Aparent timidă, este de o tenacitate ieșită din comun, atunci când este vorba să-și apere convingerile și scrisul, două lucruri care se regăsesc în prozatoarea Dana Gheorghiu și care se împletesc cu autorul până la a se confunda. Deși pare fragilă la prima vedere, este de o robustețe pe care nu o bănuiești în femeia delicată, în fata de oraș, care a fost o viață întreagă. Nu îi plac compromisurile și nu face nici un fel de rabat vieții în alambicatele ei meandre, iar atunci când vine vorba de cărțile ei, de jaloanele aproape testamentare pe care le-a însemnat pe asprul răboj al timpului, devine necruțătoare când trebuie să-și apere ideile, cartea și cuvântul cărora le-a slujit o viață de om. Nu are prieteni mulți, dar pe cei care-i are sunt „de drum lung”, aleși cu rigurozitatea omului căruia îi place adevărul, mai presus de „prieteșugurile” pentru interese de azi pe mâine. Iar dacă s-a înșelat vreodată, a fost în virtutea faptului că, vorba zicalei, „mănânci cu un om un sac de sare și nu-l cunoști cu adevărat”...

Cărțile smulse din propria viață ori din viața urbei în care s-a născut au venit la timpul și locul în care „eu”-l scriitorului trebuia să-și reverse preaplinul, trebuia să aducă în lumină gânduri, oameni și locuri încărcate de istorie și poveste. Ține la fiecare carte și le iubește în totalitatea lor, fiecare având locul și statutul său în sufletul artistului, pentru că Dana Gheorghiu este un artist al cuvântului scris, un scriitor care se respectă și, deopotrivă, respectă arta scriitoricească, căreia i-a dedicat întreaga viață.

- Unde și când v-aţi născut?

- Aş prefera - şi sper să fii de acord - să renunţăm la tonul protocolar, căci ne cunoaştem de multă vreme. Altminteri, m-aş simţi destul de stânjenită!

- Bine, cum doreşti.

- Îţi răspund, aşadar, că m-am născut la Timişoara, în miezul lui Cuptor, pe 25 ale lunii. Anul - 1949.

- Eşti timișoreancă get-beget... Ştii câte ceva despre strămoşi? Îţi cunoşti rădăcinile?

- Într-o oarecare măsură. Să le iau pe rând: Rădăcinile pe linie maternă sunt destul de adânci. Bunica bunicii mele, Maria Doppler, cu alte cuvinte, stră-străbunica, s-a născut în 1842, la Budapesta, și viaţa a împins-o, la un moment dat, spre Timișoara, unde s-a stabilit definitiv. A avut două fiice: Iuliana și Maria, aceasta din urmă fiind mama bunicii. S-a căsătorit cu Soos Gergely, din Buziaş, inspector silvic, şi, curând, au venit pe lume gemenii Ştefan şi Ştefania, pe care tânăra mamă n-a apucat să-i crească, întrucât a răpus-o dizenteria. Tatăl a dus copiii în Timișoara, încredinţându-i rudelor.

Bunica mea, Ştefania, s-a născut în 1898. Este un an interesant pentru că atunci, la Buziaș, a avut loc un eveniment foarte important pentru comunitate: localitatea s-a bucurat de prezența împăratului Franz Joseph, sosit să asiste la aplicațiile militare cezaro-crăiești desfăşurate, timp de-o săptămână, pe dealurile Silagiului. Cum era de aşteptat, vizita imperială a propulsat, în mare măsură, staţiunea, făcând-o mai bine cunoscută. N-aş fi adus vorba despre acest episod, al prezenţei Suveranului aici, dar tocmai lucrez la o carte ce are, pe alocuri, câteva co-atingeri cu evenimentele de atunci. Revenind la familie, Ştefania, la rândul ei, a dat naştere la doi copii, un băiat şi o fată, iar fiica ei, Maria, a fost mama mea.

- Şi soţul bunicii, de el nu-mi vorbeşti?

- Ba da. S-a numit Krausz Adalbert şi a venit pe lume la Lugoj. Tatăl lui, deci străbunicul meu, Krauss Julius, vienez de origine, era artist fotograf, iar lui destinul i-a hărăzit săşi găsească aleasa inimii tocmai la Lugoj şi să se stabilească acolo. A fost destul de cunoscut, presupun, şi competent, întrucât a realizat multe fotografii Bredicenilor, ele afându-se în colecţii, spaţii muzeale şi chiar la Biblioteca Central Universitară clujeană. E ciudat că nu am nicio poză de-a lui, nici a familiei sale. Trebuie că au existat, dar s-au pierdut, pe undeva, în sorbul timpului. Cuplul a avut cinci copii, patru fete şi un băiat - viitorul meu bunic. Mama s- a măritat cu un român, Gheorghiu Florian.

- Ajungem aici. Ce-mi spui despre latura paternă?

