Modest și blând, cu părul „colilie”, nu vorbește prea mult, semn că a fost un om al faptelor. Jumătate de secol, o viață de om am putea spune, s-a dedicat Ansamblului „Timișul”, cu care a făcut cunoscut Banatul în țară și în lume. Este unul dintre puținii „titrați” din coregrafia de aici, dar nu face caz de acest lucru, deși, recunoaște, faptul că a absolvit o facultate l-a ajutat foarte mult. A învățat coregrafia de la maeștri celebri, și după ce a dansat zeci de ani pe scenele țării și ale lumii i-a venit rândul să lase și el ceva în urmă și se străduiește să-i învețe pe cei mai tineri tainele coregrafiei. Important este că se simte în formă, iar vârsta anilor pe care îi poartă nu are nici o legătură cu tinerețea coregrafului care, iată, duce mai departe o carieră care a început în urmă cu 50 de ani.

 

- Să vorbim de începuturi...

- M-am născut și am copilărit la Borlova în 13 septembrie 1947. Am făcut Școala Generală de șapte clase acolo. De pe Valea Sebeșului era singura școală unde veneau copii și din satele aparținătoare. Părinții erau agricultori. Nu era colectiv acolo. Pământul și creșterea animalelor erau ocupații de bază. Din asta se trăia. Am avut un frate Zaharia și o soră Florica, căsătorită la Hunedoara, are doi copii și un nepot.

Despre școală pot spune că mi-a plăcut. Când am terminat clasa a VII-a, eram printre cei mai buni. Îmi aduc aminte că era rândul tatei să meargă la oi. M-am dus cu tata, cu mama, numai bunica a rămas acasă. Când s-a înserat, trebuia să mulgă oile, a venit bunica. A spus că a trimis-o directorul școlii – Nicolae Boșcai –, pentru că a doua zi era admiterea la liceu și a întrebat cum de nu sunt acolo, că ar fi o mândrie și pentru ei dacă eu intram la liceu. Am coborât noaptea, cu bunica, de la Muntele Mic la Borlova, vreo 13- 14 kilometri. Tata a venit mai târziu, iar pe la ora 3 noaptea s-a dus la secretar acasă și mi-a făcut foaia matricolă, să pot să mă înscriu la liceu. La ora 8 m-am prezentat, la ora 9 a fost examenul. A fost bine că mi-au primit dosarul. Am dat examenul de admitere și am intrat la liceu.

- Când ați luat prima dată legătura cu dansul?

- De copil. Borlova, fără exagerare, a fost și este în continuare cel mai important centru coregrafic din Banat. Acolo toată lumea joacă; primul lucru pe care-l învață este să joace. Îmi aduc aminte că eram mic de tot și m-a învățat un unchi de al meu, Gruia Petru, fratele mamei, mai trăiește și acum, primul brâu, eram prin clasa a patra. Era formația de călușari care, din păcate, s-a pierdut, prin 1962-63, pentru că la Borlova a luat ființă o mare formație de dansuri mixte, care a devenit cunoscută și a participat la spectacole la București, pe vremea lui Petru Groza la Budapesta la un festival, a fost printre primele formații românești care a plecat peste graniță. La Borlova erau și câțiva instrumentiști, dar nu deosebiți. La Dalci, era un centru puternic al lăutarilor, acolo erau toți. Acolo s-a născut Luță Ioviță, de acolo e Luca Novac cu toată familia, Luca, Gheza, Silviu, Cornel și tatăl lor, erau cinci numai din familia Novac, mai erau Arsene, Ion și Viorel Bălan. Toți au ajuns apoi în Orchestra Cernescu din Caransebeș. Erau instrumentiști de excepție care cântau la toate evenimentele din zonă. Iar la Borlova toată lumea juca.

- Ce vă mai aduceți aminte din copilărie?

- La noi era o formație a școlii. Aveam pe dascălii Boșcai Nistor și Cocie Nicolae, care se ocupau de dansuri și de muzică.

- Erau dansuri specifice locului?

