Lia Lungu, născută în 3 august 1953, este o interpretă de folclor tradițional, ale cărei performanțe sunt recunoscute pe plan internațional. Sacrul, din milenara cultură țărănească, l-a transformat în crez artistic, prin exprimarea tradițiilor românești la nivelul scenei, într-un spectacol de rituale.
Artist profesionist, a fost solistă vocală a Ansamblului Profesionist „Banatul” din Timișoara și cântăreață în corul Operei Naționale din Timișoara. Pe lângă cariera artistică, din țară și din străinătate, Lia Lungu este și ziaristă a presei româno-americane.
S-a implicat în acțiuni umanitare, în țară și în America, prin concerte donate copiilor orfani sau celor cu afecțiuni de leucemie, precum și nenumărate concerte în beneficiul comunității românoamericane pentru conservarea sau construirea lăcașurilor de cult ortodox pe teritoriul Americii.
A primit premii naționale și internaționale. Lia Marcela Lungu, fiica lui Nicolae Lungu și a Dorinei, și-a petrecut copilăria în Banat, la Domașnea, Caraș Severin, zona de proveniență a tatălui său.
Studiile liceale și tehnice le-a făcut la Liceul 2 Pedagogic din Caransebeș, Școala de Artă din Timișoara, Facultatea de Jurnalism și Relații Publice
Universitatea Spiru Haret din București. Prin concurs, devine solistă vocală la ansamblul profesionist de cântece și dansuri Timișoara. În anul 1975, se căsătorește cu inginerul Tantu Ioan, de care divorțează în anul 1997. Pentru scurt timp, a fost solistă vocală la „Doina Banatului” din Caransebeș.
La data de 16 aprilie 1982 îl naște pe fiul său, Tudor. În urma unui concurs artistic devine cântăreață în corul Operei Române Timișoara. În decembrie 1989, participă la Revoluția de la Timișoara și cântă în balconul Operei.
După Revoluție pleacă în turneu în America și Canada, hotărând să rămână în Statele Unite. În 1992, înființează „Clubul Artelor Balada” din New York, pe care îl conduce până în 2001.
În paralel, devine corespondent al ziarului „Meridianul Românesc” din USA, iar din anul 2006 lucrează și la ziarul „Ziua USA” din New York.
Primele înregistrări le-a făcut la Radio Timișoara, în 1974, cu orchestra Banatul, dirijată de Gelu Stan. Începând cu următorul an, a fost invitată să înregistreze la Radio București cu Orchestra Radiodifuziunii Române sub bagheta dirijorilor: George Vancu, Achim Penda, Paraschiv Oprea, Constantin Arvinte și a continuat până la recentele înregistrări din noiembrie 2009 cu orchestra “Radio România”, condusă de Aurel Grigoraș. A înregistrat cu Casa de discuri Electrecord, începând din anul 1979.


Discografie
Albume 1977 - Interpreți Din Banat; 1980 - Pe Drumul Banatului; 1986 - Fata Mândră Din Banat; 1991 - Câte stele-s pe Banat; 1998 - Poți Ocoli Tot Pământul; 1999 - Meet Romania - Famous Songs From Banat County; 2002 - Eastern Rituals - A colection of world music, arranged by Dinu Ghezzo; 2006 - Romanian Christmas Carrols - Arranged/Composed by Romolus Cruceanu.


