Dialog cu coregraful Milosav Tatarici

„Pe maestrul Milosav Tatarici îl cunosc din anul 1968. Din acel an și până în 1970 a fost conducătorul compartimentului coregrafie al Ansamblului «Doina Banatului» din Caransebeș. Când s-a înființat Ansamblul Profesionist «Banatul» din Timișoara, maestrul Milosav Tatarici a trecut cu brio de concurs și a devenit maestru coregraf al ansamblului. Am avut bucuria de a lucra cu domnia sa, fiindu-mi coregraf mai bine de 20 de ani. Este un artist desăvârșit, un creator în ceea ce privește structura și componența pașilor. Este un coregraf desăvârșit în ceea ce privește orientarea interpreților în coregrafie, în spațiul scenic. Apelează la toate formele geometrice, pe care le respectă cu strictețe, din zona Banatului, care se axează pe cerc, semicerc, linii sau formă de șah. Niciodată nu acceptă ca anumite forme geometrice să fie dominate pe parcursul a cinci-șase minute, schimbându-le în raport cu structura pașilor. Este un coregraf excepțional. I-a plăcut foarte mult să danseze.

La fel, pot spune că este un om deosebit, căruia îi place să conducă colective, îi place să respecte și să fie respectat. Un om bun, într-un cuvânt. De asemenea, are și o latură distractivă, dar și una foarte creativă. Ca toți artiștii, este și el un tip orgolios. Dar e bine să fii așa, atunci când ești stăpân pe cunoștințele tale.

Îi doresc din suflet multă sănătate, să se bucure de foștii săi elevi. Personal, în meseria mea, îl consider un mentor. Am învățat foarte mult de la maestrul Tatarici, care a fost un adevărat prieten al generației mele”.

Nicolae STĂNESCU, coregraf

- Ați văzut lumina zilei la granița dintre România și Serbia...

- Da. M-am născut în 20 octombrie 1931, în satul Dejan, care aparține comunei Moravița. Pe vremea mea era comună, avea trei biserici și erau patru naționalități, români în primul rând, maghiari, germani, sârbi, peste 400 de familii. Mă trag dintr-o familie de artiști, respectiv tatăl meu, Iulius Dupski, era artist acrobat, și mama mea, Zorița Tatarici, era croitoreasă. Făcea niște costume pentru care a ajuns vestită. Pe vremea aceea tatăl meu era cetățean străin și nu se puteau cununa. Și am rămas pe numele de Tatarici, numele mamei. Mama era sârboaică, iar tatăl meu neamț. Tatăl meu era proprietar de circ, iar în 1940 a fost arestat la Constanța, când trebuia să meargă în Turcia, din motive politice. Atunci mama s-a retras la Dejan, cu cai, căruțe, toată gospodăria.

- Frați ați avut?

- Da, am avut. Eu am fost cel mai mare, apoi o soră, Liubița, și încă doi frați, Alexandru și Valeriu. Alexandru mai trăiește, este cântăreț , Tatarici Alexandru. Și cânta și la trompetă, era în vogă mare odinioară. Între noi este diferență de câte doi ani. Sora mea s-a născut în 1933, în Bulgaria, Alexandru în 1935, în Cehoslovacia, iar Valeriu în 1937, în Brăila.

- Sunteți europeni...

- Umblam cu tata cu circul. Apoi mama s-a retras la Dejan, începuse războiul. Deci, am făcut primele șapte clase la Dejan, după care am făcut secundarul, ca un fel de liceu, la Deta, apoi am ajuns la Timișoara.

-Vă mai aduceți aminte de obiceiuri, de întâmplări din vremea aceea de la Dejan?

- Eu făceam naveta și de la Deta, și de la Timișoara. Mergeam acasă. Era foarte mult tineret pe la dansuri, pe la baluri. Și eu eram un bun dansator. Și așa m-au găsit de la Timișoara, respectiv maestrul Pavelici și Trixi Checais, de la Operă. La Deta era un fel de rugă, fărșang, acolo m-au descoperit, și încetul cu încetul m-au tras spre Timișoara.

Am stat la Operă, am jucat prima dată „Ana Lugojana”, pe vremea doamnei Aca de Barbu, și a doua a fost „Lăsați-mă să cânt”, de Gherase Dendrino. A apărut maestrul Ionel Marcu, la dansuri populare. Era de la Ciuchici și era balerin la Opera din Cluj. Avea pasiune pentru folclor, fiind de pe valea Oraviței. Primul ansamblu de folclor în România se numea Ansamblul „Flacăra”, aparținea de autoritățile din Banat, fiind înființat prin 1947-48, după război. Era Asociația „Astra” înainte, în perioada interbelică. S-a jucat acolo și renumitul dans Romana. Acolo și mama mea a dansat. Cu Asociația au avut spectacole și au fost în turnee la Viena, Praga, Amsterdam.