- Cele mai variate. Dacă luăm culegerile de folclor și ce s-a scris, cele mai multe dansuri sunt din Borlova, mai ales la brâuri. Bineînțeles, acum formațiile au început să ia jocuri de acolo, fiind foarte spectaculoase.

- Cum era viața culturală la Borlova pe vremea copilăriei?

- Era o viață culturală deosebită, nu era numai formația de dansuri mixte, era formație de copii, formația de dansuri a Căminului. Mai era corul bisericesc, care era și al Căminului, era o împletire frumoasă între biserică și comunitate, între religios și laic. Am făcut ansamblu cu obiceiuri. Se făcea joc în fiecare duminică, pe lângă rugi și sărbătorile mari. De sărbătorile de iarnă era joc și bal două zile la Crăciun, de Anul Nou, de Bobotează iarăși două zile. Erau cinci zile cu joc și bal. Când se cânta La Mulți Ani de Sfântul Ion toți Ionii veneau, aduceau răchie, se jucau numai brâuri atuncea. Era foarte frumos.

- După ce ați terminat școala la Borlova?

- Am mers la Liceul „Traian Doda” din Caransebeș, unde am stat la internat. Am început o altă viață. Și acolo am avut o formație foarte bună, dansatori de pe toate satele din jurul Caransebeșului, cu Ghiță Copăceanu instructor. El era dansator profesionist la Ansamblul „Lazăr Cernescu”, pe vremea aceea. Îmi aduc aminte că am luat Premiul întâi pe țară cu formația liceului, am avut o trupă extraordinar de bună.

După ce am terminat liceul, aveam în cap să merg la facultate la Galați, la Chimie Alimentară, probabil pentru că am luat nota 10 la bacalaureat la chimie. Acolo era singura facultate de chimie alimentară. Dar în vara acelui an, înainte de admitere, formații reprezentative din Regiunea Banat, din Arad, din zona Făgetului și din Borlova, zona Caransebeșului am plecat în turneu. A fost un spectacol coordonat de Achim Penta, care era la Casa Creației, cum se numea atunci, și Emilian Dumitru. Am dat spectacole pe valea Prahovei și pe litoral, în toate stațiunile, cam două săptămâni. Atunci l-am cunoscut pe Emilian Dumitru și pe Pavel Popovici, care era deja student, și au stat pe capul meu să vin la Timișoara, că este acolo ansamblu. Și am venit în 1965 la Timișoara, m-am înscris la Facultatea de Fizică-Chimie și la Ansamblul „Doina Timișului”, ansamblul studențesc. Și cu ansamblul studențesc a fost prima dată când am luat Premiul întâi pe țară la nivel de ansambluri și dansuri, atunci în generația mea. A fost o mare realizare, neam luptat cu vreo cinci ansambluri. Era Ansamblul Centrului Universitar, al Universității, al Politehnicii, al Agronomiei, al Facultății de Sport, toți dansatori foarte buni. A fost prima dată când Timișoara a spart hegemonia Bucureștiului. Mare bucurie. La întoarecere ne-au așteptat la gară, a fost petrecere cu toată lumea.

Îmi aduc aminte o poveste din facultate. V-am spus că mai am doi frați mai mici, așa că eu eram de bază, să spun așa. În timpul școlii și facultății tata nu a mers o zi la coasă fără mine. Dimineața, pe la 4-5 mă trezeam și mergeam la coasă, la sapă. Deși aveam bilete gratuite, noi cei cu activitate artistică și sportivii, să mergem în vacanțe la Costinești, eu trebuia să merg acasă, să ajut în gospodărie.

După ce am dat la facultate, m-am dus acasă. Mai erau doi din Borlova care au dat la facultate, dar nu au intrat. Tata mă aștepta când am venit de la autobuz, care avea stație la vreo sută-două de metri de casa noastră. M-a întrebat ceam făcut. I-am spus că am reușit. Se bucura în felul lui, că băiatul său a intrat la facultate, dar credea că m-a pierdut de la coasă și de la muncă, deși în vacanțe eram acolo. În vremea când am dat la liceu, copiii de la noi mergeau la școli profesionale, la Oțelu Roșu, la Bocșa, ori Reșița. Când am intrat la liceu, tata era fălos, dar cu un ochi râdea, cu unul plângea... Apoi, când m-a mai văzut pe la televiziuni, când dădeam interviuri, s-a făloșit cu mine. Dar nici nu i-am creat probleme. M-am descurcat cum am putut; la facultate, de exemplu, am luat bursă, după prima lună am primit cartelă gratuită pentru cazare.

