Interviu cu prof. univ. dr. Sergiu Drincu

Născut la Covăsînț, în județul Arad, prof. univ. dr. Sergiu Drincu este, după cum se declară, „timișorean sută la sută”. A desfășurat, de-a lungul carierei didactice și academice, o vastă muncă pusă în slujba limbii române. Studii de specialitate, volume de autor sau în colaborare, apariții în presa scrisă sau vorbită, conducător de reviste, colaborări externe - sunt doar câteva dintre reperele unei cariere prodigioase. Om de spirit, prof. univ. dr. Sergiu Drincu pune mare preț pe prieteniile sincere și este înconjurat, la rândul său, de prieteni. A și fondat, alături de alți doi prieteni, un grup de dialog convivial care se întrunește, cu o precizie de ceasornic elvețian, în fiecare duminică. Este pasionat de fotbal, tenis, istorie și drept.

Are un C.V. impresionant și este membru al Societății de Științe Filologice din România și al Societății Române de Lingvistică Romanică. A deținut, de-a lungul carierei, diferite funcții și a coordonat mai multe teme de cercetare științitică, toate având, bineînțeles, legătură cu filologia. Este mândru că a dat orașului oameni de seamă proveniți din rândul studenților pe care i-a instruit și că a fondat prima facultate de limbi moderne aplicate din țară. Despre viață, carieră, bucurii și dezamăgiri, pasiuni și familie am stat de vorbă cu domnul prof. univ. dr. Sergiu Drincu...

- Să vorbim, pentru început, despre originile dumneavoastră, domnule profesor...

- M-am născut în 16 septembrie 1938, în Covăsînț din județul Arad. Părinții mei au fost învățători. Tatăl meu, Romul Drincu, a fost, mulți ani la rând, directorul școlii din localitate. Școala elementară de șapte clase, cum era pe atunci, am terminat-o la Covăsînț. Am făcut școala până în anul 1952, an care a fost unul de referință pentru mine și pentru familia mea. În acel an tatăl meu a fost arestat, iar mai bine de un an nu am știut nimic de existența lui. Mai târziu am aflat, de la un consătean care a venit de la canal, că tatăl meu a ajuns la canal. După Revoluție am cerut dosarul tatălui meu, de la CNSAS, pentru a vedea exact despre ce a fost vorba. Noi știam că el a avut simpatii legionare, ca orice învățător în perioada respectivă. Era plin de învățători care aveau simpatii legionare. În vremea lui Carol al II-lea, prin natura profesiei, erau obligați să participe la străjerit. Nu puteai să te sustragi de la asemenea activități.

În fine, ne-a parvenit dosarul și din el am aflat că organele de represiune considerau că tatăl meu trebuie pedepsit pentru ceea ce nu l-a pedepsit Tribunalul Militar de la Timișoara, și anume, pentru o presupusă implicare în rebeliunea legionară din luna ianuarie a anului 1940. Au considerat că tata trebuie să stea la canal în jur de trei ani. Nu există nici o condamnare pentru absolut nici o faptă. Perioada petrecută acolo, trei ani, i-a ruinat viața. La câțiva ani după ce s-a reîntors a decedat.

Din 1952 pentru mine a început o serie de ani de privațiuni de toate tipurile. Nu neapărat privațiuni etice și așa mai departe, ci privațiuni materiale. Am dat admitere la Timișoara, la Școala Medie Tehnică de Energie Electrică, unde am avut niște profesori eminenți, extraordinari. Acolo am luat contact cu adevărata viață științifică a unui mare oraș, așa cum este Timișoara. Director al școlii era profesorul de matematică Bălan - care m-a lăsat corigent în anul I.

Apoi m-am pus pe treabă și am mers cât am putut cu școala respectivă. Mai era profesorul Nămoloiu și mulți alții. De la acea școală mi-am reîntâlnit colegi la Universitate, pe Achim Dragomir, profesor eminent de matematică, pe Zeno Schlecht, profesor la facultatea de fizică. Au mai fost și alții, dar cu cei doi amintiți anterior m-am întâlnit mereu în viața universitară. Până în anul II lucrurile au mers bine. Atunci s-au desființat, la nivel național, școlile medii tehnice. Nu erau pe placul noului regim, s-a introdus o altă politică școlară.