De-a lungul carierei artistice a făcut turnee in țară și stăinătate atât cu Ansamblul „Banatul”, cât și cu Opera Româna Timișoara; a avut de asemenea invitații individuale la Festivaluri internationale sau cu NYU New York.
După stabilirea în Statele Unite, se reîntoarce în țară atât pentru spectacole individuale cât și împreună cu Ansamblul de Muzică Contemporană New York University, dirijor Dinu Ghezzo, având turnee și în Canada, Ungaria, Olanda, România, cu NYU New York, cât și invitații individuale.
Între spectacolele care i-au adus recunoașterea, guvernul Statelor Unite i-a acordat cetățenia americană ca artist stabilit în America - „Alien with Extraordinary Ability”.
În anul 1998, în sala Operei Naționale Timișoara, face primul spectacol de gen Umanitar din țară, pentru copiii orfani de la Casa Copiilor „Sfântul Nicolae”. Spectacolul se numea „Toată Lumea-i Dintr-un Neam”. Cu acest prilej i se acorda Diploma de Onoare a Orașului Timișoara de către primarul Timișoarei, Gheorghe Ciuhandu.
În 2008 este invitată în Concertul Națiunilor de pe Avenue of America la FOX 5 din New York.
Spectacolul de la Carnegie Hall, din anul 2005, a fost în favoarea copiilor bolnavi de leucemie.
În anul 2000 susține un Concert pentru strângerea de fonduri necesare reamenajării bisericii din Philadelphia, donația principesei Ileana (Maica Alexandra) a României, concert de binefacere.
La Las Vegas, în anul 2007, la inițiativa Liei Roberts, se pune piatra de temelie a primului așezământ ortodox și al unui centru cultural românesc în statul Nevada, unde este invitată să își aducă contribuția artistică.
A lucrat ca voluntară la tragedia de la 11 Septembrie de la WTC, din New York, înscriind numele României în Cartea de Aur a Voluntarilor.
De-a lungul carierei artistice, a cântat în mai mult de 10.000 de spectacole, între care peste 450 pentru publicul american, canadian, german, olandez, sudamerican.
Spectacolul „De viață, de dragoste, de moarte” este o înaltă creație a spiritului culturii țărănești din Transilvania și Banat.
În presa româno-americană, a publicat, în cei 15 ani de activitate jurnalistică, sute de articole despre cultura românească, interviuri cu personalități culturale și politice, cu președinți de stat, dar și despre problemele oamenilor obișnuiți.
A făcut parte din grupul de ziariști acreditați la Casa Albă cu prilejul întâlnirilor la nivel înalt. A contribuit prin acțiuni culturale și articole în presa româno-americană pentru intrarea României în NATO.
A fost aleasă de comunitatea româno-americană să candideze pentru un loc de Deputat în Parlamentul României în 2008, dar a renunțat.
În noiembrie 2009, la București, a fost nominalizată în cadrul Galei Umanității și a primit „Trofeul Umanității” pentru activitatea cultural-artistică și expunerea României în lume.
La data de 20 decembrie 2009, în cadrul Galei „Femei de Succes”, a cărei inițiatoare și prezentatoare este Mihaela Șerban, i s-a conferit trofeul „Femeia anului 2009”.

- Vă duceți viața între România și Statele Unite ale Americii...
- Da. Stau și în România, și în America, pentru că nu există limite de graniță pentru un om care se raportează la cultura neamului său. Cred că am fost foarte mult timp închiși, închistați între granițe, iar lumea nu a avut timp să afle despre noi și au uitat ce neam important am fost. E bine să umblăm și să arătăm cât mai mult în lume că avem un cuvânt de spus și avem un loc la masa de valori a omenirii.

- Suntem mai puțin astăzi decât ar trebui să fim?
- Da, mult mai puțin. Nu mai avem noțiunea valorilor perene, noi trăim numai în valoarea imediată a individului, ceea ce nu este normal. Trebuie să fim tot timpul conectați la lume, iar linkedin-ul acesta de care se vorbește atât de mult în acest secol XXI - al cărui oameni noi suntem - nu face altceva decât să ne țină conectați unii cu alții. Noi suntem foarte mari în țară, fiecare. Mă uit la emisiuni, toți sunt extraordinar de mari - ce cântăreți, ce artiști excepționali -, dar cum au sărit de matca aceasta, cum dau peste mal, se pierd. Noi trebuie să dăm peste mal.

- Sufletește, sunteți legată mai mult de România sau de America?
- Normal, sunt mai legată de România. Raportându-mă la cultura noastră și la neamul nostru, nu am cum să fiu altfel. Dar aș minți să spun că eu acolo mă simt o străină. Pe mine America nu doar că m-a adoptat, ci a adoptat cultura noastră și mi-a dat mie șansa să pot să o afirm, să o urc pe scene pe care nu aș fi bănuit că aș putea să ajung. În final, nu sunt decât un canal prin care se scurge această cultură. Nimic nu mi se datorează, totul se datorează acestei excepționale culturi, pe care am avut norocul să o pot arăta cumva lumii. Am găsit un culoar și pe acel culoar am alergat foarte bine, purtată de zamolxieni, de daci, de lumile valahe. Eu mă raportez foarte mult la acest foarte vechi fond cultural.

- Ce loc ocupă - în contextul celor afirmate anterior - Domașnea natală?
- Acolo m-am format, pe de-o parte, pe de altă parte, în Țara Hațegului, de unde a fost mama mea. Eu niciodată nu am trăit strâmt, într-o singură lume. De mic copil am gravitat în aceste lumi magice.