- După facultate?

- Când am terminat, deja se formaseră județele, și la nivel de județ era o invitație din Ungaria pentru un ansamblu din România. Și atunci pentru prima dată am plecat. Am dat spectacole în localitățile cu comunități românești, la Micherechi, Gyula... Am stat o săptămână în Ungaria, în anul 1968. În anul 1969 am făcut primele ieșiri în occident, în Elveția și Franța. În acea perioadă nu erau foarte mari probleme cu plecările în străinătate. Probleme au fost între anii 1980-1989. Pe noi nu știu cum ne-au lăsat; am fost în Serbia, Turcia de două ori... Insistau din Franța să mergem acolo. Eram cunoscuți la festivaluri și am participat, pe lângă Franța, la festivaluri din Anglia, Germania, Belgia, Elveția. Între 1985-1989 s-au înrăutățit condițiile. Chiar și în RDG nu ne lăsau să mergem decât cu avionul, nu cu mașina, ca nu cumva să rămână cineva pe dincolo.

După facultate nu am avut imediat post aici. Am muncit trei luni ca profesor la Turnu Rueni, la doi kilometri de Borlova. Era bine, că eram acasă. La Turnu Rueni am făcut prima formație, cu elevii de la școala de acolo. M-am ocupat de ei în anul imediat următor, deși eram la Timișoara. Cu ansamblul din Borlova am luat marele premiu pe țară. La sindicate a luat Sibiul, la cooperație, un ansamblu din Ploiești, cu Ansamblul „Timișul” am luat marele premiu al secțiunii Case de cultură, iar ansamblul din Borlova, la secțiunea Cămine culturale.

Deci, doar patru mari premii s-au dat atunci la nivel național. Eu am luat două... Eram dansator atunci și asistentul coregrafului Emilian Dumitru. După ce am încheiat-o cu învățământul am revenit la Timișoara, unde am fost angajat ca metodist, îndrumător cultural, dar în principal am fost dansator. Eu chiar și în anul 2000, când am plecat într-un turneu în Statele Unite ale Americii și Canada sau chiar și în Franța, când a fost nevoie, am și dansat.

- Când a fost ultima dată când ați dansat? 

- Ultima dată, pe scenă, într-un spectacol, cred că a fost prin anul 2003. Activitatea de dansator mi-am încheiat-o prin 1994-1995. Mi-a plăcut să joc. Și când eram student, eram printre cei mai buni.

Când s-a creat postul de responsabil cu coregrafia, m-au angajat. Între anii 1974-1978 s-au făcut serii pentru instructorii coregrafi. Am făcut doi ani de studii pentru coregraf și apoi alți doi ani, împreună cu cei mai buni dintre aspiranții la postul de coregraf, împreună cu coregrafii de la profesioniști și de la centrele de cultură, și am făcut cursuri pentru maestru coregraf. Am reușit cu calificative foarte bune. La prima serie, cea de coregraf, am fost șef de promoție. Am avut un mare avantaj față de restul coregrafilor.

Ca dansator și cunoscător al folclorului bănățean, nu se punea problema. Acolo s-au făcut ore de pedagogie și psihologie metodică. Eu aveam avantajul că le-am făcut în facultate.

