În 23 ianuarie 1990 a fost editat primul număr al ziarului Timișoara, iar pentru a marca cei 29 ani de la acel moment, l-am abordat, într-un interviu, pe unul dintre oamenii inimoși ai cetății bănățene, Lucian-Vasile Szabo, domnia sa fiind în echipa redacțională care a realizat prima ediție tipărită a publicației-ghid a cetățeanului, „Timișoara”. Despre începuturile ziarului „Timișoara”, despre Ioan Slavici, literatura S.F., dar și alte subiecte, vă invităm să citiți într-un dialog purtat cu Lucian-Vasile Szabo, militant civic, cercetător, jurnalist, filolog.

Născut în județul Maramureș, în 25 mai 1965, Lucian-Vasile Szabo a locuit puțin timp în localitatea maramureșeană Someș-Uileac, comună în acele vremuri. A plecat, „cam la patru ani”, așa acum ne mărturisește, cu familia, în orașul Videle, județul Teleorman.
„M-am născut în satul Someș-Uileac, Uileac, în județul Maramureș, care pe vremea aceea era comună. După reforma administrativă din 1968, a devenit sat al comunei Ulmeni. Între timp, comuna Ulmeni a devenit oraș. Este un sat, cumva, la capăt de lume, izolat între dealurile Maramureșului. N-am foarte multe amintiri din acel loc, pentru că am plecat, cam la patru ani, cu familia mea, care s-a mutat. S-a mutat în deja celebrul oraș Videle, în Teleorman, pentru că tatăl meu lucra la sondele de foraj și atunci era ajutor de sondor-șef, după aceea a devenit sondor-șef, maistru de foraj. Așa că, toată copilăria mea e legată de Videle. Acolo am făcut și școala generală. Clasele I-VIII acolo le-am terminat.
Orașul Videle este puțin ciudat, pentru că este un oraș industrializat, foarte industrializat, dar industria lui nu se află chiar în urbe, se află în afară, în toate comunele, de la Roșiorii de Vede, până la București, în partea de jos, către Alexandria. Sondele acestea de extracție a petrolului sunt în toată zona, și atunci oamenii trebuie să meargă să întrețină sondorii. Sunt foarte multe parcuri de petrol. Îmi aduc aminte că de mic copil mergeam la sondele acestea. Sunt tot felul de sonde, sonde de foraj care sunt foarte mari. Tatăl meu lucra la instalațiile acestea. Mai sunt și sondele mici, care pompează tot timpul, și acolo, la Videle, în jur este plinplin de ele, până-n grădinile oamenilor. Așa se face că e un oraș atipic, cumva.
Am început să merg la școală acolo. Mai întâi la grădiniță, și, după aceea, la școală. Pe vremea aceea, școala era în celălalt capăt de oraș. Noi stăteam pe strada gării, deci, cumva, în apropiere de gară. Dar, mai degrabă în apropiere de centrul orașului. Acolo se construise o Policlinică foarte mare, cu trei etaje, după aceea era parcul, un parc foarte frumos, excepțional, bine îngrijit, bine făcut.
Liceul l-am început la Brănești, lângă București. La Videle, când mergeam la școală, traversam tot orașul. Pe vremea aceea nu exista Școala Generală numărul 2.
Aceasta s-a construit în anii ‘85, ‘86, ‘87, în apropiere de noi, în strada gării, dar eu mergeam pe jos în capătul celălalt de oraș, cam vreo 4, 5 kilometri, la Școala Generală numărul 1.
Pe locul unde s-a construit Școala Generală numărul 2 era un loc viran, unde venea circul. În fiecare an venea circul, se făceau manifestări de 1 Mai. Erau lucruri de genul acesta.
Copilăria mea e legată de toate zonele acestea: de stadion, de parc, de ștrand, un ștrand enorm, foarte frumos, foarte mare, cu bazin de patru metri adâncime, ceea ce era o minune. Puteam să înotăm, ne distram, copii fiind.
După aceea am plecat la liceu, la București. Apăruse deja o dispoziție referitoare la faptul că, dacă exista liceu de profil în județ, nu mai puteai să pleci din județ. Acolo, la Videle, era un Liceu Industrial foarte puternic. Avea nevoie de oameni la toate sondele, la toate parcurile, și eu am plecat dincolo de București, la Liceul Silvic din Brănești. Brăneștiul e o comună foarte interesantă, pentru că avea atunci trei licee (cred că și acum mai are trei licee). Avea un Liceu Teoretic foarte bun, un Liceu Agricol și un Liceu Silvic, separate.
Și la Videle, și la Brănești, am beneficiat de un lucru extraordinar: profesori extraordinari, în general tineri. Era interdicția aceea pentru profesori. Nu puteai să ajungi în orașele mari. Erau închise. Din ʼ85 nu s-a mai intrat deloc.
Tineri absolvenți, care erau generațiile acelea din ʼ70-ʼ75, de la universitățile noi, puternice, cu absolvenți extraordinari, prindeau locuri de profesori în jurul Bucureștiului, la Videle, la Brănești, la Alexandria, la Drăgănești-Vlașca, până spre Târgoviște, încolo, Fundulea (de exemplu, scriitorul Mircea Nedelciu era la Fudulea) și, de aceea, am beneficiat de profesori foarte buni. La Videle se făcea școală sănătoasă! Făceam română cu profesorul Giugulea. Cei mai buni profesori făceau naveta. Îi vedeam. Erau foarte mulți medici, foarte mulți profesori care făceau naveta și la școala generală, și la liceu, policlinică, spital. Videle are și un spital foarte mare. Am beneficiat de oamenii aceștia tineri, de experiența lor, care ne-a ajutat foarte mult. Erau oameni foarte deschiși. În clasa a X-a m-am transferat la Timișoara (anul doi de liceu, cum se spunea atunci) și am avut-o profesoară pe doamna Emilia Ungureanu, soția profesorului universitar Cornel Ungureanu, care mi-a fost apoi conducător la doctorat. El atunci nu era profesor universitar, ci lucra la revista «Orizont», și lucrul acesta m-a influențat. Dar ce m-a influențat foarte tare este că, acolo, la Liceul Silvic, pe când eram elev, l-am întâlnit pe profesorul universitar Vasile Popovici, fost ambasador în Maroc și Portugalia, un om absolut excepțional, de-o cultură extraordinară și de un rafinament uman extraordinar, care era foarte tânăr atunci. Îi apăruse o carte despre Marin Preda, la Editura Cartea Românească, și era foarte bine văzută. El a avut această răbdare să se aplece asupra mea. E cu zece ani mai mare decât mine, dar la vârsta aceea diferența era enormă. Acum nu mai pare așa, dar atunci era enormă. El m-a încurajat. Cu el am făcut ore de gramatică, pentru că atunci era un examen foarte greu la admiterea la facultate. Erau șase pe un loc, când am dat eu. Erau locuri puține.