- Să revenim la Timișoara.

- Am trecut la folclor. Era Ansamblul „Flacăra” și s-a înființat și Ansamblul Sârb de Stat la Timișoara, în 1954. Era în Timișoara prima dată, cu Luță Ioviță și alți artiști renumiți. Au fost la Oravița, iar de la de la Oravița au venit la Timișoara. Sediul lor era unde e acum Teatrul Maghiar, și după aceea s-a mutat la Caransebeș și s-a înființat Orchestra „Lazăr Cernescu”, cu maestrul Crăciun. Tot de la Timișoara l-au luat pe Lae Perescu, sublocotenent de la Miliție, care era muzicolog, băiat de trupă înainte, și l-au dus la Caransebeș și a devenit dirijor și director. Asta a fost în anii ʼ59 - ʼ60. Eu deja funcționam la Ansamblu.

- Câte perechi de dansatori erați la Ansamblul Sârb de Stat?

- Vreo 12 perechi. Ansamblul avea vreo 90 de persoane, avea și grup vocal și orchestră. Eram pe str. Ungureanu nr. 10, unde este Parohia sârbească. Ansamblul sârb era aproape jumătate sârb, că am avut foarte mulți instrumentiști români, cântăreți români. Atunci a început electrificarea și noi umblam prin sate, dădeam spectacole la lampa de petrol. În sate mai mari erau petromaxuri numărul 4 și numărul 8, la fiecare oră și jumătate le coborau și le umpleau.

- Și era frig...

- Nu neapărat. Ne aștepta lumea și aranjau sălile. Dacă mergeam cu trenul ne așteptau cu căruțe, nu fusese încă colectivizarea. În anii ʼ60 se rup 21 de posturi de dansatori de la Ansamblu, din cele 90, și se dau la Caransebeș, acolo fiind numai orchestră și soliști. Erau Ana Pacatiuș, Achim Nica, Felician Fărcașu, Valeria Colojoară. Printre cei transferați am fost și eu. Trei zile eram la Ansamblul Sârb, trei zile la Caransebeș. Era simplonul care pleca la 7:30 la Caransebeș și la 17 se întorcea. Făceam naveta cu Felician Fărcașu, care stătea în Timișoara, Ana Pacatiuș și alții. Apoi am dat examen de stat în 1962, ca maestru coregraf și am fost licențiat.

- Nu mi-ați spus de la Dejan, când ați dansat prima dată...

- Da, am dansat de mic copil, și eu, și sora mea, în arenele circului, dansuri țigănești când eram în turnee. La Dejan am locuit pe strada Românească, în casa mamei. Strada Mare era a sârbilor, iar strada Domnească era a ungurilor și nemților. dar prima data am fost remarcat ca dansator pe scena de la Deta...

- Deci ați luat atestatul...

- Am luat examenul de stat, atestatul l-am luat după aceea. Și examenul de stat l-am luat la grupa a doua și după ce am mai crescut am luat categoria I.

Deci, am făcut naveta până în 1970, când s-a desființat și Ansamblul Sârb și Orchestra „Lazăr Cernescu” și s-a înființat Ansamblul „Banatul” pentru care s-a făcut selecție din cele două ansambluri. S-a pornit de la zero și s-a dat concurs pentru posturi. Sediul era la Clubul CFR. La început nu am avut dirijor, se ocupa Gelu Stan, care era specializat mai mult în muzica de cor... nu era obișnuit cu folclorul. Dar a învățat împreună cu noi și în timpul acesta a dat și examen la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București.

Eu eram un chibiț care atunci când se termina spectacolul, era rugă sau bal eu rămâneam să văd obiceiuri, dansuri. Eram și culegător de folclor.

- Aveați avantajul că știați repertoriul din Banat, cel sârb...

- Cunoșteam și repertoriul maghiar, și german. Și atunci am ajuns la Ansamblul „Banatul” ca maestru coregraf. Erau șapte concurenți din țară și eu am reușit pe acest post. Aveam opt perechi de dansatori, apoi s-a mai dat concurs și am ajuns la zece perechi. Erau orchestra, șase soliști, dansatorii. A fost greu de a uniformiza stilul sârbesc cu cel de la Caransebeș, dar toți erau profesioniști și au studiat mult.

Și Ansamblul „Banatul” a ajuns să dea spectacole în toată țara, în orașe, orășele, unități militare. Pe litoral am fost 20 de ani, începând din luna iunie până în septembrie eram la Mangalia sau la Mamaia. Jucam câte două spectacole pe zi.