Cei care au fost în anii III și IV au putut continua și să-și încheie studiile, iar cei care eram în anul II am fost trecuți la școala profesională. Aveam facilitatea de a da o serie de diferențe la liceu și să încheiem la fără frecvență. Acest lucru a reprezentat un mare ajutor. M-am pus pe carte – în timp ce eram și elev la școala profesională - și am terminat Liceul nr. 5 din Timișoara, din Piața Badea Cârțan.

Ca elev la școala profesională electrotehnică am avut prilejul să văd cum s-a construit obiectivul socialist de la Paroșeni. Am fost în practică acolo. Mărturisesc că nu am stat decât vreo trei-patru zile. Mi-am dat seama că idealurile mele nu converg cu ceea ce am întâlnit acolo - o mizerie de neimaginat. Știu că era iarnă... Am luat bani împrumut de la un prieten din Brăila și am plecat noaptea, cu trenul, pe un frig îngrozitor. Am ajuns la Timișoara și m-am cazat clandestin, să zic așa, în căminul școlii. În acel cămin am stat mulți ani, până am intrat la facultate. Vara lucram pe diferite șantiere pentru a face rost de bani să pot supraviețui.

- „Evadarea” de la Paroșeni s-a lăsat cu consecințe?

- La școală erau doi directori, Julean, care era director plin, și Man, directorul adjunct. Directorul Man mă simpatiza foarte mult. Nu cunosc motivele, dar am simțit, într-un fel, că sunt sub aripa lui protectoare. Într-adevăr, m-a întâlnit pe acolo, în clandestinitate, i-am explicat despre ce este vorba, m-a înțeles și mi-a dat câteva sfaturi. M-a întâlnit și directorul Julean, care m-a apostrofat în legătură cu dezertarea mea de la Paroșeni și asta a fost tot. Portarii erau și ei foarte înțelegători cu noi – mai erau încă doi-trei copii în situația mea precară. Am scăpat așa, printre ele. Un factor hotărâtor a fost fotbalul. De cum am ajuns în Timișoara m-am apropiat de fotbal, de Știința. Deși aveam educația UTA-ei, cum am ajuns aici am devenit drucker fără restricții al Științei. Practicând fotbalul, nu puteam să joc decât la Electromotor, care patrona, într-un fel, școala profesională. Am întâlnit și aici oameni deosebiți, care mi-au pus, se pare, o vorbă foarte bună la cei doi directori, iar aceștia mi-au tolerat șederea în internat.

Nici acum nu știu cum am ajuns să fiu angajat la Electromotor. M-am pomenit, deodată, că sunt angajat și că iau bani. În fabrică am lucrat pe perioada practicii, dar nu în producție propriu-zis. Primeam salariu, aveam fișă de intrare la poartă, ca orice muncitor obișnuit. Astfel, am avut răgaz să mă pregătesc pentru facultate. Ideea de a urma filologia mă stăpânea destul de puternic. Prima dată am picat la admitere. Am reușit a doua oară și mă întreb și acum dacă nu a fost o minune că am intrat.

Condițiile erau drastice, în sensul că fiii de intelectuali aveau doar 25 de locuri. Restul erau pentru fiii de muncitori și țărani și pentru așa-zișii bursieri de sfaturi populare, care aproape că nu aveau nici liceul. Erau admiși la facultate pentru că statul avea nevoie de funcționărime.

La facultate consider că am obținut performanțe bune. Am intrat oarecum în anturajul profesorilor Tohăneanu și Todoran, cu care m-am înțeles foarte bine. Înainte de a beneficia de amabilitatea de a mă primi în anturajul lor am fost în bune relații cu profesorul Bociort, care era de prin zona Aradului. Dintre toți, însă, relația mea cea mai interesantă a fost cu Deliu Petroiu. Și el era din Arad și m-am înțeles cu el aproape prietenește, pur și simplu. De la acești profesori am învățat niște lucruri extraordinare.

Am continuat să joc fotbal și în timpul facultății. În anul IV a venit la noi profesorul Gheorghe Ivănescu, care a devenit, în scurt timp, membru corespondent al Academiei Române, un savant extraordinar. El m-a apreciat din capul locului, mi-a și plăcut materia pe care el o preda - lingvistica generală -, avea și implicații filosofice, istorice.