- Ea se trage din Bucovina. Străbunicul, Gheorghe Gheorghiu, a fost învățător timp de 30 de ani, la Slătioara, o prelungire a orașului Câmpulung Moldovenesc. A înființat prima școală din localitate, ce dăinuie şi azi, dar la standardele prezentului, fiind socotit printre fondatorii de frunte ai lăcaşului de învăţământ. Căsătorit de tânăr, cu Olga Şindilar, au fost dăruiţi cu unsprezece copii: zece fete și un băiat. A treia fată, Fevronia, este bunica mea. După trecerea lui în nefiinţă, familia s-a mutat la Cernăuţi. Aceste fete, vreau să-ţi spun, date fiind întâmplările, și destinul, și istoria care au trecut peste ele, s-au refugiat, apoi, în România și au trăit, în mare parte, împreună, surori cu surori, unele la Câmpulung Moldovenesc, altele la Bacău şi București. Bunica mea a ajuns la Turnu Severin, după ce a făcut un „turneu” prin țară, soțul ei, Gheorghe Gheorghiu - o coincidenţă de nume - având calitatea de șef de gară. Au trecut prin Rădăuţi, Iablanița şi Orșova, iar la 44 de ani, ajunşi la Turnu Severin, bunicul a decedat subit. A rămas bunica cu patru copii şi n-au mai părăsit oraşul. Multă lume crede că am sorginte oltenească, dar nu e aşa; tata s-a născut la Rădăuți. Vreau să vorbesc puţin despre aceste surori, întrucât ele confirmă o teorie: anume că familiile numeroase nu merg în progresie și, de obicei, acolo unde un cuplu are mulți copii, acești nu prea au descendenţi. Din zece fete, bunica a fost singura care a născut patru copii și doar două surori câte unul. Restul nu. Dar prin modul lor armonios de-a trăi împreună, prin afecţiunea cu totul specială, ce-au nutrit-o una faţă de alta, până la bătrâneţe, pe mine m-au marcat, profund. În fiecare an, verile, se întâlneau - era obligatoriu! - la Câmpulung Moldovenesc, unde vieţuiau trei dintre ele şi ofereau găzduire. În timp, am apărut și noi, nepoți, strănepoți, și mergeam în vizită la ele. La început, cu părinţii, mai încolo şi singuri.

- Părinții cu ce se ocupau?

- S-au cunoscut la vechiul CFR, devenit, mai târziu, UMT, şi lucrau, amândoi, în domeniul contabil. Profilul lor acesta era, de oameni ai… cifrelor. În casa noastră, însă, a existat o bibliotecă c-un număr impresionant de cărţi. Tata aducea mai în fiece zi câte o carte-n servieta lui, aşa că am avut lecturi „serioase”, peste vârsta mea, încă din clasele primare. Nu poveşti, ci romane. Iubeau, în egală măsură, muzica şi a merge la Operă era o obişnuinţă. Ei, lucrând, plecau la serviciu foarte devreme, de unde se înapoiau dupămasă, aşa că am fost lăsată destul de mult în seama bunicii.

Ea m-a crescut și cam tot ce o să regăseşti într-una din cărţile mele, toate itinerariile, întâmplările și personajele „travestite” se leagă de drumurile noastre, prin cartier. Erau acele vremuri ale anilor ’50-’60, iar acum alunecăm înspre volumul intitulat „Die Fabrukler (Povestiri din Fabric)”. Şi ai să mă întrebi, probabil, ce înseamnă „Die Fabrukler”? Şi de ce am pus eu acest titlu? Timișoara fiind multietnică, populaţia cartierului vorbea, adesea, incorect. Locuiau, acolo, meşteşugari, muncitori, în general oameni nu prea şcoliţi, care ziceau: „Sunt din Făbruc”. Deci, stâlceau, niţel, denumirea, de unde li s-a tras, mai apoi, uşor zeflemistă, porecla: „Die Fabrukler”. Adică, „Cei din Fabric”. Ei bine, prin acest Fabric eu am „bântuit” puternic, toată copilăria, ţinându-mă de fusta bunicii, iar atmosfera cartierului s-a conservat în mine. A zăcut în adânc multă vreme şi a ţâşnit, la timpul potrivit, la suprafaţă. Am început s-o refac, iar cartea s-a scris parcă de la sine!

- Este un volum foarte viu, convingător şi pare extrem de real, cu toate că sunt convins că ai destule situaţii şi personaje imaginare şi că uzezi de un „truc”, făcându-le atât de credibile. Cum ai procedat?

- Pentru această „punere în scenă” am urmărit, cu stricteţe, cadrul. Spaţiul cartierului, cu străzile, pieţele şi parcurile sale. Şi, mai cu seamă, m-am străduit să surprind şi să redau spiritul, cu totul particular, al acestuia, menit să unifice masa umană. Definindu-i personalitatea, dată de multietniile stabilite acolo. Cu alte cuvinte, de oamenii locului, „aceşti inşi”, după cum observa criticul şi profesorul Cornel Ungureanu, „care nu mai sunt germani, maghiari, români, sârbi, sunt Die Fabrukler”. Aflaţi într-o îndelungată convieţuire, lipsită de conflicte, ajungând să aibă un limbaj comun, alcătuit din cuvinte amestecate.

- Ingenios!