Eram foarte bine văzuți și la București, era foarte bun Ansamblul. Toate marile zone etnofolclorice le aveam în repertoriu, începând din Basarabia și până la Satu Mare, Oltenia, Moldova, Dobrogea, Muntenia, tot. Aveam și dansuri sârbești, maghiare, germane, bulgărești, și dansuri țigănești am avut. Din țară toate dansurile și din Banat erau trei zone: deal, munte și șes. Zonele erau așa: zona Oraviței, zona Valea Almajului - Bozovici, zona Orșovei, cu Băile Herculane, zona Caransebeș, Valea Bistrei - Oțelu Roșu până la Bucova sus, apoi în jos intrăm în câmpie, zona Lugojului, zona Făget (ei se țineau că sunt pădureni), aceleași dansuri până la Roșcani, Dobra în județul Hunedoara, apoi zona Torontal, Câmpia Bârzavei, cu nucleul la Ciacova, zona Buziaș. Am lucrat la Buziaș 35 de ani, și acum lucrez cu amatorii de la Casa de Cultură. De câte ori am mers cu ei (n.r. Ansamblul de la Buziaș) în festivaluri „Cântarea României” de exemplu luam întotdeauna locul întâi. Am fost cu ei și în Irak, Iran, Turcia, Italia, Grecia. Acum am un ansamblu și mai bun, cel de la Boldur, au luat locul întâi la „Lada cu zestre”.

În 1953 la Ohaba Forgaci, mergeam cu maestrul Marcu în culegere de folclor, am găsit un dans unicat, pe contratimp, extraordinar, ca și melodia. Acest dans l-am aplicat la ei. Și am găsit un bătrân care-l știa și îl juca, îl știau mai mulți dar nu mai știau să-l joace. Am fost în Italia, în Muntenegru, în Serbia, în Ungaria și acum au luat și premiul întâi. Eu am făcut scenariul, am regizat toate dansurile.

- Să ne întoarcem la Ansamblul „Banatul”.

- Am fost la Ansamblu din 1970 până în 1983. Atunci am trecut la Comitetul de Cultură al județului, ca și coregraf-șef. Trebuia să coordonez tot județul, era foarte greu. Și aveam și OJT-ul, toate restaurantele, barurile erau sub mâna mea. Vara aveam până la 120 de persoane colaboratori, iarna până la 90 de persoane la OJT. Lugojul era al meu, adică Dacia, Băile Calacea, Băile Buziaș, parcul și Timișul, erau tot ale OJT-ului, tot eu am coordonat. Am montat spectacole și la barul de noapte Continental, pentru că eu nu sunt numai coregraf de folclor.

- Unde era mai ușor? La folclor sau a face un spectacol de estradă?

- Plăcerea mea a fost folclorul, deoarece îl stăpânem mult mai bine. Îmi plăceau dansuri country, adică americane, salsa, de exemplu, este un dans extraordinar, dansurile spaniole, sud-americane sunt formidabile. De toate am făcut, dar nu-mi erau la inimă. Pe vremea aceea aveam spectacole de folclor la Bastion, în fiecare seară. Iar cu Ansamblu „Banatul” am avut multe turnee. În 1981 am dat 400 de spectacole, iar în ceilalți ani câte câte 280-300 de spectacole. Eram într-un du-te-vino. Nu veneam acasă câte o lună, uneori.

- Ce vă amintiți mai special din turneele acestea?

- Cel mai mult mi-a plăcut mie în Bucovina, la Vatra Dornei, și de românii din Valea Almajului. Sunt cu totul altfel de bănățeni la Bozovici, Gârbovăț, Pătaș, Bănia, Lăpușnicu Mare, Lăpușnicu Mic. Am prins atunci cu colectivizarea o zăpadă mare, am stat acolo opt zile. Am rămas înzăpeziți la Bozovici. Dar cum ne-au tratat pe noi acei oameni, ce să vă spun... ne-am și îngrășat. Venea câte un propagandist, bla, bla, bla, vorbea, și noi după aceea trebuia să dăm spectacole. Am fost de multe ori în zonă. Bozovici era un centru mai mare, avea liceu, avea un fel de hotel, dar am stat și la Gârbovăț. Am mulți prieteni în zonă.

Dar îmi plăcea și pe litoral, de abia așteptam să mergem vara. Era foarte aglomerat, mai ales în Eforie Nord, Mamaia, erau nemți, polonezi, danezi, și în septembrie veneau italienii. Noi dădeam spectacole. Am avut spectacol și la „Hanul Piraților”. La Miorița, la Mamaia, jucam seara și apoi de la ora 22 eram vikingi la „Hanul Piraților”.