Mie mi-a plăcut istoria destul de mult. Hazardul face ca la începutul anului V, când trebuia să facem lucrările de diplomă, m-am pomenit la secretariat că toate titlurile au fost date. Mi s-a spus că nu mai am nici o șansă, numai dacă îmi caut eu un profesor și să propun eu un titlu de lucrare de diplomă. M-am dus la domnul profesor Ivănescu și i-am spus ce lucrare de diplomă aș vrea să fac, fără să știu că ce voiam eu să fac se mula pe preocupările lui, dar de care eu habar nu aveam. Domnul profesor mi-a zis că mă va accepta după ce îi voi da un mic capitol în care să-mi expun ideile, metoda de lucru și așa mai departe. I-am făcut vreo zece pagini. După vreo două săptămâni, colegii mă căutau disperați. Eu eram la fotbal, evident. Mi-au spus să merg la domnul profesor Ivănescu, care întreba de mine în toate părțile. M-am dus la domnul Ivănescu, iar el mi-a spus: Tovarășe Drincu, dumneata știi să scrii. Te accept! Acela a fost norocul vieții mele.

- Despre ce era lucrarea?

- Despre stilul artistic, să zicem așa: limba literară și stilurile lingvistice. Am făcut lucrarea, am terminat printre primii, după care am fost la Cluj Napoca pentru repartizare. Fiind în fruntea listei am reușit să aleg Centrul Școlar Agricol din Arad. Trebuie să mărturisesc că în clipa în care am plecat din Timișoara am crezut că se sfârșește o lume și că începe o alta, în care eu nu urma să-mi găsesc prea lesne locul...

- Cum s-a născut dragostea pentru Timișoara?

- S-a întâmplat brusc. Mi-a plăcut orașul, mi-au plăcut oamenii. Era altă atmosferă pe atunci aici, nu veniseră încă „aluviunile”. Am și spus că Timișoara este casa mea de suflet și nimeni nu-mi va putea schimba această opțiune. Am rămas timișorean sută la sută. Revenind la Centrul Școlar Agricol din Arad, acolo exista un singur lucru bun: se mânca foarte bine. Aveau cantină bună. Elevii de la școala profesională - ca și cei de astăzi, nici o diferență. 

Hazardul numit Gheorghe Ivănescu a făcut să se înființeze la baza Academiei un sector de lingvistică. Profesorul Ivănescu, în ciuda dosarului meu, care nu era nemaipomenit, nu aveam origini sănătoase, a reușit să mă aducă la Academie. Eu, cu soția și regretata Olimpia Berca am fost cei care am inaugurat sectorul de lingvistică. Aici mi-am desfășurat activitatea până la Revoluție, cu mici intermitențe - când eram la Academie, când eram la Universitate.

Anii cei mai frumoși în cercetarea științifică i-am petrecut la filiala din Timișoara - pentru că după Revoluție a devenit filială - a Academiei Române. Acolo am găsit niște oameni care m-au marcat, pur și simplu, ca atitudine în fața vieții. Este vorba despre Eugeniu Olariu, contabilul-șef de la Politehnică, și Valentin Medeleanu, secretarul de partid al filialei Academiei. Acești doi oameni au fost pentru mine îngeri păzitori. Toată viața am urmat sfaturile lor și nu m-am abătut de la ele. Printr-o anumită conjunctură, tot datorită lor, am ajuns și președinte de sindicat la filiala Academiei. Țin minte că am avut un moment foarte semnificativ. La noi venise, ca cercetător în drept, domnul Puiu Roșcoban. El fusese condamnat în urma mișcărilor studențești de la Cluj Napoca și a fost exclus din sistemul judiciar. Când a venit Ion Iliescu secretar cu propaganda la Timișoara, el s-a declarat de acord ca domnul Roșcoban să reintre în sistem, dar era nevoie de semnătura factorilor administrativi, sindicali și de partid de la filială. Printre cei care i-au întins o mână prietenească lui Puiu Roșcoban am fost și eu. Și am rămas prieteni după aceea. Eu am fost primul care am semnat.