- Puneam, o dată cu ei, în bătaia reflectoarelor o lume apăsată, sub vremurile de atunci, recognoscibilă, întrutotul. Marcată de cozile nesfârşite, din zorii zilelor. De îngrijorările numeroase, legate de traiul diurn: raţii, peste tot. Şi cartele: pentu pâine, textile, marmeladă. Canistre aşezate, cu o seară înainte, la rândul format în faţa pompei unde se distribuia petrolul, necesar funcţionării maşinilor de gătit. Chiar pentru iluminatul unor camere de la periferia cartierului, nu de puţine ori. Şi încă multe altele, asupra cărora nu insist, toate acestea creionând şi re-creeând o ambianţă veridică.

- Ajungi la vorba mea!

- Se pare. După apariţia cărţii, foarte multă lume m-a oprit pe stradă şi mi-au zis: „Vai, l-am recunoscut pe Paly!” „Vai, am recunoscut-o pe Vanda!”, „Pe Mihai!”, „Am recunoscut pe nu știu cine!”, dar personajele, aşa cum ai intuit, de multe ori, erau fictive. Atmosfera era, în schimb, autentică.

- Şi le mărturiseai adevărul?

- Eu nu i-am contrazis niciodată, pentru că, de fapt, am creat niște tipologii și aveau dreptate, în fond. Pe fiecare stradă putea să fie un Paly, care nu era egal cu Paly cel din mintea mea, dar era Paly al lui, de pe strada „Timocului”, era cel de pe strada „Tigrului” și oricine putea crede că-i aşa, pentru că se suprapunea în epocă, în mentalitate, în întâmplări, în toate. M-am bucurat să constat că ei au resimțit atât de vii personajele mele și că le-au recunoscut, le-au asimilat. Încât, cei de azi, la fel ca şi cei de ieri, să se simtă încă „acolo”.

- Există un secret în asta?

- Şi da, şi nu. Devii credibil, în măsura în care scrii plauzibil. Verosimil, cu alte cuvinte şi, prin aceasta, convingător. Am încercat să resuscitez o mitologie şi s-o reintegrez în cuprinsul cartierului.

- Deci, primii ani în Fabric… Vorbeai acelaşi limbaj al cartierului?

- Am vorbit, toată copilăria mea, amestecat, ungurește, românește și nemțește, ca în cartier, cum ai presupus. Țin minte un episod foarte hazos pe care merită să îl pomenesc. Când am ajuns la Turnu Severin, deci în oaza de „românism” curat a verilor mei, fiind eu încă mititică și grăind în „păsăreasca” mea, la un moment dat, careva dintre adulţi, m-a apostrofat: „Ce ești tu, în fond: unguroaică, româncă, nemțoaică?!”. Iar eu, foarte bățoasă, i-am răspuns: „Eu sunt românească!”. Cred că aveam vreo 5-6 ani, ceva pe acolo. Știu că toată lumea a râs, și eu am fost foarte contrariată. Cu timpul, vorbirea mi s-a limpezit, nădăjduiesc.

- De ce era atât de specială bunica? Simt că aşa o socoţi!

- Pentru că, în primul rând, iradia faţă de mine multă iubire. Pe care i-o împărtăşeam. Era o persoană sociabilă, cu multe prietene, în pofida condiţiei sale modeste la care ajunsese. Şi, în plus de asta, se pricepea, de minune, să-mi facă… instrucţia din mers!

- Cum adică?!

- Să-ţi explic: neavând multe studii, dar fiind de bună tradiție, cu o educație cum se făcea pe vremuri, vorbea un pic franțuzește, cânta un pic la clavir, știa din toate câte puțin și amândouă cântam împreună la pianină, la patru mâini, și „ciripeam” în trei limbi, fericite. Problema e alta. Mi-a alcătuit nişte caiete, în care scria toate ciudățeniile lumii. Tot timpul mă întreba, fie acasă, fie pe drum: „care este cel mai înalt munte din Europa?”, bunăoară; „care este cel mai lung tunel din Europa?”, „care este, știu eu, cel mai mic stat...?”.

- O mică enciclopedie!

- Într-un fel. Am descris secvenţa aceasta în „Întoarsă, clepsidra”, primul meu volum de autor - căci cel de debut a fost altul. Vei afla. Apare acolo o povestire, intitulată „Strada aceea”. E scurtă, dar densă și redă o situaţie şi un dialog asemănător.

- Primele clase? În... Făbruc?

- Desigur. Nu departe de casă, la o şcoală generală de pe strada „Musorgski”. Mă conducea tot ea.

- Și bunica mai scăpa nepoata cu copiii din cartier, pe malurile Begăi?

- Nu. Mă ducea, mă aducea. Strict.

- Deci, n-ați cunoscut mediul acesta al copilăriei?