O perioadă, după aceea, la instituții precum Palatul Copiilor nu te angaja dacă nu aveai modulele acestea de psihologie și pedagogie metodică, care sunt foarte importante în activitatea cu dansatorii, cu artiștii, în general. Nu știu dacă trei sferturi dintre coregrafii din țară, la acea vreme, aveau facultate. Chiar coregrafi mari, Pop, de la Baia Mare, Macrea, de la Sibiu, Tatarici, de la noi. Așa au fost vremurile, erau foarte puțini cei care aveau studii. Cursurile pe care le-am făcut la București le susțineau cei mai mari specialiști: Mihai Pop, Dumitru Pop, Constantin Costea, Anca Giurchescu, Nicoleta Pop, de la Institutul de Folclor. Au fost cei mai buni coregrafi: Teodor Vasilescu, Ditas Sever, Holebas, Auroaică. Am avut de la dans contemporan, dans de societate. Ca și coregraf trebuia să ai cunoștințe despre toate. Din domeniul muzical i-am avut pe Mircea Neagu, Ludovic Paceag... Erau cele mai mari personalități din țară în domeniul lor. Până atunci, toți marii coregrafi, Oleg Danovschi sau Gheorghe Ștefan, au făcut școală la ruși, pentru că la noi nu exista așa ceva. Mai întâi s-au făcut primele cursuri, de șase luni, la care a fost și Emilian Dumitru. Apoi i-au repartizat pe la județe; așa a ajuns Emilian Dumitru la Timișoara, el fiind din Bobicești, județul Olt. Cursurile erau foarte selective. Îmi aduc aminte că s-au luat din fiecare județ. S-au făcut patru serii la început. De aici am fost eu, au mai fost de la Sânnicolau Mare, Buziaș, Lugoj, Jimbolia și Deta. După primele serii de cursuri, am rămas singur. Erau foarte riguroși, se dădeau examene. Am făcut o lucrare la Anca Giurchescu, care era, după mine, cea mai mare specialistă, ținea simpozioane pe teme folclorice în toată Europa...

La Universitate am avut cele mai bune rezultate. Lucram împreună cu Vasile Crețu. Apoi am continuat la „Timișul” și la studenți. Ansamblul „Timișul” a fost întotdeauna o formație de top la nivel național. Deși era formație de amatori, ca și acum, avem câțiva instrumentiști angajați ca și corepetitori. Luați împreună – profesioniști și amatori – suntem în primele cinci-șase ansambluri din țară.

- Câți ani v-ați legat de „Timișul”?

- Toți! În august se împlinesc 50 de ani de când am început să lucrez la „Timișul”, unde sunt din 1968. Am ieșit la pensie, m-au mai angajat trei ani, iar am ieșit, iar m-au angajat pentru trei ani.

- Câte generații ați instruit în această perioadă?

- N-aș putea spune chiar generații, pentru că nu s-au lăsat toți odată și să înceapă alte garnituri. Să zic că cinci generații au trecut prin mâna mea. Acum avem peste 300 de dansatori. Sunt împărțiți pe criterii de vârstă și de performanță. Stăm foarte bine. În ultimii doi ani n-am prea avut când să facem repetiții; am mai luat unul-doi dansatori, dar nu mai mult, pentru că nu există posibilitatea de a face repetiții... Avem și „Pusta Banatului”, o altă trupă de tineret, care tot aici își desfășoară activitatea...

- Ce dansuri are „Timișul” în repertoriu?

- Avem toate genurile de dansuri, acoperim toată paleta de dansuri bănățene. Acum avem nouă suite de dansuri din Banat în repertoriu. Ca un ansamblu care face deplasări prin lume, avem și dansuri din alte zone: Oaș, Bihor, Năsăud, zona Făgăraș-Sibiu, Moldova, Oltenia, Muntenia. Avem și costumele specifice.

Aș zice că este de datoria mea - pentru că s-au făcut în particular tot felul de asociații cu instructorii coregrafi – să fac în așa fel încât să rămână după noi niște instructori coregrafi de bază. Mă bucur, iată, numai dacă luăm de la Festivalul-Concurs „Lada cu zestre”, de la „Banatul”, dintre dansatorii mei, există viitor. Am început de câțiva ani, cu cei din Timiș, din Caraș Severin, Hunedoara și Arad, și fac cursuri de coregrafie, ca instructor coregraf.

- Dați câteva nume dintre tinerii coregrafi...