- Ce vă mai amintiți din Domașnea natală?
- Toți oamenii de acolo și toate ritualurile, îngropăciunile, smâlțul, adică măsuratul oilor. Chiar acum e perioada în care oamenii se suie la Vâr, la smâlț. Apoi, scălanele cu cireșe nu am să le pot uita niciodată. Tatăl meu era șef de gară, iar el în anii '65 către '70 înlesnea un comerț liber în gară. Fetele și femeile veneau și își vindeau fructele la tren. Pe atunci trenul era legătura cu lumea. Veneau de cum apăreau primele fructe, de cum se coceau cireșele. Le puneau în valoare într-un mod inimaginabil de frumos.
Le puneau pe scălame - niște bețișoare de circa 30-40 de centimetri lungime, în funcție de cât de avută sau harnică era fata la cules -, câte trei sau patru cireșe. Cu o sfoară mergeau de-a lungul bățului și așezau cireșele una lângă alta. Câte o fată, care avea un simț artistic mai dezvoltat, punea și frunzulițe la început sau din loc în loc. Erau o minunăție. La ora 14, când trecea primul tren de la București către Timișoara, alergau pe lângă tren, cu scălanele în mână și cu coșul plin de cireșe și strigau: Luvați cireașă d-ăle bune!
Eu nu am să pot uita acea lume niciodată, și nici pe acele fete lângă care eu am învățat foarte mult. Gara era universul lumii. Pe acolo treceau toți, fie că aveau sau nu bani.
Toți aveau treabă undeva la oraș. Se adunau acolo oameni din mai multe comune - Verendin, Luncavița, Megica, Cănișa, Domașnea, Cornea.
Fetele mai harnice își vindeau toate fructele din coș. De altfel, oamenii veneau la gară atât ca să plece spre oraș, cât și să-și vândă produsele...

- Dar despre Hațeg?
- Aceea este o altă lume. Bunicii mei dinspre mamă - unde îmi petreceam vacanțele - ne purtau în lumile vechi dacice. E și aproape de Sarmizegetusa, și aproape de Bănița - pe unde sunt culoarele care curg cu lumile dacilor -, pe malul Sargeției, Streiul de astăzi, unde se spune că sub râu ar fi îngropat Decebal, regele dacilor, comoara când au venit romanii după primul război. Bunicul meu îmi povestea atât de multe despre daci. Erau niște oameni foarte aleși, adevărați continuatori ai vechilor noștri daci. Ca și cei de pe versantul celălalt, de la Domașnea. Pe ei îi despărțea muntele, atât. Drumul vechi dacic este pe la Herculane, iar de acolo până la Domașnea sunt 16 kilometri. Dacia minoră toată este aici, nu doar la Hațeg sau la Regia.
Repet, am avut acest noroc să mă trag din cei doi versanți ai Daciei minore, să trăiesc cu oamenii de aici.

- Primele amintiri despre contactul cu folclorul, cu cântecul?
- Primele amintiri sunt legate de ritualurile la care mă duceam. Îmi amintesc de îngropăciune. Pentru mine a fost cel mai fascinant moment, pentru că erau cântări pe care nu le auzeam tot timpul. Acel dramatism a avut în sufletul meu un ecou care a reverberat în întreaga mea ființă de-a lungul vieții. N-am să pot să uit slobozirea apelor, când se dă drumul la izvor. Izvorul era izvorul plecării din lumea aceasta.
La 40 de zile se slobozea izvorul, se făcea ritualul de plecare a sufletului, desprinderea de teluric și cosmogonia din ființa noastră.
Apoi erau toate acele cântece de la negeie, de la nuntă, botez, toate acele nemaipomenite jocuri...

- Când ați urcat prima dată pe scenă?
- M-am format în acea lume. Toți cântau în jurul meu. De altfel, ați văzut un român care să nu cânte bine? Nu voi spune, ca foarte mulți, că am cântat din grădiniță... Dar prima ieșire pe scenă - în sensul cu adevărat artistic - a fost la prima Patrium Carmen, în 1968, unde am luat premiul întâi. Atunci, îmi amintesc, pentru prima oară am atras atenția asupra mea. Am cântat atunci o baladă care avea un recitativ: Frunză verde tulipanu / Mândru ficior îi Văleanu.
O știam de la Domașnea, dar nu am înregistrat-o niciodată. Nu mi s-a mai părut de același mare efect emoțional, cum am simțit-o atunci. Mi-a plăcut pentru că eu eram foarte bună și la recitare. Recitativul mă punea și pe mine în valoare, și piesa. Făceam un dialog cu lumea din sat, care îl sfăgea pe Văleanu, că de ce umblă și îi lotru și lotreșce prîn păduri șî nu să grijeșce dă muma lui care îi bătrână. Aceasta este prima mea amintire foarte pertinentă despre scenă.
A urmat apoi profesionismul, studiile, dar întotdeauna am rămas legată de lumea aceea veche.