Vasile Popovici m-a influențat foarte tare. Însă, îi știam deja pe Cornel Secu, care m-a sprijinit foarte mult și necondiționat, pe Viorel Marineasa, care, de asemenea, m-a sprijinit. Viorel Marineasa, spre exemplu, m-a dus prin toate turneele, la București, la întâlniri cu diferiți scriitori.
Așa i-am cunoscut inclusiv pe Sorin Titel, pe Eugen Simion. Am avut o relație bună, atunci, foarte tânăr fiind, cu Eugen Simion, fostul președinte al Academiei Române și un critic literar foarte bun pe atunci. Acum, mă rog, opiniile noastre politice diferă.
Prima mea amintire din liceu este legată de porumbul pe care l-am cules în jurul Bucureștiului, pe la Afumați, pe la Piteasca. Noi, cei de la Liceul Silvic din Timișoara, mergeam și lucram numai în pepinieră, iar acolo munca-i foarte lungă. Știai care-i sămânța de pin, de pin negru, știai care-i magnolia, știai lucrând cu ele. Toamna și primăvara scoteam puieți...
Erau pinul negru și ginkgo-biloba, toate celelalte. Ce-mi mai amintesc este că, din clasa a XI-a (era în februarie), a venit săptămâna de practică. Săptămâna aceea de practică am făcut-o la Muntele Mic, la schi, învățam să schiem. Era o regulă, la Liceul Silvic din Timișoara: câte o săptămână, în clasa XI-a, se mergea la schi la Muntele Mic, în timpul școlii. Școala asigura cazare și mâncare, dar drumul ni-l plăteam noi.
Era ceva senzațional! Am plecat dimineața la 3 cu un tren supraetajat, la Caransebeș. Noaptea am coborât acolo, am prins un autobuz (erau autobuzele acelea prăpădite, reci).
Din Caransebeș am ajuns până în comuna Borlova (până acolo mergea autobuzul). Abia mai târziu venea un alt autobuz care mergea până la piciorul telescaunului.
Am ajuns și la telescaun. Era un frig în acea zi...! Când am ajuns pe culme (eu am mai fost cu telescaunul, dar unii colegi nu au mai fost) am înghețat, pentru că pe platoul muntelui era un vânt care tăia, un crivăț. Când am ajuns jos, am primit o jumătate de litru de vin fiert. Eram elevi, eram în clasa a XI-a, aveam 16-17 ani. Era acolo și dirigintele, un profesor extraordinar, profesor de matematică. Și acum, la 80 de ani, conduce mașina. Un tip extraordinar! De la noi a plecat și a fost profesor la «Loga» mulți ani. Am băut vinul, ne-am refăcut, ne-am dus în cabană. Nu era construit hotelul care acum este închis, hotelul de pe Muntele Mic cu opt etaje. Aveam o cabană numai a noastră. Aveam mulți profesori cu noi, dirigintele, profesori de sport, pedagogi.
Sunt multe amintiri din liceu. Prin zona aceea dinspre Dumbrăvița, spre Giarmata, mergeam la practica agricolă. În clasa a zecea ne-au spus: «Aveți trei rânduri de porumb de cules, culegeți porumbul, se taie cocenii, se încarcă porumbul în remorcă», și când terminăm, plecăm. Am pornit noi la cules și, după o vreme, ajungem la un stâlp de mare tensiune. Se urcă un coleg pe stâlp (era pe la prânz, după prânz) și noi ne făcusem un plan: într-o zi culegem, într-o zi tăiem și încărcăm și plecăm acasă. Făceam școală sâmbăta și era mare bucurie când scăpam sâmbăta mai devreme. Colegul de pe stâlp ne zice că mai avem încă de trei ori pe atât. La Giarmata era o fermă de pui atunci, Avicola Giarmata, care funcționa.
După absolvirea liceului, am plecat în armată. Am efectuat stagiul militar un an și patru luni, între 1983-1985. Armata am făcut-o la Prundu Bârgăului, între Bistrița și Vatra Dornei, la Vânători de Munte. Eu, om de câmpie, la Vânători de Munte. Am făcut școala de șoferi în armată, timp de șase luni. Iarna conduceam două zile pe săptămână, o zi aveam pe camion, o zi pe Aro sau pe Dacie. Noi mai mult pe Aro făceam, că așa era la Vânători de Munte. Am avut noroc că am putut să fac școala de șoferi în armată și în condiții foarte grele. Îmi aduc aminte că ne sculam dimineața, când se suna deșteptarea, la cinci și jumătate. Urma înviorarea. Erau afară minus 27 de grade! Eram la înviorare. N-am răcit niciodată! N-am pățit nimic niciodată. Era foarte interesant. După aceea, tot într-un februarie, ne-am dus într-o tabără, o săptămână, cu mașinile. Conduceam camioane pe benzină, așa era la Vânători de Munte. Asta deoarece camioanele cu benzină erau mai mici, se strecurau mai ușor pe drumurile de munte. Am plecat din Prundu Bârgăului, am trecut prin pasul Tihuța și am ajuns în pasul Rotunda, între Maramureș și Suceava, sus acolo, între Cârlibaba și pasul Prislop, în nord. Acolo am făcut aplicații, am condus și am făcut tot felul de exerciții de camuflat camionul.
Îngropam camionul în zăpadă. Era un pluton de douăzeci și ceva de soldați. Zăpada era de un metru. Tot acolo, în tabără, ca să putem porni dimineața camioanele, IMS-urile și ARO-urile, trebuia să avem apă caldă. Atunci așa era, nu aveam antigel. Fierbeam toată noaptea apă în niște bucătării mobile, iar în jos, pe râu, colegii de la unitatea de geniu au făcut o explozie și-au spart gheața pe râul Tiha. Un grup de colegi ne-a povestit că, atunci când s-au dus la gheață să o spargă ca să nu înghețe peste noapte din nou, erau lupi acolo, care veniseră la apă. Nu aveau de unde să bea apă. Erau tot felul de aventuri. Lucruri de genul acesta sunt foarte frumoase! De acolo am ajuns la Alba Iulia, în Cetate. Acum facem un tur frumos în jurul Cetății. Au scos armata de acolo, vânătorii de munte. Unde se face turul acela, lângă zid, noi acolo aveam camioanele. Acolo erau garajele. În acea zonă eram noi, de la vânători de munte, erau cei de la Institutul Catolic, de la Universitatea Catolică, pe Dealul Popii, așa-i zicea. Acolo veneau preoții să se plimbe. Veneau și soldații, acolo veneau fetele de la Liceul Industrial, de la MIU (industrie ușoară), că era un cămin de fete chiar acolo, în apropiere și, atunci, pe Dealul Popii era un fel de petrecere continuă. Seara, mai ales vara, era frumos... .