Evenimentele din decembrie 1989 m-au prins la Universitate. Am făcut, imediat după aceea, cerere să ne „repatriem” la Academie, unde am stat până în anul 1994. Am avut o serie de probleme foarte serioase, care m-au și obligat, de altfel, să plec. În primul rând, director al institutului - între timp colectivul de lingvistică a devenit institut și s-a extins cu istorie, drept etc. - a fost numit profesorul Eugen Todoran, care era și rector la Universitate. 

Aici trebuie să amintesc numele regretatului academician Coriolan Drăgulescu, care a înființat sectorul de lingvistică și a avut o contribuție uriașă la înființarea facultății de filologie din Timișoara, și pe cel al academicianului Dan Mateescu, care a venit după Revoluție și a fost director al filialei. Eu eram un fel de director adjunct onorific.

Am plecat apoi la București, pentru a face contractele pentru temele de cercetare științifică. În anii anteriori noi am lucrat la două teme mari. Prima a fost formarea cuvintelor în limba română, unde conducătorul nostru era domnul Ivănescu; teza mea de doctorat e făcută chiar din acest domeniu, „Derivarea cu prefixe în limba română”, începută cu domnul Ivănescu și încheiată cu domnul Tohăneanu. Cea de-a doua a fost o temă interesantă, limba textelor blăjene din perioada 1750-1760, când se constituia limba literară românească modernă. Această temă a fost interzisă la un moment dat pe motive mistice, să spun așa. Era vorba de cărți religioase, dar noi, la vremea aceea, eram cam naivi și nu ne-am dat seama că era vorba de sectorul greco-catolic. Cineva „binevoitor” ne-a pus o vorbă bună. Am scos câteva fascicule cu faptele de limbă, care au avut mare căutare în străinătate, în special în RDG. Am avut comenzi serioase de acolo pentru tema respectivă.

Tema a dispărut și am trecut la dicționarul subdialectului bănățean. O temă frumoasă. Am bătut Banatul cu Dacia mea câțiva ani buni și am adunat material din toate zonele. Eram un fel de conducător de sector. Am publicat patru volume din dicționarul subdialectului bănățean. După decembrie 1989, când ne-am dus să ne reînnoim contractele, am dat peste academicianul Eugen Simion. Domnul Eugen Simion a avut o obiecție fundamentală, și anume că mai întâi trebuie să terminăm dicționarul general al limbii române, iar apoi dicționarele pe regiuni. I-am replicat că lucrurile stau chiar invers. Domnul academician a rămas inflexibil și nu a mai vrut să ne prelungească contractul pentru dicționarul subdialectului bănățean. A fost primul moment în care am decis că voi pleca din Academie. Cei care eram implicați am trecut, cu mare greutate, la o temă a academicianului Marius Sala - care pentru mine a fost un prieten și un îndrumător deosebit -, și anume dicționarul etimologic al limbii române. A trebuit să o luăm de la început, cu fișe și așa mai departe. Mă săturasem să scot fișe; mi-am spus că mai trebuie să și scriu ceva. Am reușit să stabilizez situația, astfel încât colegii să aibă ce lucra, și cu prima ocazie am plecat la Universitatea Tibiscus, care era în curs de înființare. Sunt chiar membru fondator al acestei universități. Acolo am fost secretar științific timp de un an, sub îndrumarea marelui profesor Aurel Nanu, de la Universitatea Politehnica. Cât a fost Nanu rector la Universitatea Tibiscus totul a mers strună, iar universitatea a urcat an de an din punct de vedere calitativ. Dar acest lucru nu a fost tolerat. Alții voiau să conducă universitatea în alte scopuri, nu pur didactice. L-au îndepărtat pe Aurel Nanu din funcția de rector, după care au început problemele.

Revenind la situația mea, domnul profesor Nanu m-a chemat și mi-a spus: Drincule, te apuci și înființezi facultate de filologie la Tibiscus. Așa am înființat facultatea de limbi moderne aplicate. Era prima din țară de acest profil. Nu exista programă analitică, nu exista nimic. Toate le-am făcut eu, după cum am crezut. Specializarea era în public relations, specializare care nu exista nici măcar în nomenclator.