- Talentul nativ se pierde atunci când te șlefuiești ca artist profesionist?
- Nu. Depinde și de cel care transmite. Depinde de trăirile acestuia. Ține foarte mult și de gradul lui de educație.
Nu cred în promovarea culturii prin incultură. Așa se creează acești mutanți - pentru că realmente trăim într-o lume de mutanți -, mai ales în ceea ce privește cultura țărănească, muzicile populare. Aici s-au creat niște mutații oribile, care nu fac altceva decât să ne ducă înspre nimic.
Să vorbim de Parța puțin. Cât de înaintat în timp - acum 7.000 de ani - la noi se făceau case cu două etaje. Ce extraordinar este altarul de la Parța... Iar acum, după 30 de ani, condamni această cultură veche la ui-ui-u și tra-la-la și un ritm perpetuu și uniform, care nu duce nicăieri și nu aduce nimic și nu seamănă cu nimic... În noua idee de globalizare pe care ne-o arată Europa, ne vom pierde, pentru că șansa să se întâmple acest lucru este foarte mare.
De aceea spuneam că nu cred în promovarea culturii prin incultură. În ceea ce privește șlefuirea despre care dumneavoastră mă întrebați, sigur că da, un om care vrea să intre și să urce pe scenă trebuie să fie un om șlefuit. Am întotdeauna o extraordinară deschidere și un respect nemăsurat pentru transmițătorii autentici și originali, dar nu-i mai găsești. Ei se uită la emisiunile acestea șocante de televiziune - eu am fost înfiorată să aflu că țăranii noștri se uită la emisiuni gen Capatos sau RTV, cu povești despre tot felul de femei și femeiuști... S-a creat acest morb prin care să ne îndepărteze de valorile adevărate și autentice ale neamului.
Și a prins totul extraordinar de bine. Bineînțeles, prin agenți culturali - cum îi numesc eu -, pentru că nu sunt artiști, nu sunt cântăreți, sunt mercenari de cultură. Ei nu fac altceva decât să câștige bani. Iar lumea nu ia valoarea reală, ci valoarea vizibilă. Îi văd toată ziua la televizor - nu contează că-și plătesc aparițiile, nu contează cum au ajuns acolo, nu contează cum cântă sau ce spun - și cred că sunt ceea ce e bun. Pe mine acest lucru mă uimește. Aminteam de Parța, amintesc și de Cucuteni, de Brâncuși - care a ajuns unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai sculpturii mondiale...

- Astăzi sunt și alte posibilități. Mă refer că se pot face înregistrări pe cont propriu, sunt multe studiouri... Considerați că acest lucru este ceea ce ne trebuie acum?
- Atitudinea în sine, da, este una de care avem nevoie. E foarte bună! Dar de foarte multe ori cazi în kitsch, ceea ce este grav. Vii și faci acei pași de dans - unde fiecare pas, fiecare dans a însemnat un ritual, a avut o componentă în existența spirituală a neamului. Dacă ai fost bolnav, s-a făcut un anumit joc, nunta s-a pornit cu un anumit dans, ritualic, pentru înveșnicirea și statornicia familiei. Când vii și faci niște pași care sunt între dansul clasic și muzicile populare, dar defel pasul țărănesc al ritualului din călușari. Pe mine mă sperie aceste lucruri.
Sau se mai vine cu, cică, obiceiuri. Pentru mine obicei înseamnă să mă spăl în fiecare dimineață pe dinți. Restul sunt statornicii în neam, tradiții. Nu se poate ce se întâmplă, nu este drept. Aceasta pentru că acolo unde se conduc destinele culturale nu este cine trebuie. Oamenii care sunt acolo nu sunt ei înșiși foarte înrădăcinați în culturi. Și când spun asta nu mă gândesc doar la muzica noastră țărănească, mă gândesc la cultura universală. Musorgski - marele compozitor rus - a fost cel mai mare compozitor care a explicat modalul țărănesc, care e acea parte a Rusiei, nu a noastră, dar e valabil oriunde. Beethoven are la baza culturilor sale muzicale tot lumea ancestrală a locului din care el și-a tras sorgintea.
Dar dacă toate țațele sau cei care sunt pe la cultură nu știu aceste lucruri, ce vor să explice? Eu sunt, poate, dură, dar dacă te duci la un vraci - nu vreau să vorbesc de un doctor -, te duci să te faci bine. Eu nu vreau să fiu drăguță cu nimeni, eu vreau ca oamenii care citesc acest material să înțeleagă și să spună și la alții că ceva nu e bine.
Noi în toate nu mai avem nimic demn și curat. Mai vin câte unele și, din vârfurile opincilor țopăie, crezând, probabil, că așa se apropie de balerinele de la operă, de muzică clasică și, dintr-odată, devin artiste mai importante, dar doar în mintea lor seacă se întâmplă asta. Să pășească frumos pe picior, iar dacă e mică de înălțime, să poarte tocuri.