- Sunt doi care s-au detașat: Marius Ursu, de la Ansamblul studențesc „Doina Timișului”, și Puiu Munteanu, de la Lugoj, care au avut rezultate deosebite. Din Caransebeș cel mai bun rezultat l-a avut Filaret Cristescu. Aici îi avem pe Ciprian David, pe Cristian Chira, care au câte trei-patru formații prin comunele timișene sau cărășene. Au început să-și aleagă o anumită tematică și sunt mulțumit de lucrările lor. Le-am dat ca temă jocuri și obiceiuri dintr-o anumită zonă, adică de unde sunt ei. Am din valea Almăjului, valea Timișului, valea Bistrei, Brebu Nou, din pusta Banatului...

Am făcut acest lucru pentru că mi-am spus că trebuie să rămână ceva după mine, să scot niște copii buni. Am foști elevi care se ocupă cu dansurile până și la Chicago, Detroit, în Canada, la Toronto și la Kiciner, unde sunt doi, soț și soție. Apropo de aceasta, în septembrie mergem în Kiciner, Canada, la a cincizecea aniversare a ansamblului românilor de acolo. Au ținut neapărat să mergem cu Ansamblul „Timișul” la această aniversare... Noi am mai fost acolo de două ori. Vom fi 30 de persoane, vreau să luăm și câțiva soliști. Precis va veni Alexandra Iacob, o solistă foarte bună, și Ion Surdu, câștigător al Festivalului „Mariana

Drăghicescu”. Când am fost acolo ultima dată, s-au vândut biletele cu o lună înainte pentru cele trei zile de festival. Sunt convins că și acum va fi la fel... Mai merg soliști pe acolo, dar e cu totul altceva când te duci cu ansamblul.

- Am înțeles că instruiți coregrafi, dar ei, la rândul lor, au cu cine să lucreze?

- Aici e marele lor merit. Puiu Munteanu, de la Lugoj, are o activitate foarte bogată, are și el peste 150 de dansatori. Are și o trupă bună de performanță. Se ocupă și de dansatorii de la Traian Vuia și Găvojdia și i-ați văzut la Festivalul „Lada cu zestre”, s-au detașat față de ceilalți. La fel și Marius Ursu, la studenți, are rezultate foarte bune. Maria Dudău, de la Dudeștii Noi, foarte bine și cu „cap” ia pus în scenă pe dansatori.

- Aveți întâmplări mai deosebite cu Ansamblul „Timișul”?

- Au fost tot felul de întâmplări... Îmi aduc aminte că în anul 1990 am fost în Franța. La un moment dat ne-au dus la un spectacol. Când am ajuns acolo am văzut că era ceva de genul festivalului de la Valea lui Liman, numai că suprafața era mai mare și era atât de multă lume... Erau vedete ale muzicii din Franța, noi eram cu partea de folclor.

M-am dus în față, să văd dansatorii. I-am dat repertoriul prezentatorului, acesta a intrat în scenă. A spus: „Ansamblul «Timișul» din Timișoara, din partea occidentală a României”. Mi-a crescut sufletul. Au spus că noi am început Revoluția și alte lucruri, încât mi-au dat lacrimile... A fost un lucru deosebit, care m-a uns la suflet.

Am fost și la Rai 1 cu ansamblul și cu Luca Novac și am creat o atmosferă deosebită. Am participat la multe întâmplări deosebite. Am fost și la Campionatul Mondial din Franța, tot cu ansamblul, al meciul România - Tunisia. Când au intrat jucătorii pe stadion, de o parte și de alta ne-am așezat și am prezentat un moment folcloric. Am fost în Germania când s-a inaugurat Europa Halle, la Festivalul „Ioana D’Arc” din Franța și la multe altele.

Noi am fost foarte cunoscuți, iar când e o trupă bună, se vorbește de ea. În urmă cu cinci-șase ani eram la Paris. Primul oraș mare din apropiere este Tours. Acolo ne-a dus un impresar, cu un spectacol. Erau formații bune, printre care și „Taiti”, din Rusia, pe care i-am adus și la Timișoara. La spectacol a venit un ziarist. A venit cu două volume cu „Timișul”. Acolo era ziarul „Sud-vestul”, care aloca, când era festivalul, câte șase-șapte pagini mari evenimentului. Ziaristul mi-a zis că ne-a urmărit și a fost la toate spectacolele noastre din Franța. Spunea: „Sunteți un ansamblu de referință, nu am avut așa ansamblu românesc aici niciodată”. I-am replicat că sunt ansambluri foarte bune în România, iar el mi-a răspuns că nu sunt ca noi...