Am făcut adrese cu nemiluita la minister, în care le-am și spus care este soluția pentru a da diplome de filologie, ca oamenii când termină să poată preda în sistemul filologic. Zadarnic. Am fost decan timp de 12 ani. După ce am plecat, managementul s-a diluat peste măsură, și după câțiva ani facultatea s-a desființat. Eu am ieșit la pensie înainte de desființare.

Între timp, bănuind că ieșirea la pensie va însemna o viață destul de plictisitoare, mi-am întemeiat o firmă. În 1992 aveam deja firma făcută, Globe-Tim SRL. În cadrul acesteia am înființat editura Amphora. Așa că, atunci când am plecat de la Tibiscus, aveam pregătită deja o retragere onorabilă.

În anul 2007 am scos revista „Philologica Banatica”, împreună cu prietenul meu Mircea Tonenchi, la care sunt - cum pompos m-am denumit - director fondator și redactor-șef. Revista am scos-o întâmplător. Băiatul unui prieten, actualmente cadru didactic la Universitatea „Babeș-Bolyai” de la Cluj Napoca, se plângea că nu are unde să-și publice articolele de specialitate și nu putea promova. Scopul revistei a fost clar: sprijinirea tinerilor care bat la porțile mediului universitar.

Cu această idee am pornit la drum, cu ea mergem și acum înainte. Anul trecut s-au împlinit zece ani de apariție. Am scos câteva numere de referință, omagiale, dedicate fostului Mitropolit Nicolae Corneanu, profesorului Ivănescu, profesorului Tohăneanu. Chiar acum am terminat un volum dedicat doamnei Maria Iliescu, o mare romanistă, care predă la Craiova și a predat și prin străinătate. În acest stadiu mă aflu acum. Nu înainte, însă, de a fi pus, într-un fel, pe picioare grupul de dialog convivial, alcătuit din prieteni, și care se întrunește în fiecare duminică. Acest grup a fost format, la început, din două persoane: eu și scriitorul Mircea Pora. Apoi a venit domnul Nelu Vancea, care cu un tact deosebit ne-a adunat. Suntem oameni cu viziuni cu totul diferite, dar care ne înțelegem foarte bine și ne facem duminicile fericite aproape tot timpul.

- Câte volume ați publicat?

- Am publicat șase cărți de autor, iar în colaborare mai sunt încă cinci. Vreau să precizez că în perioada în care am lucrat la Academie și la Universitate am fost și secretarul științific al Societății Române de Lingvistică Romanică. Acolo m-am îngrijit de apariția buletinului societății, la nivel național. Eram unul dintre membrii colectivului de redacție. De asemenea, am fost membru al Societății de Științe Filologice din România. Cu filiala acestei societăți scoatem „Philologica Banatica”, în colaborare cu domnul Vasile Țâra, care ne dă girul științific.

Cu publicatul cărților era o problemă înainte de 1990. Existau doar editurile din București, la care nu ajungeai cu una, cu două. După mult timp a apărut Editura Facla din Timișoara. Prin anii ‘80, Editura Științifică și Enciclopedică a inițiat un fel de acțiune prin universități de a atrage autori pe care să-i publice, nu doar pe cei din București, ci și din provincie. Era doamna redactor Marieta Pietreanu, care m-a ajutat foarte mult să public acolo. Am publicat o broșură intitulată „Semnele ortografice și de punctuație în limba română”, care s-a tipărit într-un tiraj foarte mare. Cartea a fost extrem de utilă și foarte bine primită, pentru că am reușit să fac o sistematizare foarte riguroasă a regulilor care circulau în tot felul de broșuri, dar erau expuse într-un chip destul de anarhic. Prin faptul că eu am făcut niște reguli, știu eu, obligatorii, altele facultative, lumea a știut exact la ce să se raporteze.

După acea broșură au învățat foarte mulți studenți, foarte multe cadre didactice. Și astăzi când mai merg câteodată pe la vreun doctorat mai apare câte un profesor de vârsta mea și-mi spune: Domnule Drincu, după broșura dumneavoastră am învățat ortografie și punctuație. Acesta a fost pentru mine semnul că pot să fac treabă de calitate în domeniul respectiv. Am scos ediția a doua, am mai scos apoi un „Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic”, în două ediții, după Revoluție. Am mai scos un „Dicționar de dublete ortografie, morfologice și ortoepice”, care s-a bucurat de un anumit succes. A apărut DOOM 2 și mi-a dat peste cap tot ce era în acel dicționar. Am realizat o broșură de la DOOM 1 la DOOM 2, pe care am publicat-o în ziarul „Banatul” din Lugoj, arătând toate transformările care s-au produs de la DOOM 1 la DOOM 2.