- Mai mult am văzut că sunt deja versificatori, că nu poți să le zici creatori de texte pentru muzică...
- Toți numai așa ceva fac acum, pe bani.

- Trebuie și în artă, ca și în alte domenii, să știi când să spui stop sau atât pot, asta este, de aici încolo trebuie să fac altceva...
- Sau să ai puterea să-ți dai seama că e minunat să fii pe scenă, dar nu e pentru tine. Nu este pentru oricine. Mie mi-ar plăcea extraordinar să operez pe creier; este fascinația mea să văd tot ce se întâmplă acolo și toate meandrele acelea.
Dar v-ați da pe mâna mea dacă ați fi bolnav? Însă mie îmi place și toată ziua învăț de pe Internet. Dar nimeni nu s-ar da pe mâna mea. Și atunci de ce să ne dăm inima și sufletul pe mâna oricui care se trezește cântând.
Aceeași schilodire se întâmplă dacă te dai pe mâna unuia care nu știe ce are de făcut cu creierul tău, te schilodește, și pe tine te-a terminat ca om. Mie mi-au schilodit sufletul.

- Să trecem peste ocean... Cum ați luat contact cu cei din America?
- În America am fost cu cei din Ansamblul „Banatul”. În 1975, abia începusem să cânt, am fost în turneul acela din Cuba. Eram solistă la ei deja, așa am plecat. Pe de altă parte, acea lume respecta valorile, mai ales când era vorba de artă. Când era vorba de ieșit în afara țării, se pleca cu oameni care aveau valoare, pentru că nu te joci cu publicul. Publicul străin te prindea.
Am să fac o paranteză cu un spectacol din Italia al Operei, unde au adus de la Bucurști un tenor care era foarte slab, dar era bine înfipt la departamentul de ieșiri din România, și l-au adus în locul tenorilor noștri de la Opera din Timișoara. I-au lăsat acasă pe Dorin Văidean, pe Draia. Știți ce s-a întâmplat la Arenele Romane? Când tenorul nostru a trebuit să cânte o parte acută foarte frumoasă, a dat-o în bară. Și au început italienii să strige: acasă, tenorule! Fluierau, strigau...

- Erați în țara unde se cântă operă...
- Exact. Noi ne gândeam ce va fi când ne întoarcem acasă, că îl vor schimba pe director. Nu a fost nimic, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca și cum nu ar fi fost un fiasco prezența acelui om în spectacole.

- Să revenim la America...
- Cu acel turneu în Cuba, când eram foarte tânără, a fost botezul oceanului, putem spune. Și îmi mai amintesc de atunci de recepția dată de Fidel Castro; a fost inimaginabil ce am trăit noi la acea recepție. La concertul nostru a fost și Alicia Ronda, marea lor balerină.
După revoluție a fost a doua plecare. În 1991, am avut o invitație din Statele Unite să fac un drum în America și Canada.
După revoluție, după ce am fost în balconul Operei - am avut curajul acesta...

- Ați avut mare curaj că ați mers în balcon... Probabil sângele de domășneancă...
- Am avut și rude care au luptat împotriva comunismului. Deci, am plecat în acel turneu și am rămas o vreme, o vreme care s-a prelungit. Apoi a fost mineriada și mi-am zis că nu cred că sunt capabilă să fiu ca ceilalți...