- Ba da, l-am cunoscut. O să-l regăsești, atât cât e nevoie, iarăşi, în „Die Fabrukler”. Chiar dacă nu m-am „înhăiat” cu copiii de pe stradă, am avut șansa ca în casa unde am fost chiriaşi, pe strada „Bielinski” - şi poţi reţine numele străzilor tocmai pentru că redau preschimbările aduse de... epocă. De aceea le pomenesc. Acum s-a revenit la denumirea iniţială, la „Andrei Şaguna”. Am avut şansa, spuneam, să mai fie o familie cu două fetițe, familia Kulcsár. Tatăl, un tip foarte interesant, un preot catolic, cu studii urmate la Roma s-a lăsat de preoție pentru că s-a îndrăgostit. S-a căsătorit cu o doamnă din Arad care, din nefericire, după doi ani de mariaj a decedat. A rămas în urma ei prima fetiță, Marika, al cărei nume ai să-l regăseşti, adesea, şi prin alte volume. Era, de fapt este, cu opt ani mai mare decât mine.

Tatăl a revenit în Timișoara, a devenit ziarist, s-a recăsătorit, şi iată că apare următoarea fetiţă, Etelka, de care mă despart patru ani. Ea a fost la mijloc. Şi, la un moment dat, se mută-n acelaşi imobil familia Gheorghiu, cu un prunc abia venit pe lume, adică eu. Am devenit, astfel, mezina. Ele mă îmbăiau, când am mai crescut; mă plimbau, se jucau cu mine, au fost şi-au rămas surorile mele mai mari. Așa că am avut parte de o copilărie frumoasă. Ai să vezi cât a fost de hazoasă, pentru că vei da, în volum, peste replicile şi poznele noastre.

- Şi liceul?

- Liceul l-am urmat pe „Simion Bărnuțiu”, la Liceul numărul 5. „Lic. 5“, cum i se spunea! Am aniversat, anul trecut, 50 de ani de la absolvire.

- Ați mai fost mulți? Câți v-ați întâlnit?

- Am fost destui, dar, din păcate, vreo 20-30 nu au răspuns „prezent” la strigarea catalogului. Unii, într-adevăr, au plecat la ceruri, alții s-au risipit prin cele străinătăţuri. În total, patru clase paralele, despărţite într-a zecea: una de umană şi trei de reală. Nu-i greu de presupus pentru care am optat.

- Pentru cea de umană.

- Şcoala noastră era socotită a fi un liceu de bună tradiție profesională, dar avea o oarecare faimă nejustificată că ar fi liceul „golanilor” din Fabric, ceea ce era complet neadevărat. Poate unii să fi crezut aşa, pentru că era aproape de Piața „Badea Cârțan” ori pentru că se trecea prin Piața „Traian”, care, într-adevăr, a fost, uneori, un loc cu... cântec. Seara era cam riscant să te aventurezi, dacă nu erai de-al „casei”. Eu niciodată nu am fost acostată de vreunul dintre acești tipi dubioşi, care stăteau adunaţi în găşti. Probabil, mă ştiau din vedere. Era ceva! Se plângeau, în schimb, băieţii din alte zone, dacă îndrăzneau să curteze fetele din cartier. Dacă treceau pragul vreunui club muncitoresc, eh, acele locuri puteau fi „incendiare”!

- Dar tentația era mare. Existau multe fete frumoase - le mersese vestea!

- Da, şi aici şi-n alte cartiere, însă, nu știu cum, cele din Fabric aveau mai mult lipici!

- Din anii de liceu, de care dintre dascăli îţi aminteşti și când ai început să cochetezi cu literatura?

- Încep cu a doua întrebare: Cu literatura am început să „cochetez” de timpuriu, însă fără consecvenţă. Prin clasa a III-a, am „umplut” un caieţel, apoi, într-a VII-a, altul, mai mare, şi prin liceu, încă unul. Nimic relevant. Rămâne, însă, pentru mine constatarea că, de vreme ce mă aşezam la masă pentru a scrie, însingurându-mă de bunăvoie, incontestabil că exista o chemare nedesluşită, la al cărei glas am răspuns mai târziu. Doresc să-ţi spun - și unora li s-ar părea ciudat, poate, dată fiind înfățișarea mea sau maniera de a comunica cu oamenii - că niciodată nu am scris poezie. Deşi unii au presupus. De la început m-a atras proza.

Dintre profesori, ca să-ţi răspund acum la întrebarea primă, aş menţiona un singur nume, acela al doamnei Nuşa Strat, profesoara de literatură română. A „descins” în liceul nostru tocmai când am ajuns într-a X-a şi-am trecut la „umană”. Ne-a predat, cu căldură şi-un magnetism aparte, învăţându-ne să fişăm cărţile pe care le citeam: personaje, caractere, descrieri de natură… Şi, evident, referinţe critice, ţinea foarte mult să consultăm o anumită bibliografie indicată de dumneaei. Deci, noi, cele care am intrat, ulterior, la Filologie, am ştiut, încă din liceu, să facem fişe, nu a fost o noutate şi ne-am descurcat mai uşor. Îți mai spun o vorbă care-i aparține, de fapt o expresie.

- Anume?

- Doamna Strat, uneori, când intra în hărmălaia noastră de după pauză, stârnită de treizeci şi opt de fete și doi băieți, deschidea ușa, venea în fața catedrei, își încrucișa brațele (parcă o văd!) și zicea: „Vai, fetelor!”, iar glasul suna a dojană. Încremeneam, pe unde ne aflam. După care, se semeţea şi spunea limpede: „Noblesse oblige!”. Iar noi amuţeam cu totul şi ne aşezam, spăşite, în bănci. Mie, cel puţin, mi-au intrat în cap cuvintele ei şi am încercat să merg, într-un fel, pe această linie.