La Ansamblul „Timișul” toți sunt absolvenți de facultate, vorbesc engleză, franceză, se descurcă. Asta a contat enorm în relațiile cu oamenii de acolo.

- În ce proiecte sunteți implicat acum?

- Se apropie Festivalul Inimilor, care este cel mai puternic festival. Anul acesta se va desfășura în perioada 4-8 iulie și vor fi în jur de 30 de ansambluri, dintre care 12 din străinătate. De la noi vor veni din Sibiu, Târgu Mureș, Craiova, Bacău, Tulcea, apoi „Banatul”, „Timișul”, „Doina Timișului”, apoi vor fi ansamblurile minorităților de aici – sârbi, maghiari, germani. Vor mai veni ansambluri sătești și comunale din județele Hunedoara, Arad, Bihor. Ansamblul de la Bănia este interesant: are fanfară și dansuri. Din străinătate, vor fi reprezentate următoarele țări: Italia, Albania (în premieră pentru acest festival), Ucraina, Slovacia, Bulgaria, Serbia, Mexic, Ecuador, Africa de Sud, Spania, Turcia și Georgia. Am avut peste o sută de solicitări din partea unor ansambluri care au dorit să fie prezente la Timișoara. Trebuie să alegem în așa fel încât să existe un echilibru.

În afară de activitatea de specialitate, mă ocup și de marile spectacole. Nu pot spune că sunt regizor, dar pregătesc momentele din spectacol astfel încât acesta să fie cât mai legat. Legat de prezențele Ansamblului „Timișul” la diferite evenimente, pot spune că suntem foarte aglomerați. În 2 mai vom participa la Ziua Tinerilor Timișoreni, în 4-5 mai vom fi prezenți la sărbătoarea cartierului Cetate, în 9 mai vom fi prezenți la sărbătorirea Zilei Europei, în 17-18 mai avem Ruga de la Mehala...

Acum pregătesc un spectacol, „Pe acest pământ” se intitulează, în care vor fi implicați sârbi, germani, maghiari și români. Va fi un spectacol dedicat tuturor etniilor care locuiesc aici. Vor fi peste 30 de perechi pe scenă. Prima dată, acest tablou va fi prezentat la Festivalul Inimilor. Apoi, așa cum am spus, mă ocup de pregătirea tinerilor coregrafi. Mă simt foarte bine muncind și îmi doresc să fiu sănătos să continui această muncă.

- Să trecem în revistă roadele muncii dumneavoastră de o jumătate de secol...

- Pe plan național am luat tot ce se putea lua. Întotdeauna am luat cele mai mari premii, cum a fost marele premiu la „Cântarea României” în 1970. Apoi am luat premiul I la fiecare participare, fie că era din doi în doi ani, fie că era anual, cum se organiza în perioada de dinainte de Revoluție. Întotdeauna „Timișul” a fost fruncea. La Vârșeț, la un festival cu premii și la care au participat formații foarte puternice – din Rusia, Bulgaria, Ungaria, Serbia, Coasta de Fildeș – am luat tot: la ansambluri, la formație de dansuri, la orchestră. Un singur premiu nu l-am luat, la solo masculin, unde a luat un băiat din Coasta de Fildeș.

- Nu am vorbit de familie...

- M-am căsătorit în anul 1974, cu Maria-Lucia. Soția a lucrat în cinematografie, iar ultimii cinci-șase ani, la Primărie. Avem un băiat, Adrian, care a fost angajat peste zece ani la Casa de Cultură a Municipiului. S-a ocupat de toate aici, dar și în deplasări. A fost și la Bruxelles, cu o delegație din Timiș, unde s-a ocupat de întregul program, de expoziții. Anul acesta își dă doctoratul.

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