- Ați fost realistă.
- Mi-am dat seama că eu aș fi putut fi o eroină de sub glie fără să schimb nimic. Pentru că toți „foștii” se băgaseră cu capul sub nisip, ca și struții, după care și-au scos precum hidrele șapte capete și au făcut ce au făcut. Și mă uitam în profesiunea mea, aceiași oameni din radio, din televiziune, care au stat puțin ascunși după care au sărit deasupra și au făcut lucruri mai grave. Că înainte totuși le mai era teamă, mai era un oarecare control. Și sunt mercenari, așa cum spuneam mai adineaori, mercenari de cultură.
Eu am trăit doar din cântec, mi-am făcut profesia. Am plecat din țară un profesionist și am rămas în America un profesionist. Am avut noroc să intru în niște conjuncturi artistice desăvârșite le pot numi, pentru că am întâlnit oameni precum profesorul Dinu Ghezzo de la New York University, șeful catedrei compoziție și muzicologie, de origine română, care făcea lucruri inimaginabile în Statele Unite. A plecat dintre noi, să-i fie calea în lumină, și împreună cu dumnealui am fost și rezidentă patru ani la New York University, unde am vorbit și am exemplificat culturi est-europene și de asemenea am făcut parte din grupul de artiști ai Orchestrei de Muzică Contemporană din New York. Cu ei am și fost aici, am avut turneu în 1997, am făcut foarte multe înregistrări, foarte multe cu ritualuri, am avut șansa să fiu în primul lot al celor care făceau transmisiune direct prin internet. Și în 1996 s-au văzut ritualurile făcute cu Chamber Orcchestra of New York City, s-au transmis în întreaga lume. Dacă mă uit acum la acel filmuleț sunt uimită...

- Cum vi s-au părut comunitățile românești din State, din Canada... Ați avut contact cu aceste comunități?
- Da, am cântat foarte mult între americani și foarte mult între români. Începând cu partea de nord a Canadei și terminând cu sudul Floridei sau estul Californiei, cunosc toți românii și-i unesc prin cântec.

- Sunt mai uniți acolo decât aici?
- Sunt și nu sunt. Chiar nu știu! Se tot discută despre faptul că noi suntem un neam dezbinat. Cred că nu suntem dezbinați. Cred că suntem orgolioși. Și altceva, de exemplu, dacă eu îi adun și-i chem, vin. Eu îi unesc la bucurie. Nu-mi dau seama cum sunt ei în alte condiții, exact, ca să fac o radiografiere. Mie mi se pare ok, dar, mă rog. Tragem prin secole ideea aceea că, dacă am fi și uniți, am fi cei mai puternici.

- Ce v-ați dori de la români?
- Mai mult respect unii față de ceilalți, să avem cu toții și mai multă înțelegere și să lăsăm puțin orgoliile deoparte (asta e valabil și aici, și acolo). Pe noi ce ne ucide? Orgoliul.
Acolo, spre deosebire de aici, totuși au alt comportament, alte raportări. S-au dădat, cum să zâșe în Banat, după lumea aialaltă, că nu poți altfel, nu ți-e bine, nu te descurci și sunt și cu cei ai neamului mai deschiși. De exemplu, la biserică se întâlnesc, sunt agapele de sărbători care le fac împreună (toată lumea aduce mâncare). Acolo se mănâncă. Cu toții vin cu familia, de Paște, de Crăciun.

- Spuneați că se înțeleg mai bine dincolo...
- Așa mi se pare... Se ajută. A murit una dintre cântărețele de muzică ușoară, care era la New York, și a luat și un premiu, cândva, la Mamaia și atunci, într-adevăr, am văzut că putem fi uniți. Ne-am adunat cu toții, ne-am coagulat, am strâns bani pentru Marilena Dobre (așa s-a numit tânăra, avea 42 de ani când a murit) și am făcut tot ce s-a putut ca să fie cum trebuie și i se respectă memoria. Și dacă oamenii sunt bolnavi, sar și se ajută. Nu e chiar așa cum se spune.
Eu, de exemplu, am cântat la toate bisericile care s-au reparat. Sunt prietenă cu majoritatea preoților din Statele Unite și niciodată nu refuz nimic când este vorba de a ajuta semenii...