- Dascăli importanți în facultate?

- Şi încă de seamă! L-am avut, timp de câteva semestre, profesor pe cărturarul şi latinistul G. I. Tohăneanu. Recent, Universitatea timişoreană a comemorat zece ani de la trecerea în nefiinţă a Profesorului, într-un mod foarte emoţionant.

De asemenea, am urmat cursurile domnului profesor Eugen Todoran, un alt reprezentat de seamă al „şcolii“ universitare timișorene. Domnul profesor Simion Mioc, doamna Jucu Atanasiu, sunt alte nume prestigioase, însă, fiind domniile lor multe prea cunoscute, bucurându-se de aprecieri superlative, mi-e greu să vin cu ceva în plus. A fost o şansă să-i am profesori, să-i cunosc, să le audiez prelegerile, să mă aflu în faţa lor, la examene.

- Prima scriere?

- În timpul facultății, ca să-mi înțelegi traiectoria, am început cu „verba volant”. Adică m-a atras gazetăria, în speţă radioul şi am ajuns, printr-un concurs de împrejurări, să fiu redactor-șef al Studioului de Radio Studenţesc. Timp de trei ani. În clipa în care, după absolvirea studiilor superioare, am ajuns la Turnu Severin, de fapt, conform repartiţiei guvernamentale, în comuna Cireșu, în vârf de munte, undeva mai sus de Baia de Aramă - o cursă pe zi te ducea, o altă cursă pe zi te aducea - am avut inspiraţia să întreb dacă nu există, în oraş, vreun studio de radio. Nu, mi s-a răspuns, dar exista un ziar: cotidianul „Viitorul”. Şi-atunci am căutat redacţia şi găsind-o le-am spus că aş dori să lucrez în jurnalistică. S-au uitat lung la mine, dar m-au trimis să scriu trei reportaje, la alegere. Şi, astfel, m-am aventurat înspre... Şantierul naval - primul drum, întâiul reportaj. Al doilea, către un institut de cercetare, căci întâlnisem, întâmplător, câţiva foști colegi de la Matematică, reapartizaţi acolo. În fine, mă achit şi de a treia obligaţie şi predau manuscrisele la secretariatul redacției. Urma să primesc un răspuns peste o lună. M-am întors acasă, dar nici nu am ajuns bine, că sunt sunată să vin urgent la Severin.

Mă angajează! I-am convins, aşadar, şi-n scurt timp am ajuns redactor, în cadrul secţiei de „Probleme sociale”. Am lucrat în acest domeniu vreme de trei ani, aici am cunoscut-o pe Cristina Struţeanu, strănepoata lui Ioan Slavici, ajunsă, ca și mine, jurnalistă, însă venită din București. Sunt în relații de prietenie cu ea şi-n ziua de azi. În 1974, în urma „reorganizării activităţii de presă“, aşa s-a numit decizia, o bună parte din ziarele judeţene au devenit săptămânale. Aşa că, ultimii veniţi, şi singurii cu facultate, am fost încadraţi la alte instituţii. Şi m-am pomenit, de îndată, la Casa de Copii Şcolari, supranumită „Castelul”. Un spaţiu al unor experienţe cu totul speciale, care a favorizat şi primul meu pas înspre... proza scurtă. Dar să nu anticipez. N-ar fi exclus ca să mă întrebi ce era „Castelul”? Iar eu să te lămuresc: un loc de o proastă reputaţie, pentru mulţi dintre localnici. De fapt, o școală, având clasele I-IX, „populată” cu copii-problemă, proveniți din familii dezorganizate, ori din familii ai căror părinți aveau boli contagioase, TBC, de regulă, sau orfani, plus o clasă specială.

- Copii necăjiţi…

- Da, purtând haine precare, raşi în cap, care fugeau, câţiva, în fiece noapte, sperând să ajungă la casele de unde erau izgoniţi de taţii vitregi, aduşi de Miliţie, dimineaţa, înapoi. Copii pedepsiţi, nedoriţi, înrăiţi. Lor urma să le predau limba franceză!

- Şi, cum te-ai descurcat?

- La început, anevoie. În primele săptămâni, reacția lor spontană, de câte ori intram în clasă, se materializa în proteste: „Ce ne trebe’ nouă franceza?!”, „Ce, noi mergem în Franța?!”. Şi gata hărmălaia, alergăturile, micile încăierări. Nu existam pentru ei în acele clipe. De câteva ori, am apelat la autoritatea directorului. Dădea rezultate, însă era drastică, auditivă şi corporală. Prin urmare, nu era o soluţie. Am început, treptat, să-mi construiesc o strategie, să-i atrag. Şi-a funcţionat.

- Te-ai gândit bine. Înspre ce te-ai orientat?

- La clasele mai mici le-am adus cărţi de poveşti, în limba franceză. Şi atunci, jumătate de ceas predam, şi-n jumătatea rămasă citeam din cărţi şi le traduceam. La clasele mai mari le împrumutam cărţi de aventuri, de acţiune, de negăsit în biblioteca şcolii, veşnic încuiată. Celor dintr-a opta le-am fost dirigintă şi în pauze, împreună cu profesorul de sport, jucam cu ei... ping-pong. Îţi dai seama?