Am fost și la munci în Balta Brăilei. Am cărat orez cu camionul la Gropeni și-n zona aceea. Sunt amintiri extraordinare!
În armată m-am pus pe învățat. Înainte să plec la munci (am plecat la munci în septembrie), ne-au dus la Șimleul Silvaniei, de unde am luat camioane. Am învățat tot timpul și, când am ajuns la Timișoara (m-am eliberat în martie ʼ85), am mai învățat un pic, apoi m-am dus la lucru. În 1985 am intrat la facultate.
Examenul de intrare la facultate era destul de dificil. Era greu, pentru că trebuia să facă cumva departajarea. Era bătaie pentru locuri, pentru că era limba română principal și o altă limbă secundar, iar în fiecare an se schimba. După aceea era o limbă principal și limba română secundar sau altă limbă secundar. Puteai să faci într-un an română-engleză, română-franceză, română-rusă, și anul următor să faci engleză-franceză. Româna și o limbă străină existau în fiecare an. La celelalte era mai greu, la Timișoara.
Nu am prea învățat. Am început să colaborez cu Casa Universitarilor. Cornel Secu era director la Casa Universitarilor și ne știam de la club, de la Helion, și de la revistă.
Am început să lucrez, iar acest lucru, la Casa Universitarilor, m-a cam prins, pentru că mi-a dat încredere. Am fost avansat. Erau anii aceia dificili, ʼ87, ʼ88, ʼ89, când deja exista o presiune foarte mare, penuria de alimente era foarte mare și, pentru noi, era foarte greu să facem rost de toate produsele de care aveam nevoie.
Am început să scriu din timpul liceului. Aveam 17 ani când am debutat, în clasa a XI-a. Am debutat în «Helion» cu o schiță de S.F.. Titlul ei a fost «Regăsire». Era povestea unuia care tot rătăcește pe planetă și are niște viziuni cu un câine. Se refugiază, rămâne singur, părăsit pe acea planetă. De fapt, înnebunește. O ia razna. Nu era nu știu ce. Era un început. După aceasta s-au adunat altele.
După aceea am tot publicat. Am scris mult și-n armată, și peste tot. În ʼ84, în vară, după ce-am ajuns la Alba Iulia, am întâlnit un ofițer extraordinar care era ofițerul cu hărțile, topometru. Un om foarte interesant, foarte cult, știa foarte multe lucruri și mergeam să-l ajut. Mergeam la concursuri pe teme de istorie. Am câștigat pe unitate, pe marea unitate.
După aceea, la Cluj, pe armată. Dar toate acestea erau motive să nu fac alte lucruri, să nu fac gardă și altele din acestea, cum se făceau în armată la vremea aceea. Am putut să învăț, pentru că seara rămâneam în birou la ofițerul acesta și aveam cheie, stăteam până noaptea târziu. N-aveam probleme”.

***
Pentru că Timișoara, „Mica Vienă”, mai este cunoscută și ca „Orașul Trandafirilor”, am abordat în dialogul purtat cu jurnalistul Lucian-Vasile Szabo și subiectul „rozelor”, domnia sa fiind coautor la volumul „Roze de Timișoara. Pagini din istoria trandafirilor în Banat”.
„Este o carte de arhivă. De cercetare. Meritul principal este al lui Vasile Ciupa, coautor la această carte. El a venit cu ideea. El a vrut neapărat să facă această carte, și atunci ne-am completat foarte bine, pentru că eu aveam experiența aceasta a scrisului și a cercetării în arhive, dar și el a căutat foarte mult”.
Despre munca sa de documentare, depusă pentru a-și aduce contribuția la realizarea acestui volum, domnul Szabo ne-a mărturisit că arhive pe acest subiect a găsit în multe locuri. „Am găsit un fond foarte bun la Muzeul de Artă. La Muzeul de Artă există o colecție «Mühle», inclusiv medalii. Doamna Miklósik mi le-a pus la dispoziție, le-am fotografiat. Chiar fotograful muzeului le-a fotografiat. Așa am reușit să completăm istoria acestei familii extraordinare. În Banat a trăit cel mai mare rozenist al lumii la un moment dat. Acest Árpád Mühle, care era fiul lui Wilhelm Mühle și care avea un frate, Wilhelm Mühle. Wilhelm Mühle a murit de tânăr. A contactat o boală prin Orient, pe unde a umblat. El este cel care a adus la Timișoara ginkgo biloba și canna indica. Lucruri extraordinare! Árpád Mühle a creat câteva soiuri de trandafiri. Vreo zece. Árpád Mühle a fost făcut «bei» al imperiului otoman. El a lucrat pentru ultimul sultan otoman și i-a amenajat grădinile seraiului din insula Princhipio din Marea Marmara”.
Referitor la acest volum, Lucian-Vasile Szabo ne-a declarat: „Eu am muncit partea mea. Bine, îmi și place! Sunt priceput la chestiile acestea. Am absolvit Liceul Silvic. Eu știu să altoiesc, să fac multă treabă de genul acesta, și lucrurile sunt, cumva, simple”.

***
Despre activitatea pe care a depus-o în decembrie 1989, despre ce a urmat după acel moment al schimbării, militantul civic Lucian-Vasile Szabo ne-a declarat: „... A venit revoluția, în ʼ89. Eram în ultimul an la Facultate și, deja, șef de unitate la Casa Universitarilor. Urma să-mi dau Licența. Eu mi-am început Licența cu doamna profesoară Stela Mirel, pe proza scurtă a lui Agârbiceanu. Lucrând la Licență, mi-am dat seama de misiunea politică a lui Agârbiceanu, plus statutul său de preot greco-catolic. Nu prea puteai să spui lucrurile acestea atunci, dar, totuși, a fost o influență. Ea a murit și atunci am continuat cu profesorul Simion Mioc. Am dat Licența după revoluție.
În 16 decembrie 1989 eram în Casa Universitarilor. Era o zi foarte călduroasă. Erau 18 grade. Eram în sacou. Avusesem un vernisaj al lui Vasile Sas din Sighetul Marmației,un pictor extraordinar. De acolo, de mai multe ori m-am dus în ziua aceea către Piața Maria. Am văzut ce se întâmplă și când am ajuns, pe la 17:30, 18, l-am văzut pe Monoran (îl cunoșteam foarte bine pe Monoran, că venea la Casa Universitarilor.
