accesibil?


- Prețul unui bilet la Operă pentru tineri este foarte accesibil. Mi se pare că tocmai a trecut prin Parlament - până la 25% și uneori chiar gratuitate pentru elevi și studenți. Prețurile au fost extrem de accesibile: 10 lei, 5 lei și pentru grupuri foarte mari facem reduceri și mai mari, și pentru pensionari, deci e mai mult ca accesibil. Dacă îl comparați cu un bilet la cinema o să aveți surprize. Facem, de asemenea, spectacole pentru categorii defavorizate. Am făcut spectacole în care am colaborat cu Penitenciarul Timișoara, spectacole la care au coexistat în aceeași sală oameni privați de libertate din diferite motive și oameni neprivați de libertate. Cu mândrie anunț asta. Facem concerte dedicate pensionarilor, facem concerte-lecție și le facem în mod constant.

- Cum colaborați cu Timișoara 2021 - Capitală Europeană a Culturii?


- Avem un mare proiect la începutul anului viitor. Iată că mai sunt vreo 11 luni până atunci. Se numește „Traiano in Dacia”, este o operă compusă de Giuseppe Nicolini, pe care o va înscena maestrul Purcărete, scenograf va fi maestrul Dragoș Buhagiar, iar la pupitru va fi maestrul David Crescenzi. Avem mândria de a anunța că maestrul Corneliu Murgu a luat această inițiativă. „Carmen” e singura operă montată de Silviu Purcărete în România, un regizor puțin spus de excepție. România a dat foarte mulți regizori mari, dar Silviu Purcărete este cumva din altă sferă, recunoscut național și internațional. A montat singura operă în România, această splendidă producție, care se adresează unui gust elevat, unui public contemporan.
- Cum vedeți Opera din Timișoara în comparație cu marile opere ale Europei sau ale lumii? Cam pe unde ne situăm?
- Din punct de vedere al mentalității suntem în același rând cu marile opere ale lumii. Din punct de vedere al tradiției, la fel. Știm bine, instituția și clădirea există de mult, a fost ctitorită de Majestatea Sa Mihai I, împreună cu prima directoare, Aca de Barbu. Înainte de a fi izgonit din țară a reușit să ctitorească atât catedrala, cât și Opera Națională din Timișoara. Conține sânge regal Opera din Timișoara. Să vă spun adevărul, sunt persoana nepotrivită pe care să o întrebați pentru că sunt, cu siguranță, subiectiv. Opera Națională din Timișoara, nu datorită celor două cărămizi din fiecare mână bănățenească - eu mi-s vinitură, de fapt mi-s arădean -, de când s-a născut a fost întotdeauna pe harta culturală a Europei. Restul, sinusoidele și decăderea au depins de un regim brutal comunist, care a privit instituțiile de artă ca instituții de propagandă. Au trecut 30 de ani de atunci, mentalitățile se schimbă încet și greu, atât în rândul artiștilor, cât și în rândul publicului. Unde ne aflăm cu adevărat, să hotărască publicul. Deja avem un
public care merge la Opera din Viena, la Scala, la Bruxelles, Londra etc. Sigur că bugetul Operei din Timișoara este cu câteva zerouri mai mic decât al instituțiilor de care aminteam. Avem norocul că România este o țară care a dat lumii foarte mulți artiști, cântăreți care fac cariere internaționale splendide și pe care din când în când avem onoarea să îi găzduim pe scena noastră, cum e George Petean, cel mai mare bariton din lume la ora aceasta, Ramona Zaharia, Adela Zaharia, domnul Pop. Mihaela Marcu, angajata noastră, cântă Lucia la Berlin de peste o lună. Aceștia fecundează din punct de vedere artistic și scenele noastre și sigur că artistul trebuie să circule, toți am făcut-o când am putut. Sigur, cariere ca a maestrului Murgu nu se mai fac în general astăzi și nu se mai formează personalități, pentru că a trecut acea vreme. Totul a devenit în showbiz mai puțin show și mai mult business, lucru care poate impieta asupra operei. Dar opera, ca gen, a intrat în al cincilea secol de existență de la nașterea ei, în Camerata Fiorentina, și mai are foarte multe de spus, cu toate că mulți i-au prezis moartea. Televizorul e o mare concurență, discul, Youtube-ul, computerul, telefonul, dar totuși afectul viu al artistului în carne și oase, subliniat muzical de către un geniu, nu va putea fi niciodată înlocuit. Opera este dansul tuturor muzelor în jurul zeului Apollo, înseamnă conlucrarea între toate artele. Avântul din nava numită teatru liric este și trebuie să rămână vocea umană frumoasă.

- Ați colaborat cu maestrul Holender?


- Domnul Ioan Holender are o coardă sensibilă nu numai pentru oraș, ci și pentru casa aceasta, îl citez, lui atât de dragă, în care l-a ascultat pentru prima dată pe Mozart, în care practic a locuit cât timp a fost în România. După aceea a plecat și și-a făcut cariera pe care și-a făcut-o, o știm cu toții, lumea lui este istoria culturii. A avut întotdeauna o influență asupra Operei din Timișoara și are în continuare o atenție sporită, deosebită, la ceea ce se întâmplă pe scena noastră.

- Cum se împacă artistul cu apartenența la două orașe: Arad și Timișoara?