- Le-ai sufocat de indignare pe celelalte profesoare, să nu spui nu!

- Cum altfel? Dar n-am ţinut cont de asta. În fine, pe cei dintr-a noua, destul de apropiaţi de vârsta mea, îi „abordam” la modul politicos, pe alocuri uşor ironic, după ştiinţa ori neştiinţa lor. Le vorbeam cu „dumneavoastră” şi, curând, s-a aflat în toată şcoala ce frumos vorbeşte... tovarăşa de franceză cu ei! Am dobândit, curând, liniştea necesară orelor, câştigând şi interesul unora pentru limba predată.

- Cât timp ai profesat la acea şcoală?

- Doar şase luni, din toamnă până-n primăvara lui ’75, când am fost căutată de domnul Valeriu Panasiu, directorul Casei de Cultură a Studenţilor din Timișoara. Mă cunoştea din studenţie, din perioada „Radio-Studentului”, iar la instituţie era un post vacant. Urma să fie al meu.

- Şi cu ce te-ai ocupat, în calitate de...

- Referent cultural. Vreau să-ţi spun, de la început, că la Casa Studenţilor a fost un mediu bun, fertil formării mele, întrucât învăţam, cumulam mereu, şi aşa mi se pare firesc. Ani în şir am coordonat Cercul de presă, şi pe cel de Bibliofilie şi altele, n-are rost acum să le înşir. Prefer să-ţi spun că am avut colegi de foarte bună ţinută intelectuală, îi aveam alături pe Constantin Mărăscu, poet, pe Viorel Marineasa, prozator, mai exista şi Cenaclul „Pavel Dan”, la ale cărui şedinţe începusem să aplec urechea. Trăiam în plin optzecism literar, cu influneţe puternice şi asupra „presarilor” mei, era o perioadă explozivă, efervescentă, mă aflam acolo unde se cuvenea să fiu. Şi, uşor, am luat-o spre literatură, cu unele încercări naive, la început, pe care le citeam colegilor mei. Iar ei mă încurajau, la fel cum, la un moment dat, mă încurajează şi întâmplarea. Întâmplarea, care se suprapune cu frecventarea Cenaclului Casei Universitarilor, condus, la vremea aceea, de Cornel Secu. Şi într-o după-amiază, la capătul unei întâlniri literare, se ridică un domn din sală şi vine în mijlocul încăperii. Nu-l cunoşteam. Se prezintă, aflu că e redactor de carte la Editura „Facla” şi pregăteşte, spune, în cadrul seriei de „Proză scurtă”, un volum de debut colectiv. Şi-i invită pe cei de faţă, care au texte, să treacă pe la editură.

- Era domnul Ion Anghel?

- Chiar el. Constantin Mărăscu, aflat lângă mine, mă îndeamnă: „Du-te!”. Ezit. Repetă îndemnul, ba chiar mă împinge niţel: „Du-te!” şi iată-mă în faţa redactorului de carte spunându-i cine sunt. Mă bâlbâi, îndrug că aş scrie, că am, că nu ştiu dacă, vedeţi, sunt la început de drum, dar... El mă priveşte neîncrezător, la fel şi eu, copleşită, în faţa acelei căutături, de o subită neîncredere în textele mele. Îmi zice, totuşi: „Aduceţi prozele la Editură”. Şi duc, în zilele următoare, vreo nouă povestiri, de mică întindere.

- Totuşi, neîncrederea ta în forţele proprii nu a fost tocmai fondată...

- Din fericire. Aştep, o săptămână, două, trei, și primesc, telefonic, o invitaţie: să mă prezint la redacţie. Răspunsul, legat de calitatea textelor, nu întârzie în a mă... limpezi: „da, dumnevoastră ştiţi să scrieţi, dar nu ştiţi să construiţi!”. Am realizat, instantaneu, ce anume mi se reproşa. Am vizualizat, din lecturi, numeroase paragrafe culese-n italice, alternând cu cele în drepte, plasându-te într-un alt timp, de regulă al evocării. Or, prozele mele erau liniare. Deci îmi lipseau planurile, alternanţele trecut-prezent, o mai viguroasă creionare a personajelor, o privire mai atentă asupra detaliului... Am simţit că aşa ar trebui să scriu şi chiar pot să o fac. Am debutat cu un grupaj de povestiri, iar proza fundamentală, care a dat titlul secvenţei mele, se intitula „Castelanii”.

- Parcă mă aşteptam la asta. V-aţi aflat în volum, debutanţi...