Îl știam foarte bine de la «Pavel Dan», cenaclul de la Casa Studenților) și pe Nelu Crăciun, Ioan Crăciun. Nu-i știam pe ceilalți doi cu care erau în grup, Zoltan Borbely și Daniel Zăgănescu. Eu veneam dinspre Catedrală.
Trecusem podul. Acolo, lângă altarul acela al Sfintei Fecioare, exista pe vremea aceea o cutie de tablă, un chioșc, o cașcarabetă, un chioșc de bilete de la RATT, plus un dispecerat de-al lor. Acolo era mai multă lume și cred că erau și securiști. Dar erau pe partea cealaltă, privind către gară. A venit tramvaiul 8 de la gară și acolo era stația. Când a oprit, odată l-am văzut pe Monoran că pleacă. A oprit tramvaiul. Eu, după el. Am văzut că mai vine cineva, Nelu Crăciun, și ceilalți doi, Zăgănescu cu Borbely și am trecut dincolo. Am trecut și eu să văd. Monoran vorbea ceva cu vatmanul. Doar a tras de acea frânghie cu care pantograful se punea la rețea.
A tras de acea frânghie și i-a spus vatmanului să stea liniștit că tramvaiul nu mai pleacă. Omul era agitat, era speriat. Zăgănescu s-a urcat (erau tramvaiele acelea, Timișoara, TIM) pe cupla dintre vagoane (era un vagon cu motor și remorcă).
S-a recomandat și a îndemnat să strige, cei prezenți, «Jos Ceaușescu!». La început lumea nu a reacționat prea tare, dar a început să se adune. A mai venit un tramvai, dinspre centru. Nemaiplecând primul tramvai, cel care a venit dinspre centru nu a mai putut să treacă și, cum a venit, a blocat intersecția. Au fost 4, 5 tramvaie care s-au oprit acolo. Era multă lume. Sâmbăta se lucra atunci. Lumea s-a adunat și așa a pornit acest tăvălug.
Am plecat. În 16, seara, m-am întors la Casa Universitarilor, și pe la șapte jumate, opt, Cornel Secu ne-a spus să mergem toți la «Maria», dar ne-a îndemnat să fim prudenți, să nu pățim ceva. Atunci au început confruntările cu jandarmii (atunci le zicea trupe de pază și securitate). Ei au ieșit primii în stradă. Era prima dată când îi vedeam cu scuturi, căști și bastoane. Făceau o gălăgie.... Și atunci au început luptele.
Lucrurile s-au schimbat și, sigur, multe s-au schimbat în bine. Lucrurile evoluează, societatea evoluează, dar ceea ce ne doream noi, ceea ce-și dorea lumea atunci, în 16, 17 decembrie, nu s-a realizat. Unele, da, s-au realizat, s-au făcut. Am ajuns la pluripartidism, pentru că aceasta era ideea noastră. Să fie mai multe partide, să fie alegeri. Asta-i esența democrației. Democrația nu înseamnă eu știu ce filosofie.
Ca să funcționeze democrația, trebuie partide tari, partide mari, puternice, care să concureze în alegeri și omul să-și dea votul. Libertățile sunt importante, într-adevăr, și lucrurile acestea vin în completare, dar e bine să existe un motor întotdeauna. Ori astăzi, din păcate, iată, sunt 30 de ani aproape, noi nu avem partide puternice, noi nu avem politicieni de Doamne-ajută. Avem o societate strâmbă și-n multe situații mimăm democrația.
După 1989, primul lucru a fost ideea aceasta cu ziarul «Timișoara». După aceea cu Proclamația de la Timișoara. Au fost toate luptele acelea, ani de zile, pentru a impune principii democratice”.

***
Despre prima ediție a ziarului „Timișoara”, despre săptămânalul „Timișoara” de astăzi, jurnalistul Lucian-Vasile Szabo ne-a mărturisit: „Noi eram un grup care funcționa destul de legat. Un grup din care făceau parte mulți. Am pomenit de Ion Monoran, de Ioan Crăciun. Mai făceau parte George Lână, Marcel Tolcea, Viorel Marineasa, Daniel Vighi. Au fost mulți oameni și noi eram prinși. Ideea cum a pornit? Simțeam nevoia să facem o schimbare la nivelul «Drapelului Roșu», care a devenit «Renașterea Bănățeană».
Atunci a fost un scandal uriaș, legat de «Renașterea Bănățeană», de ziarul acesta și, atunci, a fost o adunare foarte mare la Casa Studenților, în Sala Mare de spectacole.
A fost o întrunire organizată, culmea, de un comitet, bineînțeles, dar autorizat... Hârtia era cu numărul unu de organizare a unei întruniri publice (apăruse deja legea. Dăduse deja Iliescu decretul-lege). Era pe vremea lui Viorel Marineasa, el și-a asumat chestia aceasta. Eu am condus, am coordonat, moderat această întrunire, cu Șerban Foarță, cu Mircea Mihăieș, cu Livius Ciocârlie, cu numele acestea foarte mari ale Timișoarei, care au venit și s-au implicat.
Decizia care a fost? Să fie înlocuit redactorul-șef de la «Renașterea Bănățeană» cu Marcel Tolcea. Marcel Tolcea a mai lucrat la ziar. Lucrase la «Drapelul Roșu», fusese corector, știa cum merg lucrurile. Oricum, era o personalitate și este o personalitate a Timișoarei și putea să facă acest lucru. Ei n-au vrut, s-au opus. În 22 ianuarie, eram la Casa Universitarilor, a apărut cineva și mi-a zis: «Hai, că Mono are nevoie de tine!». Așa ne-am dus, cu Vasile Popovici în frunte, și ajungem la «Renașterea», acolo, în ușă. N-au vrut să ne lase să intrăm. Monoran aduna masele, avea capaci tatea de a mobiliza masele, aduna sute de persoane, o mie, care erau blocate, acolo, pe la Prefectură. S-a strigat o listă cu cei care urma să intre. Erau vreo zece, comitetul. Eu eram pe listă. Am intrat, i-am gonit pe cei din birouri și două zile a apărut ziarul «Timișoara» în locul «Renașterii Bănățene». După două zile, în 24 ianuarie, ne-au scos ei pe noi. Era o decizie a Comitetului Provizoriu de la județ...