Înainte de a-mi publica această carte, la tipografia Universității - pentru că doar acolo aveam acces - au apărut primele două volume din „Dicționarul subdialectului bănățean”, pe care eu le-am redactat. Următoarele două volume le-a redactat colega mea Maria Popdera Sitaru.

Apoi, am îngrijit o ediție critică a lui Nicolae Drăganu, teza lui de doctorat apărută în limba maghiară, la Bistrița. Cartea era greu accesibilă, dar foarte mulți se inspirau din ea fără să o citeze. Și atunci mi-am luat obligația să găsesc pe cineva să o traducă. Am vorbit cu doamna profesoară Maria Kiraly și cu încă o fată, Ekes Grün, care au tradus cartea, iar eu m-am îngrijit de tipărirea ei. A fost un lucru la care am ținut foarte mult.

După Revoluție am beneficiat de un contact foarte amical cu domnul Ioan David, care dorea să învioreze revista Publitim cu totul felul de chestii de gramatică, ca lumea să învețe să scrie. Am publicat mici tablete de gramatică, până când revista s-a vândut. Apoi am intrat la suplimentul cultural „Paralela 45”, tot datorită domnului David. Ce am făcut la „Paralela 45” mi-a plăcut enorm. În rubrica „Corabia lui Sebastian”, denumire oarecum ciudată, publicam tot felul de lucruri.

Am colaborat extraordinar cu toți cei care erau acolo, la fel cum colaborez acum cu Laurențiu Nistorescu, coordonatorul suplimentului. Îl apreciez la maximă valoare, și ca istoric, și ca profesionist în gazetărie. Sper ca sub o nouă rubrică, „Fragmentarium”, să mergem în continuare cu colaborarea noastră. De asemenea, atât înainte, cât și după 1990, am avut o emisiune săptămânală de limba română la Radio Timișoara.

- De unde vă vine porecla - pe care o „împărțiți” cu domnul profesor Ionel Funeriu - de „nazist al gramaticii”?

- Porecla cred că l-a lovit pe domnul Funeriu, în primul rând. El publică la „Contributors” - un site de opinii și de politică - tot felul de observații privind scrierea corectă în limba română. Acolo apar tot felul de comentarii; unii sunt adepții unei ortografii libere total, fără respect pentru regului, iar alții sunt foarte riguroși. Printre ei, eu și domnul Funeriu, cu care colaboram oarecum. Cineva i-a spus că suntem „grammar nazi”. Noi am transformat denumirea aceasta într-una de glorie. 

- Să vorbim și despre familia dumneavoastră...

- M-am căsătorit în anul 1973. Soția, Rodica, e și ea filoloagă, mi-a fost elevă la meditații. Am făcut multe meditații, fără să-mi pot cumpăra nici o casă. Soția a fost bibliotecară cu studii superioare la Biblioteca Academiei Române, filiala Timișoara.

Fac o paranteză. După ce am ieșit la pensie, a venit tatăl unei studente care avea nevoie de nu știu ce acte și nu se descurca. A venit la mine acasă, am stat de vorbă. S-a uitat în jur - el era bine înstărit - și mă întreabă: Domnule decan, aici locuiți dumneavoastră? Da, i-am răspuns. Cum, nu v-ați făcut o vilă? În clipa aceea mi-am dat seama că în ochii lui mi-am pierdut orice umbră de respect. Eram unul dintre cei care nu și-au făcut vile în perioada respectivă.

După nouă ani de la căsătorie s-a născut fiul meu Cristian. A terminat jurnalistica la Tibiscus și informatica la Universitatea de Vest, în limba engleză. Acum lucrează în IT, este foarte apreciat.

- Ați fost o vreme și în străinătate...