- Să rezumăm: în toamna lui ’85, la Editura „Facla”, avându-l ca redactor de carte pe Ion Anghel, debutăm în... forță: Iosif Costinaș, subsemnata, Gheorghe Jurma, Florian Mihalcea, Alexandru Moraru, Ovidiu Pecican, Lucian P. Petrescu, Nicolae Rotaru, în volumul „Gustul livezii”. În afară de Iosif Costinaș, fiindcă ne-a părăsit prea devreme, noi, ceilalţi, am confirmat. Adică, am avut, de-a lungul anilor, cărțile noastre și le avem până în ziua de azi. Am devenit scriitori, suntem membri ai Uniunii…

- Prin anii ʼ’80 nu puteai să intri în literatură, așa, de capul tău. Sigur, nu plăteai nimic, era treaba editurii, dar apărea întotdeauna un volum de debut colectiv, aşa am înţeles.

- Întocmai. Echivala c-un fel de certificat de intrare în literatură. Dacă erai cuprins într-o asemenea carte, după aceea aveai șansa să-ţi publici cartea ta.

- Următorul pas.

- Debutul de autor, cu Ion Jurca Rovina, de astă dată, în calitate de redactor de carte, a fost în 1988, cu volumul „Întoarsă, clepsidra”. Douăzeci şi unu de povestiri, scrise-n tonalităţi diferite, un soi de „exerciţii de stil”, cum le-a definit cineva. Şi nu greşea. Mă aflam într-un stadiu experimental de tatonări, de căutări, parcurgeam o cale spre... mine.

- Îţi căutai tonalitatea fundamentală, care să te reprezinte?

- Desigur, fără a conştientiza prea tare, pe atunci, acest lucru.

- Şi-ai găsit-o?

- Îndrăznesc să spun da. Dovadă cărţile următoare, în care se conturează şi se dezvoltă un stil, poate pentru unii recognoscibil, la un moment dat, cine ştie...

- Nu mă îndoiesc că-i aşa. Pot să te întreb, cronologic, ce urmează?

- În 1997, la Editura „Amarcord”, primul roman – „Maja desnuda”. O incursiune în mediul spitalicesc, în care, aşa cum remarca criticul Romul Munteanu, la vremea respectivă, „există o subtilă terapie în grup a suferinţei şi a fricii”. Este un roman al sincerităţii, aş defini-o, nude, sugerată şi prin titlu, drept pe care-l dobândesc protagonistele - ne aflăm într-un spital de obstetrică şi ginecologie! - în urma confruntării cu boala. Aproape-n majoritatea cazurilor învinsă, de unde şi această lipsă de reţinere, de „impudoare”, uneori, în exprimare. Apare, în 2007, volumul de povestiri despre care am vorbit, deja, „Die Fabrukler (Povestiri din Fabric)”, la Editura „Marineasa”, continuat de romanul „Pesta”, în 2009, la Editura „Brumar”, roman ce încearcă să concentreze o bună parte din trecutul orașului. Aş face o precizare: eu nu scriu cărți istorice, ci doar învălui istoria în ficţiune, dar în anumite zone, de eveniment, o respect cu stricteţe. Îmi permit, în schimb, mari libertăţi când vine vorba de personaje. Imaginarul predomină. Am optat, ca punct de pornire, pentru un spaţiu cunoscut timişorenilor şi, totuşi, străin: cel dintre Hotelul Continental şi Muzeul Banatului, pe suprafaţa căruia se întinde, acum, un parc. Locul unde, prin anii ’60, încă se mai afla Cazarma Transilvania - cea mai mare clădire cazonă de acest fel din Europa. Datând din secolul XVIII. Evident, abandonată. Decrepită, la acea oră. Şi devenită, cu timpul, un regat al şobolanilor şi-un adăpost pentru vagabonzi şi alţi nefavorizaţi ai soartei. O clădire sinistră, pe lângă care nu prea te încumetai să treci seara. Ca o soluţie finală, propusă şi aplicată de autorităţi, a fost dinamitarea ei.

- Ai prins acel moment?

- Da. Ţin minte bubuiturile, mi-amintesc puzderia de şobolani care alergau prin Piața „Sfântul Gheorghe” şi sila şi oroarea pe care o provoca apariţia lor. Îţi fugeau pe dinaintea picioarelor, când nu te aşteptai.

- E un roman mai special, am înţeles, în privinţa construcţiei...

- Cartea se sprijină pe reîntâlnirea a doi prieteni, personaje aparţinând prezentului. Plimbarea lor prin parc va reactualiza istoria locului şi, in extenso, pe aceea a oraşului, într-un final ajungându-se la trei planuri paralele: de la Timişoara de azi, la aceea a fostului anticar, personajul central al romanului, care are o obsesie legată de revenirea ciumei, în cazul distrugerii cazarmei. Cu el păşim într-un trecut apropiat. Şi, de aici, la un strat şi mai profund, al treilea - al evocării istoriei urbei, din urmă cu trei sute de ani. Cu toate nenorocirile şi izbânzile ce i-au marcat „existenţa”: de la cucerirea Cetăţii Timişoara, de către principele Eugeniu de Savoya, la înmânarea cheilor oraşului, de către însuşi Ahmed Aga, comandantul de până atunci al cetăţii. Apoi, urmând şirul anilor, la Marea Ciumă de la 1738, când o pătrime din populaţia oraşului a fost distrusă de molimă. Şi înspre cele ce au urmat - evenimente, aflate într-o continuuă tangenţă cu zona amintită.

- Să trecem peste „Pesta”, menţionând că a obţinut premiul Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor.