Noi, în 22, seara, n-am rămas acolo la «Renașterea». Puțin timp am stat până ne-am organizat. Noi ne-am dus și la Consiliul Județean, acolo, într-o sală, am conceput ziarul, cu Mircea Pora. Mircea Pora a dat numele ziarului. Au fost mai multe propuneri, cu Dan Mândrilă, iar Mircea Pora a zis TIMIȘOARA. Și am căzut cu toții de acord să rămână așa numele ziarului. Am plecat la tipografie. Eu și Marcel Tolcea mai văzusem tipografie, și Viorel Marineasa, și toți cei care au mai scos «Forumul Studențesc». Știau cum merg lucrurile, îi cunoșteau pe oameni. Astfel am scos primul număr.
Din punct de vedere jurnalistic, nu e un număr bun. E clar. Dar a fost un semnal foarte puternic că lucrurile se pot schimba. Pe prima pagină am avut două decizii date.
Atunci, armata pusese stăpânire pe județ. Județul Timiș era condus de generalul Gheorghe Popescu, adus de la pensie, care nu era un tip foarte vioi. Așa că a rămas Șeful de Stat Major, Nicolae Predonescu, colonelul Predonescu, să conducă ostilitățile. Noi am obținut, cumva, acea decizie de conducere a județului cu schimbarea de la «Renașterea Bănățeană», pe care-am publicat-o pe prima pagină, și mai era o decizie legată de niște alegeri locale (la Timișoara au fost alegeri locale). Au fost primele alegeri libere pentru doi ani și jumătate. La Timișoara se organizau deja alegeri.
Erau niște alegeri indirecte, nu era cu vot popular. În pagina doi erau niște articole semnate de Gigi Secheșan. Pe pagina 3 era o caricatură cu Ceaușescu-Dracula bând sânge, iar pe pagina 4 erau niște știri externe și mica publicitate, acestea luate din «Renașterea Bănățeană». Acesta a fost primul număr. Eu eram în comitetul acela de patru, care a scos primele numere, cu Monoran, cu Bădilescu și cu maiorul Sânmărtinean, Ghiță Sânmărtinean. Un om extraordinar, un om bătăios.
Comanda pentru tipărire a fost semnată de Tudorin Burlacu, care era vicepreședinte al Frontului Salvării Naționale Timiș. Am mers la Burlacu și-am luat comanda, hârtia, și i-am arătat-o directorului de atunci, Sergiu Știrbu. Am venit cu tipografii și am luat de la maiorul Viorel Oancea 4.000 de lei. Din primul moment am avut un rol de administrare.
Aveam experiența administrării. Le-am dat bani la tipografi și am început. Nicolae Bădilescu se pricepea la paginație, și Marcel Sămânță (că și el a participat) se pricepea să pagineze (pagineze și în sensul de să macheteze ziarul pe hârtie) dar și să opună șifurile acelea, zațul, cules, titlurile.
Evident că lucrurile s-au schimbat. Se face altfel jurnalism în ziua de astăzi, însă principiile de bază nu s-au schimbat. În primul rând, jurnalistul trebuie să fie un tip onest. Și asta se vede la ziarul «Timișoara», onestitate.
După aceea, să culegi informații, să aduni informații, să ai informație nouă, bună, interesantă, lucru care se face. S-o editezi, evident, nepărtinitor și să poți s-o tipărești la timp.
Eu fac întotdeauna distincție între presa tipărită și presa scrisă. În toată presa este presă scrisă. De aici pornește. Și știrea care se citește la televiziune, pe promter, este o știre scrisă. Iar presa tipărită, presa imprimată, trece astăzi prin procesul acesta absolut de schimbare, pentru că este mai facil să publici pe alte suporturi, suportul virtual, de exemplu, sau prin imagini, prin sunete, radio, televiziune. E altfel, e mai simplu. Oamenii nu se mai duc să cumpere ziarul, sau să se aboneze la ziar și după aceea să aștepte să-l citească.
De vină este în România și poșta, sistemul de difuzare (n-au dus ziarele la timp niciodată). După ʼ90 a fost o mare problemă. N-au dus ziarele «Timișoara». Nu este ca-n alte state, unde presa ajunge la timp, iar omul poate să citească.
Este și o altă mentalitate. Acum, sigur că, în unele state, presa tipărită, presa imprimată, începe să revină (în Germania, Marea Britanie, în Statele Unite). Și există și o altă tradiție. Oamenii sunt mai atenți. Însă, aici apare o probelemă, legată de modul în care verificăm știrile bune. În ultima perioadă și acest lucru s-a schimbat. Lumea serioasă, lumea bună, când se uită la o știre (se poate găsi peste tot știrea), se duce întotdeauna să o verifice pe o publicație serioasă, cu tradiție, chiar dacă-i virtual, chiar dacă-i «New York Times» online sau este «Timișoara» online. Acesta e un lucru foarte bun. Ceea ce-mi doresc eu de la ziarul «Timișoara», de la săptămânalul «Timișoara», cum este acum, este să fie întotdeauna un punct de reper (unde să te duci, să găsești știri serioase, reportaje serioase, divertisment de bună calitate). Presa așa se face, cu informații bune, reportaje bune și divertisment de calitate. Acestea sunt importante.
Asta-mi doresc și cred că cititorii ziarului «Timișoara» (care sunt cititorii dedicați, evident), pe de o parte, au de câștigat citind ziarul «Timișoara», pentru că găsesc aceste lucruri serioase în ziar. Pe de altă parte, sunt și niște oameni deosebiți cei care susțin acest ziar și prin virtutea tradiției, dar și prin faptul că se identifică cu această publicație și o găsesc ca o sursă media bună, serioasă. Eu le doresc acestor cititori să rămână aproape, să-i îndemne și pe alții să ia ziarul «Timișoara» și să se întâmple și la noi, așa cum se întâmplă în Germania, și-n alte țări, să se aboneze la ziar. În Germania am văzut și lucruri de felul acesta și nu mă feresc s-o spun: ziare care ajung dimineața, două pachete la intrarea-n bloc (zece etaje) și uneori pachet nedeschis, pentru că nu-l vrea nimeni, și ziarul se duce direct la reciclare, dar abonamentul este plătit.
Haideți să susținem ziarul «Timișoara», inclusiv cumpărându-l de la chioșcuri”.