- Dac-ar fi să vă aduceți aminte de ceva deosebit din perioada în care-ați trăit acolo...
- Sunt atât de multe amintiri... Este faptul că am avut neșansa ca fiul meu, la nici 9 ani, să fie în primul atac terorist de la Word Trade Center, când pentru șapte ore nu am știut dacă Tudor este în viață sau nu. A fost cu clasa lui în excursie. Nu puteam să-l țin într-un glob de sticlă, izolat. Trebuia să se formeze în lumea aceea, nu? Acela a fost cel mai puternic. Apoi au fost spectacolele mele, apoi a fost faptul că am avut un club cultural cu regim de restaurant, unde îi primeam pe toți românii care veneau și la mine stăteau și cântau... Apoi faptul că am avut spectacole mari între americani și faptul că am avut șansa să cânt la Capitoliu, la Sala Parlamentului American, în Rosen Garden, la Casa Albă. În Rosen Garden am cântat cu 15 ani în urmă. A fost o recunoaștere a culturii pe care-o purtam cu mine, că doar asta a fost, nu altceva. Nu eu, Lia, am ajuns acolo, ci ceea ce eu duceam cu mine. Mesajul acela extraordinar! Eu intru în scenă cu leagănul acela în spate, în care a crescut pruncul neamului meu din cele mai vechi timpuri. Azi s-a pierdut acel leagăn din coajă de cireș. Când intri cu el cântând, în scenă, fascinezi, fie că sala este cu 8.000 de spectatori (cel mai mare număr pe care eu l-am avut vreodată la spectacole în afara lumii), fie că au fost 70 de spectatori. Am creat acel impact extraordinar. Numai prezența, numai apariția, eu cântând, cu leagănul acela, trecând prin mijlocul sălii și ducând în mână un cârceag, mă întorc de la munca câmpului, și scena toată-i aranjată în stil românesc, cu spirala aceea dacică, cu covoarele noastre splendide, cu icoana la care mă-nchin, cu leagănul pe care-l atârn, la un moment dat și coboară până-n mijlocul scenei (îl dau jos și-l atârn). Este fascinant! Și apoi, când plec (eu totul fac în limba română în spectacolele americane), la ultima secvență, cea a marii treceri, pasul cosmic, cum îl numesc eu (eu așa-l numesc și întreb de fiecare dată dacă avem curajul să trecem împreună pasul cosmic) și când la ultimul, cel al drumului, „rămâi drumule cu bine, că n-oi mai păși pe tine, nici în sus și nici în jos”, când îmi iau leagănul și apoi plec, după ce se stinge complet lumina și trec înapoi, cântând, prin sală, se reia ciclul vieții, și oamenii aceia, care nu înțeleg un cuvânt
din limba pe care o vorbesc, se ridică plângând în picioare, lăcrimând. Eu zic că aceasta este cultura unui neam extraordinar!
Pentru că, știți cum e?, toți ne naștem, nuntim și plecăm. Deci ne întâlnim în aceste trei puncte.
Dar felul în care noi îl exprimăm... Și norocul meu a fost că, fiind cântăreață de operă atâția ani, am lucrat sub mâini regizorale extraordinare.

- V-a ajutat?
- Enorm! Eu știu fiecare pas pe care-l fac. Știu ce valoare poate avea. Nu-l gândesc, îl simt. Face parte din mine, cumva, și, atunci, eu, când intru în scenă, la ritualuri îmi fac o mantră de curățire și intru în lumea aceea. Nu mai sunt acolo, de fapt. Eu sunt acolo, în lumea mea, până când se tremină, până plec, până ies, eu sunt acolo cu el. Mi s-a întâmplat odată... Maria Marici, o mare regizoare care este din Banatul sârbesc, a făcut Facultatea la București, mi-a spus odată că i-a fost teamă că nu mă mai întorc, că plec. Pentru că m-a strigat de trei ori (eram jos, întinsă, stins, doar lumânarea aprinsă de pe pieptul meu) și a văzut că nu mă ridic imediat (durează, cam așa, să zic, 20 de secunde, până-n 30, timp în care mă reîncarc, ca să mă ridic să iau leagănul și să plec). Și a văzut că nu mă ridic. Și a început să mă strige: Lia, Lia, Lia! Și eu nu răspundeam. Și-a dat seama că eu plec pe raza aceea de lumină pe care-o cream, pentru că americanii sunt mari maeștrii ai luminii. Pe mine vine un facsimil de lumină albă care-ți dă senzația că plec pe spirala aceea, spirala dacică. Și, atunci, Maria a sărit din culise pe mine și a început să mă scuture și să-mi zică: Ce-i cu tine?
Ai adormit?. Zic: Nu, dar mă uitam cum se duce lumina. Fiindcă eu asta făceam, mă uitam după lumina aceea care se ducea. Și ea-mi spune: Lia, dacă n-aș fi fost acolo, dacă n-aș fi sărit, nu te mai întorceai! Nu știu dacă-i adevărat! Să știți că nu știu, dar n-aș vrea să mai încerc a doua oară.

- A fost o experiență unică.
- Da! A fost... Eu n-am realizat, Maria-mi spune. A fost ce trebuia să fie. Pentru că, venind dintr-o cultură nemaipomenită, este atât de extraordinar...