- Am fost pentru trei luni în Polonia, în toamna anului 1974, împreună cu profesorul Ionel Funeriu. Îmi aduc aminte că atmosfera era extrem de tensionată acolo. Am constatat uluit că ei, în acea perioadă, nu mai făceau învățământ politic, cum făceam noi. Când le-am spus cercetătorilor cu care am intrat în contact că noi mai facem, au rămas uluiți. Pe de altă parte, puteau să țină valută în bănci. M-a mai impresionat nivelul științific din academia lor; cărți de ultimă oră din America. În timp ce noi încă lucram la dicționarul tezaur al limbii române, ei îl terminaseră de mult pe al lor; în timp ce noi mai făceam încă atlasuri, reviste lingvistice regionale, ei lucrau la atlasul lingvistic național. Erau cu mult înaintea noastră. L-am cunoscut întâmplător pe un mare lingvist, Doroszewski, mai aveau și alți oameni cunoscuți pe plan mondial în domeniul lingvisticii. A fost cu totul impresionant tot ce am văzut acolo, în mediul academic. 

Impresionantă în sens negativ a fost cealaltă parte. Lumea era destul de nervoasă, să spun așa. Începuseră restricțiile economice. O dată pe săptămână magazinele alimentare erau închise. Nu se mânca decât pește. Eu cu Ionel Funeriu când am ajuns la Crakovia nu știam de obiceiul acesta și am tras o foame într-o sâmbătă și o duminică de nu pot povesti. Nu am găsit nimic deschis și nu aveam nimic cumpărat. La Crakovia am fost la Biblioteca Jagiellońska, una absolut de neimaginat. Nu mai știu prin mijlocirea cui de la Academie am ajuns în sala în care a studiat Copernicus.Am văzut toate instrumentele cu care a lucrat. Pur și simplu nu ne venea să credem. Când vezi astfel de lucruri ți se induce în suflet și în caracter un respect pentru oamenii deosebiți, pentru mințile acestea nemaipomenite. Rămâi, pur și simplu, interzis.

Oamenii, în schimb, o duceau prost. Atmosfera anticomunistă se simțea. De altfel, nici nu se prea fereau să arate acest lucru, deși se simțea și o anumită teroare indusă de conducătorii comuniști. Polonezii sunt un popor foarte mândru și foarte intolerant. Când le-am spus că cea mai mare parte a Carpaților este la noi, au spus că sunt mincinos, deoarece Carpații sunt ai lor, nu ai noștri. Până acolo mergeau cu absurdul.

- Dincolo de fotbal, mai aveți și alte pasiuni?

- Istoria e una dintre ele. Ca și dreptul. Am făcut facultatea de drept. Dacă înainte nu puteam da admitere din cauza dosarului, spre finalul perioadei ceaușiste nu mai erau așa restricții. Am dat o admitere rapidă la București, la fără frecvență. Am făcut doi ani de zile așa și am terminat studiile după Revoluție, la Tibiscus. Am făcut dreptul pentru mine, nu pentru a profesa, pentru a înțelege fenomenele de toate tipurile care ne înconjoară.

Dar pasiunea care m-a stăpânit tot timpul a fost fotbalul. Am jucat la Electromotor, la echipa mică și apoi la echipa mare. Am jucat puține meciuri la echipa mare, pentru că eram prea tânăr. Am jucat cu Ioan Carțiș, fostul rector al Universității Politehnica, care era - cum se spunea atunci - centru înaintaș. Juca un fotbal stilistic, avea mișcări elegante. Am jucat de două-trei ori cu el în echipă. Am jucat un singur meci împotriva doctorului Ioan Munteanu, regretatul ginecolog. Meciul s-a jucat pe stadionul Electrica, echipă la care juca doctorul Munteanu. Era un tip foarte solid și luptător. Dacă Ioan Carțiș era un stilist, doctorul Munteanu era un luptător. Dacă nu te dădeai la o parte din calea lui, aveai surprize neplăcute.