***
Despre clubul «Helion», clubul de anticipație din Timișoara, acolo unde își găseau locul iubitorii literaturii S.F., despre Eurocon-ul (Convenția europeană de science-fiction) organizat la Timișoara, în 1994, dar și despre prima cronică scrisă în revista «Orizont», scriitorul Lucian-Vasile Szabo ne-a declarat: „Eu am mers prima dată la club în 1982. Eram la Timișoara, elev. Am văzut afișe undeva și astfel am aflat de club. M-am interesat și m-am dus. M-am întâlnit cu Cornel Secu. El a venit din birou la poartă. L-au chemat la poartă și am discutat cu el când să vin: vinerea, la ora cinci. Clubul era înființat cu un an înainte și deja funcționa. Acolo l-am cunoscut pe Cornel Secu, i-am cunoscut pe Silviu Genescu, pe Augustin Corneliu Giagim, pe George Terziu și mai mulți oameni importanți și serioși. Îmi amintesc prima ședință la care am participat. Interesant că nu s-a ținut în sala clubului. Sala clubului era 103. O sală mare, cu o masă ovală, foarte frumoasă. Prima ședință la care am participat s-a ținut în sala de protocol. Nu știu de ce! Era o sală de dimensiuni impresionante, la Casa Tineretului, cu tablouri pe pereți, fascinante, cu scaune tapițate. Silviu Genescu a citit proză atunci. A fost impresionant! Lucrurile s-au mișcat și au început să funcționeze foarte bine și erau foarte multe manifestări. Au venit, în primăvară, zilele «Helion», care, după aceea, după doi-trei ani, după ʼ85, s-au numit «Sesiunea Helion», la propunerea lui Lucian Ionică. A devenit «Sesiunea Helion» pentru că i s-a dat o ținută și mai serioasă și au fost ani foarte frumoși.
Eu nu am participat foarte mult la Eurocon. Nu am participat pentru că eram redactor-șef la ziarul «Timișoara», și acest lucru îmi lua foarte mult timp. Pe vremea aceea ziarul se făcea un pic altfel. Era cotidian, se venea dimineața și se lucra până seara târziu și, după aceea, se mergea în tipografie.
Lucram în jurul ziarului undeva la 12-14 ore. Era ceva greu. S-a publicat în ziarul «Timișoara» despre Eurocon și am participat și eu la câteva evenimente. A fost un Eurocon reușit. Au venit nume foarte mari la Timișoara.
Se mergea și în străinătate. Erau aceste Eurocon-uri, dar mai erau multe manifestări unde ajungeai mai ușor. În Polonia, spre exemplu, unde se mergea mai des, în Bulgaria, în Ungaria. Veneau și ei la noi. În ultimii ani, era foarte greu, însă erau alte manifestări în țară. A existat o convenție anuală, care se ținea în fiecare an, și ultima, paradoxal, s-a ținut la Timișoara. Se mai ținea la Iași, la Craiova, în diferite locuri. Craiova, de exemplu, avea zilele ei, «Coandă», de exemplu (aveau Clubul «Henri Coandă»), după aceea, Iașiul avea «Quasar»-ul (are și acum), în care aveau manifestările lor, Sibiul la fel.
În clubul Helion se scria proză scurtă. Era extrem de greu de publicat carte. Lucian Ionică a publicat carte, «Ziua confuză», o carte foarte bună. Ceilalți publicam în revista «Helion», care apărea odată pe an sau la doi ani. Eu mai mergeam și la «H. G. Wells», care era la Casa Studenților, și acolo Viorel Marineasa scotea «Paradox», o revistă foarte, foarte bună, unde scriam și eu. Mai publicam în «Forum Studențesc». În ultimii doi ani am publicat frecvent
în «Orizont». Cornel Ungureanu m-a luat sub îndrumarea lui și publicam în «Orizont» nu doar S.F., ci și cronici de carte, chiar și mici studii literare, proză. Prima cronică de carte publicată în «Orizont», cred că a fost o cronică la o reeditare a romanului lui Victor Anestin, «O tragedie cerească». A fost o reeditare la Editura «Dacia», făcută de Cornel Robu. Cred că aceasta a fost prima”.

***
Despre Ioan Slavici, viața și activitatea scriitorului ardelean (în special activitatea de jurnalist a lui Slavici), scriitorul Lucian-Vasile Szabo a publicat mai multe volume, unul dintre acestea fiind lansat anul trecut la Timișoara, la librăria „Esotera”, „Cu Slavici si Arghezi după gratii. Procesul ziariștilor din 1919”. Despre cum a început să-l cunoască pe Ioan Slavici și cercetările realizate pe materiale de arhivă despre jurnalistul ardelean, Lucian-Vasile Szabo ne-a declarat: „Pe Slavici l-am studiat în facultate. Se lega, cumva, de fenomenul scriitorilor ardeleni. Slavici, Agârbiceanu, Pavel Dan sunt scriitori cu alt tip de filon. Nu se aseamănă cu scriitorii munteni sau moldoveni. E ceva care
se transmite în opera lor. Preocuparea mea nu este legată, în primul rând, de proza lui Slavici, ci de ziaristica lui Slavici, pe acest talent al lui de jurnalist, nu de publicist, pentru că el nu a făcut publicistică. Este vorba de Ion Slavici jurnalistul, care a fost complet necunoscut ca jurnalist. Deci, nu publicistica lui culturală și chestii de genul acesta. Ioan Slavici a fost mult mai jurnalist decât Eminescu. Ioan Slavici a fost reporter de teren. A fost omul care a făcut câteva ziare foarte bune. Prin asta se deosebește de Eminescu. Sigur, a fost și om de opinie, a scris și articole de opinie, multe, mii. El e jurnalistul complet. Este și un mare prozator, un excepțional prozator. Însă, interesant este că niciodată nu a aprofundat cele două domenii. A scris și proză, proza a valorificat-o separat de jurnalism...
Am făcut o cercetare și mi-am făcut și doctoratul pe publicistica lui Slavici. Primul volum pe care l-am scos din cercetarea aceasta chiar așa s-a numit, «Un alt Slavici», și subtitlul era «O geografie publicistică după gratii». Ion Slavici a făcut multă pușcărie. În 1888 a fost închis de unguri pentru că era «iredentist român», și în 1919 a fost închis de români pentru că era «trădător» în favoarea Germaniei, spion, propagandist, omul lor. Pentru asta a fost condamnat. Așa s-a legat acest subiect. După aceea, am tot mers pe cercetările acestea, le-am aprofundat.
Mi-a fost foarte greu să găsesc «Gazeta Bucureștilor», publicația scoasă începând din decembrie 1916, când Puterile Centrale au devenit stăpâne peste București.
Ioan Slavici nu a avut o reacție imediată după intrarea României în război de partea Antantei, pentru că el atunci a fost arestat. Slavici a stat două luni, aproape, la Fort Domnești, lângă București, pentru că toți pro-germanii au fost adunați acolo și încarcerați. Asta e ciudățenia, un om de 68 de ani (atunci era foarte bătrân la 68 de ani), dus și încarcerat. Și-au bătut joc de el foarte tare. I-au confiscat toate manuscrisele, un roman, «Musculița» plus alte documente, partea a doua a gramaticii lui; toate au fost pierdute definitiv, nu s-au mai regăsit. După aceea, când a început să scrie, el a început să scrie la «Gazeta Bucureștilor», în martie 1917. A preluat-o devreme, de la început, dar făcea doar stilizări, corecturi, era un fel de editor, fără să scrie.