- Premiul pentru proză. În 2009.

- Şi, ajungem la un alt roman?

- Ajungem, într-adevăr, la „Toamna, când se bat nucii”, volum apărut în 2013, la Editura „Proema”. E singura carte autobiografică, fiind un roman al unei experienţe de viaţă cumplite, transfigurată artistic. Un „drum al crucii” cum foarte sugestiv l-a definit criticul Ironim Muntean.

- Poţi să-mi dai câteva detalii?

- Da, fără să insist prea mult asupra lor. Rezumând „întâmplarea”, ea porneşte de la faptul că am fost victima unui malpraxis. Şi n-aş fi ajuns aici, dacă acel chirurg care m-a operat - de bună reputaţie - n-ar fi întârziat intervenţia c-un an de zile. Fără să mă investigheze în amănunţime şi având nevoie de unele servicii profesionale din partea soţului meu, ca editor, a bagatelizat situaţia în care mă aflam. O situaţie limită, pentru mine, şi extrem de dureroasă, de înşelare a încrederii, am considerat ulterior, tergiversare ce m-a condus la stadiul III al unei boli neoplazice. Or, toată vremea am fost asigurată că voi face doar o operaţie... preventivă, ceea ce nu s-a dovedit a fi întocmai.

- E cutremurător ce-mi spui! Şi cum ai procedat, cum ai scris cartea?

- Cu premeditare, încă de pe patul spitalului. Deci, eu am vrut, fiind scriitoare şi simțind că mă aflu pe un teren aproape virgin, în literatura noastră, şi având eu durerea mea şi intuind că numai astfel mă voi elibera, am vrut să descriu traseul pe care-l parcurge un bolnav de cancer, într-o asemenea situaţie. De la operaţie, la chimioterapie şi radioterapie. Și cum înaintează, cum merge până la capăt, de-a lungul unui an. Aşa că am început să privesc cu multă atenţie în jur şi să notez. Să tot notez: trăiri, impresii, fapte. De cum schimbam tratamentele, urmam aceeaşi traiectorie, notam, mai departe: denumirea citostaticelor, a aparatului de radioterapie, a tratamentelor... Şi pe parcursul verii, petrecută la Săvârşin, pentru întremare, în casa unor buni prieteni, am făcut acelaşi lucru: gânduri răzleţe, stări, aduceri aminte se adunau, între pagini de caiet, tot mai numeroase. Abia după un an am fost în stare să scriu romanul. Deci, dincolo de început, care e momentul malpraxisului, destul de deprimant, cartea începe să crească, datorită solidarizării continue dintre medicii următori, dintre pacienți, prieteni, cât şi a unor persoane cu totul necunoscute. Nu am crezut, până la acea dată, că un străin poate fi sensibil la suferinţa altui străin şi iată că m-am înşelat! Mi-am dat seama că lumea este departe de-a fi indiferentă în faţa durerii semenului. Şi, nu în ultimul rând, trebuie să vorbesc despre suportul moral, oferit de partenerul de viaţă, ce mi-a fost alături pe întregul parcurs. Am traversat Infernul împreună! Şi-al cărui devotament şi sprijin nu le pot cuprinde în cuvinte. Consider, acum, că elaborarea acestei cărţi a funcţionat pentru mine ca o adevărată terapie prin scris. M-a salvat, m-a eliberat de povara celor întâmplate.

- Şi despre relaţiile tale cu medicul-chirurg, pot să întreb?

- Poţi, dar îţi voi spune doar atât: am vrut să-l arunc în uitare şi am reuşit.

- La ce lucrezi în prezent?

- La un roman, am pomenit despre el la începutul interviului. Am scris peste o sută de pagini. Mai am, însă, multe de adăugat, lucru ce-l socotesc îmbucurător. Cartea se intitulează „Stil Diwal” şi este numele unei vile din Buziaș. Vei înţelege că, din nou, înclinaţia mea către trecut, către istorie, către evocare și rememorare, în balanţă cu prezentul, aici își găsește terenul fertil.

- Întâlnirea cu scriitorul şi editorul Ion Anghel te-a ajutat, te-a impulsionat sau dimpotrivă?

- Cum să nu mă impulsioneze?! Este întâiul meu cititor, atunci când isprăvesc o carte, şi trebuie să-ţi spun - dar oare mai e cazul? - că e cumplit de exigent! În 2016 a avut loc, la Lugoj, lansarea cărţii sale: „Iulia Feier şi alte povestiri din memorie” iar Adriana Weimer mi-a adresat, spre final, o întrebare vizând relaţia scriitoricească dintre noi. Am spus, atunci, despre el că, în primii ani, avea un cuvânt care mă înspăimânta foarte tare. Zicea, doar atât: „Fraza!”, aceasta însemnând că paragraful nu era tocmai cum trebuie, îi lipsea acuratețea. Prin urmare, am reţinut că e obligatoriu ca fraza să fie foarte clară în ceea ce vrea să exprime şi pot să spun că, de la un timp, temuta admonestare o aud tot mai rar. Sau poate deloc.

- Înseamnă că a avut efect și te afli pe drumul cel bun.

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