- Vorbeați despre ritualul venirii, al viețuirii și plecării, îmi vine în minte Gheorghe Roșoga cu a lui „Gheorghe, Gheorghe”...
- Superbă piesă! Ce frumos cântec! Da, da! Aceea este o piesă... exact ce fac eu în ritualuri. Complet, Ghiță face așa. Este unul din oamenii de mare profunzime de la noi din muzică. Da și el mi-e foarte drag! Și el face lucruri profunde!

- Ceea ce simți cu adevărat nu poate să ia nimeni, nu poate nimeni să-nlocuiască cu altceva.
- Nu, ar fi falsitate, surogat. N-ar fi nimic.

- Ce face acum Lia Lungu?
- La Baia Mare am avut un spectacol de ritualuri împreună cu un tânăr, cu ritualuri și veșminte, pentru că îl fac împreună cu muzeograful și colecționarul Marius Matei.

- Este unul dintre tinerii care, într-adevăr, fac ceva pentru folclor și, mai ales nu face mare zarvă în jurul lui.
- Păi, știți de ce? Deoarece coșia bine încărcată nu zdrăngăne pe drum. A goală zdrăngăne. Câd cineva-i foarte zgomotos, puneți-vă întrebarea...
Am început să fac cu el ritualuri și veșminte. Numim fiecare spectacol diferit. El face expunerea de haine, pentru că întotdeauna a considerat că românca de astăzi, vechea valahă și foarte străvechea daco-pleasgă, ca să-i zic așa, a creat lucrând. Mâinile nu i-au stat niciodată. Fie c-a ținut copilul în spate, în leagăn, ea a creat. Ea a lucrat la câmp cu copilu-n spate, în legănul cu care eu intru în scenă, și când s-o odihnit l-a pus în prun, deasupra, la lucrul câmpului, și acolo o odihnit o țâră.

- Deci lucrați cu Marius Matei. Un alt girocean de seamă, din lirică de data aceasta, este Petru Chira chișozeanul... Unul din reperele de referință plecarea lui Marius Munteanu...
- Domnului Munteanu, pot să fiu fericită pentru asta, atât de drag îi era de mine. Nu vreau să spun vorba „m-o admirat”, că mi-e rușine să zică cineva că mă admiră, ci că îi e drag de mine și de ce fac. Eu mă feresc de admirat. Vai, mă admiră, sunt fanul meu. Nu. Le e drag de mine. Tare drag îi era de mine! Doamne! Să-l odihnească Dumnezeu! De câte ori veneam acasă, după ce plecam, îmi zicea: Mă, Lia, mă, să vii înapoi, mă! Tu nu știi ce-am pierdut noi prin plecarea ta? Dar nu s-a pierdut nimic. Mă duc și le arăt și la alții ce e aici. Bun, arată-le, dar vino înapoi, acasă!, îmi zicea.

- Alte proiecte?
- Voi pleca în Statele Unite, din nou, în curând, într-un turneu în care vreau să-l duc și pe Marius și straiele noastre. În ultimii patru ani, eu am fost foarte mult acasă. Dar nu m-ați văzut în niciun spectacol. N-am fost invitată aici, la Timișoara.

- V-am mai văzut la televizor.
- La televizor, da. Mă mai duc. Și acolo-mi aleg tare bine unde mă duc...

- Dar aici de ce n-ați avut loc?
- N-am avut loc nicăieri! Absolut nu există un spectacol în care să fiu chemată. N-am fost invitată la TvR Timișoara o dată, pentru o emisiune, la folclor. Am mai fost pe la ceilalți care-au talk-show-ri. Doamna Țunaș, de exemplu, m-a invitat. La radio mai merg, mai discut despre culturi și despre ce însemnăm ca și valoare a neamului reprezentat prin cultura neamului. Mi-ar fi plăcut să mă invite la „Lada cu Zestre” în juriu ca să fac ceea ce trebuie acolo și să facem clar câteva lucruri. Dar cred că asta nici nu doreau, nu cumva să vin eu și să clarific situația.
Cu Marius Matei am făcut lucruri extraordinar de frumoase. Am fost și în Belgia, am avut și-n străinătate ritualuri și veșminte. Eu fac ritualurile. Le și explic, le și vorbesc. Vorbesc cu lumea. Am avut cu două zile înainte de Ajunul Crăciunului, la Oradea, la fel și m-am gândit că n-o să fie lume. A fost lume multă și, mai ales, mă gândeam, Doamne, Dumnezeule, pentru că erau preoți în sală, dacă voi intra oare în conflict (tot timpul mă tem să nu intru în conflict) cu preoții.

- De ce? Doar sunt unșii Domnului pe pământ?
- Vedeți?! Tocmai de aceea.

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