Apoi a început să scrie editoriale. El deplângea acest management catastrofal al guvernului Brătianu. Din cercetările mele, Brătianu, ca om, nu este omul politic despre care să vorbești. A fost mult mai slab și a luat decizii total greșite.
După ce toată recolta de grâu a anului 1916 a fost vândută la Austro-Ungaria, să vii să declari război Austro-Ungariei, înseamnă că ceva nu-i în regulă. Au fost multe lucruri de genul acesta. După aceea, a trecut peste munte, în Ardeal, și a lăsat descoperit frontul de sud, cu Bulgaria, care era adversara României în acel moment, pentru că atunci când s-a declarat război Puterilor Centrale, Austro-Ungariei, Bulgaria abia a așteptat, mai ales că li s-a smuls Cadrilaterul după al doilea război balcanic. Au avut doi ani să se pregătească. (...). Slavici a deplâns toate acestea. Slavici a avut o atitudine anti rusă, anti țaristă și spunea tot timpul: «Nu poți să te aliezi cu ăștia, pentru că ei n-o să-ți dea niciodată Basarabia», iar în momentul acela Basarabia era pierdută.
Cum spunea Stere, «naționalizarea este mai mare în Basarabia decât în Ardeal». Banatul nu conta și nu a contat niciodată, nici pentru Brătianu. Brătianu când s-a văzut cu sacii în căruță a zis: «Lăsați-mă cu fleacul ăsta de Banat, nu mă mai omorâți cu el», că era România Mare, erau Ardealul, Bucovina, Basarabia, toate erau acolo, luate, «ce te mai încurci cu Banatul!?». Slavici era anti rus și după aceea anti bolșevic. Slavici era și anti Anglia. Avea niște articole împotriva Marii Britanii, foarte dure, «Anglia, sac făr’ fund», «Trădarea englezească» și alte lucruri de genul acesta. (...).
El a fost, în 18 ianuarie 1919, chemat la Prefectura Capitalei unde i s-a spus că va fi arestat a doua zi. I s-a spus să vină cu bagajele, cu tot, că pleacă la Văcărești, îl arestează.Ceilalți erau deja arestați (Arghezi, B. Brănișteanu, Dem Teodorescu), erau deja în pușcărie.
Am găsit documente foarte multe. Am găsit și ajutor. (...). Am găsit toate memoriile făcute de Costaforu și de cei care au luptat. În 1917, Slavici îl face, într-un articol din Gazeta Bucureștilor, pe Costaforu «canalie», «secătură» și toate celelalte. În 1919, Costaforu îi devine avocat și se bate ca un leu pentru el. Îl apără pe Slavici. Și, mai mult, intră în Parlament ca deputat socialist (...).
Ei au fost eliberați pentru că a venit guvernul Vaida-Voevod, prima guvernare a lui Vaida-Voevod, la sfârșitul lui 1919. Slavici a stat 11 luni, Arghezi a stat un an. El a fost arestat mai târziu. Se schimbă calendarul și, de aici, niște jocuri. Povestește Arghezi că vine ziua eliberării și apare comandantul în ținută de gală și îi scoate pe deținuții politic (că erau deținuți politic). Nu exista un regulament de executare a pedepsei pentru deținuții politic (normal, justiția din România, Tudorel Toader e valabil și acolo). Și vine ăsta, în uniformă de gală, să-i scoată din pușcărie. La care, povestește Arghezi, «numai bătrânul Slavici mai zice: mai lasă-mă, domnule director, două, trei zile, să-mi termin o nuvelă».
Aceasta a fost cu cărțile. Mi-am tot extins cercetările și la alții și am găsit lucruri extraordinare. (...). Spre exemplu, într-o altă carte, «Vămile jurnalismului», publicată, am un articol, un studiu despre Vincențiu Babeș. Slavici spune, și multă lume îi atribuie, «Soarele românilor de la București răsare». E în doctrina lui că el a avut o idee de unitate culturală, pe lângă unitatea spirituală și mai puțin pe lângă unitatea politică. Dar asta apare în 1850, în «Albina» lui Vincențiu Babeș, spusă de Vincențiu Babeș. Deci, lucrurile acestea sunt foarte interesante de descoperit. Ca să le scot la iveală necesită multă muncă. Eu am găsit colecția «Albinei» lui Vincențiu Babeș, la Cluj, și acum ei au reușit să o și pună online, să o digitalizeze (pe adresa de internet a Bibliotecii Universitare «Lucian Blaga» din Cluj Napoca), ceea ce-i un câștig extraordinar. Pe adresa de internet a Bibliotecii Universitare «Lucian Blaga» din Cluj Napoca se mai găsește o listă cu toate publicațiile digitalizate de ei, inclusiv «Tribuna», de la Arad. Eu am publicat, anul trecut, o colecție, o selecție din articolele de ziar publicate de Slavici la «Tribuna» de Arad, în perioada 1897-1910. În 1910 s-a terminat cu scandalul foarte mare dintre «tinerii oțeliți», care erau Goga, Tăslăuanu și toți ceilalți, extraordinarul Sever Bocu (era redactorul-șef, era responsabil al «Tribunei» de Arad în acea perioadă) și liderii oficiali ai partidului național român, toată trupa, cu Goldiș, cu Maniu, cu Vaida Voevod. Au fost niște lupte, niște polemici la «rupere» între ei. (...).
Titu Maiorescu l-a sprijinit pe Slavici și nu prea. Relația lor a fost întotdeauna o relație mai distantă, cam ca între doi pro-germani. Spiritele acestea pro-germane sunt serioase, foarte sobre. Maiorescu nu prea avea umor. Slavici, însă, avea mult umor și se distra și putea să facă lucruri extraordinare.
Tot ca anecdotă, așa, povestește soția lui, într-un jurnal cum scria Slavici. Era în cameră și scria. Ea era în altă cameră și-l auzea prin ușă, pentru că Slavici își interpreta articolele politice: bătea din picior, bătea cu pumnul în masă, dădea indicații, se agita. De multe ori, până s-a obișnuit Eleonora cu el (e vorba de a doua lui soție, Eleonora Slavici), se ducea să vadă cu cine vorbește. El interpreta, dramatiza... Titu Maiorescu nu avea umor. Titu Maiorescu i-a ajutat, atunci, pe el și pe Eminescu, când erau studenți la Viena, în anul 1870 sau 1871. Le-a trimis bani. Maiorescu a și fost inculpat, la un moment dat. După ce a căzut de la guvernare, în 1876, guvernul conservator, el fiind ministrul Instrucțiunii Publice și Cultelor, i s-a intentat proces. (...).