La Electromotor, în campionatul orășenesc, am jucat cu niște băieți cunoscuți în perioada respectivă, veniți de la tineretul Științei. Au venit Mișu Albu, Velin, Hălmăgeanu, care a ajuns apoi și la echipa națională, tânărul Kotormany. Sufletul nostru era Ghiță Tornoreanu. Am jucat cu Ivansuc, el făcuse Școala Medie Tehnică de Energie Electrică, am fost colegi. Cu el am jucat în echipa Universității un meci împotriva juniorilor de la Electromotor. Era imbatabil. Țin minte și o fază: a luat mingea pe cap, de la noi din teren, și s-a dus spre poartă. Adversarii săreau în jurul lui și n-au putut să-i ia mingea. A și marcat atunci, avea un șut de praf te făcea dacă nu te dădeai la o parte.

Sunt oameni cu care am jucat fotbal, îi apreciez și sunt repere pentru mine, în raport cu ce se joacă astăzi. De aceea nu mă entuziasmez prea mult de unii și de alții. Să vedem...

O altă pasiune, tot sportivă, este tenisul, pe care l-am practicat de plăcere la Baza Electrica. Îi amintesc aici pe Livius Ciocârlie, Marcel Tolcea, Fery Kiraly, Mircea Pora, Jean Lala, dr. Radu Bărbos, dar și pe nea Petrică, administratorul bazei.

- Nu sunteți fan declarat nici al celor de la ASU, nici al celor de ACS?

- Nu. Sunt „apolitic” din acest punct de vedere.

- Care a fost cel mai dificil și cel mai fericit moment dintre cele pe care le-ați traversat până acum?

- Cel mai dificil moment a fost percheziția din 1952, noaptea, la ora două. Nu pot uita niciodată. Ne-au trezit din somn, sora mea era mică. Nu știam despre ce e vorba. N-am mai dormit, iar a doua zi în casă s-a așternut o liniște mormântală, era atmosferă ca de înmormântare pur și simplu, care greu a trecut. Am avut și după aceea multe momente grele, dar pot să spun că m-a urmărit un noroc pe care nu mi-l explic.

Vă povestesc un eveniment care m-a făcut să mă gândesc mult la ceea ce se întâmplă în lumea văzută și nevăzută. Fiul meu s-a născut în 13 mai. Când s-a născut habar nu aveam că acea dată coincide cu o sărbătoare ortodoxă în care e implicat numele meu. Cuviosul Serghie Mărturisitorul. Ce coincidență! Să se nască fiul meu exact în ziua în care în calendarul ortodox este marcat numele meu, m-a marcat profund.

Dacă percheziția a fost în sens negativ, aceasta din urmă a fost într-un sens aproape mistic. De atunci mă uit altfel la numele meu. Mi se pare că nu e nimic întâmplător. Au mai fost și alte mici chestiuni, mizerii, ca în viață. M-au pensionat intempestiv, fără să știu că se va întâmpla acest lucru. M-am trezit cu decizia acasă. Oameni care mi-au înșelat speranțele au fost destui.

Eu nu am marcat, prin ceea ce am făcut eu, destinele orașului. L-am înzestrat cu o facultate de limbi moderne aplicate, care a dat absolvenți foarte buni. Am predat retorica, timp de doi ani, la facultatea de drept de la Universitatea Tibiscus. Am studenți cu care mă mândresc. Primele două serii au fost excepționale, aveam cadre didactice uluitoare aduse din București și Cluj Napoca. Nu avea Universitatea de Vest asemenea cadre didactice cum avea atunci Tibiscusul la drept. Cei care au absolvit în primele două serii ocupă acum posturi importante în oraș. Mulți sunt judecători, procurori și fac, într-adevăr, o carieră excepțională. Am pregătit, după Revoluție, niște oameni cu care orașul acum se mândrește.

Repet, facultatea de limbi moderne aplicate a fost prima din țară. Astăzi concurența la limbi moderne aplicate este enormă. Sunt câte zece-cincisprezece pe un loc la Timișoara, București sau în alte părți. Ghinionul a făcut ca aici să apară un management naiv, iar facultatea a dispărut. La Tibiscus este o luptă aprigă pentru patrimoniu. După ce a plecat domnul Nanu de la Rectorat a început o luptă crâncenă pentru putere.

Pentru mine, pentru un intelectual care se respectă, elementele permanente trebuie să fie două: satisfacția profesională și bucuriile familiei. De bucuriile familiei câteodată îți dai seama pe îndelete abia la senectute.

A consemnat Anton BORBELY