- Casa mea este aceasta. Cel mai drag oraș muzicianului, cel puțin capitala muzicală a lumii, nu este nici Londra, nici Parisul, nici Moscova sau New York-ul, este Viena, unde am locuit mai mult de 15 ani. Adaug Viena la această listă și nu pot să spun care loc îmi e mai drag, dar pot să spun că îmi sunt dragi toate trei și aș vrea să spun că mă simt cetățean al universului. Așa cum Wagner și-a propus un deziderat ideal al spectacolului complet, al spectacolului total, și eu mi-am propus să fiu cetățean universal.

- Viena v-a marcat cu siguranță, 15 ani e totuși mult...


- Un arădean sau un timișorean se simte acasă la Viena. Viena este o covârșitoare capitală culturală mondială, mai ales din punct de vedere al muzicii, prin existența music frenului. Gândiți-vă la Brahms, la Beethoven, la Vivaldi, nu mai spun de artiștii interpreții, Enescu, Porumbescu, toți au tras către Viena.
Dar inima îmi bate cel mai tare în Opera din Timișoara. Este casa mea, în care am pus piciorul în 1993 ca solist. Artistul e legat de loc. Eu m-am dus întotdeauna acolo unde m-a dus scena. Nu mai sunt ducaci, mie îmi place acum acasă. Avem două bagaje făcute: valiza de plecare și valiza de venire. Trecutul a trecut, viitorul e nesigur, avem ziua de azi în care trebuie să ne facem datoria, mai ales artistică. Este un efort permanent. Să pui în practică ceea ce îți trece tot timpul prin cap este una, dar să pui în practică ceea ce se cuvine și întotdeauna să iei deciziile manageriale în favoarea scenei, asta e prioritatea. Uneori e aproape imposibil și totuși trebuie făcut.

- În raportul dintre management și artist pierde mult cel din urmă?


- Fără discuție, pierde artistul. Unii reușesc, dar eu nu aș putea să fac cele două lucruri la fel de bine. Administrarea unei familii de 260 de oameni, și foarte mulți artiști între ei, este cronofagă. Nu poți să te dedici scenei, pentru că scena este extrem de geloasă și posesivă. Scena pretinde totul. Cu jumătate de măsură nu se poate și nu am putut niciodată. Mă mai vedeți pe scenă nu pentru a-mi gâdila vreun orgoliu de artist, ci doar până am să reușesc să mă înlocuiesc în rolurile din operetă. Nu aș mai vrea să le fac, cu toate că opereta mi-e foarte dragă, pentru că ceea ce fac aici e cronofag. Am marele avantaj că sunt managerul care nu folosește instituția în favoarea sa, pentru ca el să cânte. Eu mă bucur ca toți colegii mei dragi să cânte și să danseze, să facă ceea ce mi-am propus eu toată viața.

- Faptul că ați urmat liceul la un profil real v-a ajutat în management?


- Mai mult decât în management m-a ajutat în muzică. Matematica superioară și muzica se întâlnesc. Matematica superioară și muzica se întâlnesc. Muzica este atât matematică splendidă, ideală, cât și inspirație divină. Cât e proporția, nu aș putea să spun, dar se supune unei legi acustice, genetice, e conținută în genomul uman. Eu m-am îndreptat spre secția reală în lipsa unui liceu de filologie, pentru că s-a desființat tot ce era umanist. Vă spun sincer, nu m-aș fi dus. Am fost atras întotdeauna de literatură, am citit. Bineînțeles că nu am citit ceea ce trebuia, pentru că așa e atunci când îl obligi pe om. De aceea sunt împotriva târâtului elevilor cu forța la spectacole. Ei trebuie seduși. Trebuie duși o dată, rugați, seduși cu conceptul lecției, iar cei care rămân, rămân, cei care nu, nu. Dacă îi duci cu forța nu vor vrea. Nimic în lume nu e bine cu forța.

- Ce vă doriți pe termen mai lung?


- Ceea ce îmi doresc din punct de vedere artistic pentru această casă, pe care am moștenit-o funcționând foarte bine, încotro am vrea să mergem, am formulat în proiectul de management. Îmi doresc buget. Îmi doresc să pot, atât timp cât respir, să iau decizii în favoarea scenei și să nu fim nevoiți vreodată să mai trecem prin ce s-a trecut în anii ‘82-‘83 prin autofinanțarea instituțiilor de artă. Acestea sunt nu idealurile mele, ci temerile mele, care sper să nu se realizeze vreodată. Cine nu a văzut foamea în timpul vieții, chiar provocată, nu știe să aprecieze o bucată de pâine și un pahar cu apă. Noi am trecut prin coerciții cumplite, cum a fost cenzura, cum a fost un regim care s-a bazat pe tortură, și nu am vrea să se mai ajungă la cenzură vreodată, sau să fie cămara goală, să nu ne putem plăti artiștii.

- Cei 260 de angajați sunt de ajuns pentru Opera timișoreană?


- Nu. Am cerut posturi pentru că ne-ar mai trebui ca să funcționăm. Nu ideal, dar ca să ne putem împlini dezideratele de teatru, de repertoriu, ne-ar mai trebui vreo 30 de posturi de artiști și nu numai. Nu pentru a respira relaxați, ci pentru a transpira mai cu spor.

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