S-au regăsit în 1876, când a fost înființat ziarul «Timpul» de către conservatori. Slavici a intrat în redacție. Era venit de la Iași. După facultate a stat un an, 1874, pe la Iași, cu Eminescu și cu alții. După aceea a venit în București, profesor și secretar al comisiei pentru editarea documentelor Hurmuzachi. El a făcut cele șapte volume. A scris și o broșură, cu Kogălniceanu, despre răpirea Bucovinei. După aceea, când cade guvernul Catargiu și pleacă și Titu Maiorescu, Slavici își pierde postul de profesor (așa era în politică) și rămâne la documente. Atunci intră la ziarul «Timpul». Ziarul a fost unul mediocru. Altele erau ziarele puternice ale vremii.
Editorul acestui ziar era Grigore H. Grandea (unul din marii ziariști ai României). Le mergea prost celor de la «Timpul». Conservatorii erau în opoziție. Nu se ocupa mai nimeni de ziar. În 1877, când Grandea scoate publicația «Războiul», pe fondul războiului ruso-turc, era în 1877, 1878, pleacă de la «Timpul» și atunci este chemat Eminescu.
El ajunge la București pe la sfârșitul lui octombrie, 1877, și Grandea continuă cu «Războiul», un ziar de succes absolut (un tiraj fabulos pentru vremea aceea, în 12.000 de exemplare). Se tipărea la presa manuală, pentru că încă nu existau «rotativele». Era un ziar ilustrat. Relațiile lui Maiorescu cu Slavici s-au răcit atunci când Slavici s-a căsătorit cu prima lui nevastă. Maiorescu nu a fost de acord. Era mai mare ca el, era și cu o morală, așa, mai dubioasă. În 1884, Slavici a plecat la Sibiu și scoate «Tribuna», cu bani de la liberali, și Maiorescu n-a prea fost de acord. Am văzut asta în niște scrisori pe care i le adresează Slavici și-i cere lui Maiorescu, pe la 1888, să-l ajute pe Coșbuc. Slavici l-a găsit la Cluj, l-a chemat la «Tribuna», la Sibiu, și l-a făcut ziarist pe Coșbuc.
Când Slavici a plecat la București, în 1889, și a rămas acolo, a devenit, în 1896, director de studii la școala de fete la Institutul Oteteleșanu, de la Măgurele, și s-a dus acolo director de studii (directorul mare era nevastă-sa, Eleonora Slavici). Relațiile dintre Slavici și Maiorescu n-au fost apropiate, în continuare. În 1912 Slavici a fost director la «Minerva». Ei au scos și colecția «Biblioteca pentru Toți». Ei au început cu cadourile acelea către abonați, cu ceasurile ceramice cu caise pe ele, cu cireșe, pe care le ofereau abonaților”.

***
De-a lungul dialogului purtat cu jurnalistul Lucian-Vasile Szabo am discutat despre începuturile activității domniei sale la Universitatea de Vest din Timișoara, despre studenții formați la Facultatea de Jurnalism de la Timișoara. Despre aceste subiect, domnul Szabo ne-a declarat: „Eu sunt angajat al Universității de Vest din 2012. Însă, primele cursuri le-am predat în 1992. Și am tot colaborat în diferite cursuri, pe parcurs. Noi am avut oameni foarte buni, și la ziarul «Timișoara» veneau întotdeauna. Jurnalismul se formează cu adevărat în facultate și este bine să aibă studii de specialitate, dar experiența se capătă în redacție. În redacție, învață cultura informației și cultura organizației de presă. Uneori pot să existe diferențe între modul cum percep ei lucrurile în școală și modul în care se întâmplă, efectiv, în redacție. Știm că fiecare redacție își are propria organizare, propriul specific. E bine să facă multă practică. Sunt oameni mulți, interesanți. Sunt în toată țara, sunt în străinătate, și unii sunt în agenții de presă importante, cum este «Agerpres»-ul. Alții sunt prin străinătate și fac inclusiv revistele unor concerne, fac revistele lor. În primul rând, să fie talent. Sigur, jurnalismul se schimbă și s-a schimbat”.

***
În dialogul purtat pentru acest interviu, Lucian-Vasile Szabo ne-a vorbit despre familia sa: „Căsătorit, am un copil. Copil mare, student la Budapesta, la ingineria calculatoarelor. Este o facultatea extrem de grea, uneori chiar compar cu ce facem noi aici. În general, științele tehnice sunt altfel. Aș fi vrut, poate, să rămână aici, în Timișoara. În Timișoara avem școli bune, dar așa vede lumea. Mergem foarte des la ea. Mai vine ea acasă. Din păcate, deși suntem destul de aproape, nu se circulă atât de ușor. Poate dacă se va deschide calea ferată Timișoara-Jimbolia-Subotica-Szeged, atunci vom circula mai ușor”.

***
Despre municipiul Timișoara, Capitală Culturală Europeană, recomandare pe care municipiul bănățean a primit-o în 2016, pentru anul 2021, militantul civic Lucian-Vasile Szabo, ne-a mărturisit: „Eu sunt sceptic. Am fost sceptic de la început, dinainte. Am rămas surprins când Timișoara a fost desemnată. După aceea am avut explicații, am înțeles. Eram la Cluj, la o manifestare, și eram la o masă cu prieteni și cunoștințe, profesori din Cluj (Ovidiu Pecican și doamna Elena Abrudan, care este directoarea departamentului de jurnalism de la Universitatea «Babeș-Bolyai»). Cu noi la masă mai era o doamnă, care este soția primarului Boc. Era o masă de patru. Erau multe persoane în sala aceea. Atunci s-a anunțat.
Doamna Boc s-a întors către mine, știind că sunt de la Timișoara, și a zis, «Vă felicit pentru știrea aceasta!». Știam că și Clujul a concurat și am încercat să fiu domn și am zis: «Mulțumesc! Sunteți amabilă, dar să știți că noi am primit această provocare pentru că Timișoara nu are atâta cultură, cum are Clujul și vrem să ne ridicăm și noi la nivelul Clujului». Atunci, sigur că era, cumva, un spirit de glumă și o încercare de a nu o face pe doamna respectivă să se simtă atât de neconfortabil, dar acesta-i adevărul. Este o provocare extraordinară pentru Timișoara și nu cred că ne vom ridica la acest nivel”.


A consemnat Cornel Seracin