- Acolo aveați concurență, că era Teatrul „Fantazio”, cu Oleg Danovski.

- Da. Dar noi făcem mai mult folclor, aveam și cântăreți foarte buni, se puteau face colaborări și era o mișcare culturală foarte mare. Noi dacă mergeam la Sibiu, la Brașov, la Cluj, mai ales în Ardeal, nu scăpam fără cinci spectacole, nu două spectacole, conform contractului. Nu ne lăsau să plecăm. La Hunedoara, la fel. Așa era cu Ansamblul „Banatul”. O aveam pe Mariana Drăghicescu cap de afiș, ceea ce era mare lucru, Felician Fărcașu, Florentin Iosif, Ana Pacatiuș, nume mari. Noi respectam și spectacolele, indiferent dacă erau trei oameni sau 300, sau 3.000.

- Sigur nu ați dat specatcole la trei oameni. Și dacă mergeați într-un sat era sala plină.

- Să știți că în anii ʼ70 era greu, la început. Era lege, dacă se vindeau până la 50 de bilete puteai să dai banii înapoi, dacă se vindeau 51 trebuia să dai spectacol. Dar după doi, trei ani era mult mai bine. Apoi reclama și televiziunea ne-a ajutat foarte mult. În fiecare duminică era o emisiune „Ora satului”, unde era Ansamblul „Banatul” cu toate felurile de dansuri. Și românești, și germane, și maghiare, și sârbești.

Apoi am mers la București la filmări. Erau niște regizori extraordinari. Și am avut și realizări mari, iar performanța rămâne în legendă. Am avut curajul să fac „Dacii” pe vremea aia, când erau „tovarășii”. Am jucat „Dacii” la Operă. Erau unii care spuneau, o comisie care nu ne prea înghițeau: Asta trebuia să facă Opera, nu un ansamblu folcloric.

- După Ansamblul „Banatul” ați ajuns coregraf-șef la Cultură. De acolo ați ieșit la pensie?

- Da. Am ieșit la pensie în 1990, când a venit legea pentru balerini, dansatori. Eu aveam deja actele depuse, pentru că am lucrat ca profesionist din 1954, și ca semiprofesionist am colaborat din 1950 cu Opera, la Teatru. Am lucrat la Teatrul Național în spectacole cu Reus, am făcut „Lanțurile”.

- Ați fost și în binecunoscutul turneu asiatic...

- Din Coreea, îmi aduc aminte de cultul personalității lui Kim Ir-sen, cunoșteam biografia lui mai bine decât a tatălui. Ne-au dus peste tot, unde s-a născut, el era alfa și omega. La chinezi nu ne-au contaminat. Ne-au dus în locuri istorice, la Zidul Chinezesc, la Palatul de Iarnă, la Palatul de Vară, la Fluviul Galben, care parcă urlă, îl auzi de la un kilometru. În China am făcut și Revelionul. Ambasada română din Peking (Beijing) avea peste o sută de persoane, pentru că tot extremul îndepărtat mergea prin filiera China.

Ambasador era Gavrilescu, om deștept, și erau români acolo care vorbeau chineză foarte bine. Atașatul cultural din ambasadă vorbea chineză, parcă era Zhou Enlai (n.r. prim ministrul Chinei). La mongoli am stat 14 zile. Nenorocire. Mâncam numai carne de oaie. Mirosea totul a oaie. Ei și săpunul îl fac din seul ăla. Ei sunt două milioane și ceva de mongoli și au șaizeci de milioane de animale, cai și oi. Ce comerț credeți că făceau ei pe vremea aceea? O oaie - o pereche de pantofi. Ei dădeau o oaie și rușii le dădeau o pereche de pantofi. Ulan Bator este în vale, în mijloc este o apă de cristal, adâncă de trei-patru metri, dar vezi până jos, și plină de pești. Aveau o singură bere și aia mirosea a oaie. Seara de seară la Opera lor dădeam spectacol, cu sala plină. Ce să vizităm? Ne-am dus la un magazin, plin de piele; aveam o cămașă roșie, mă dezbrăcau și-mi dădeau o haină de piele numai să le dau cămașa. Atâta piele aveau. Tugrik era moneda lor. Și într-o seară după spectacol mergem să luăm cina la hotel, și stăm la masă, nu vine nimeni.

Până la urmă vine un mongol cerându-și scuze: nu este carne de oaie. Aveau pui; adă puiuʼ încoace; fiecare am primit câte un pui. În Coreea am mâncat carne de șarpe. La hotelul nostru pe o parte era un coridor, erau geamuri și se vedea bucătăria, treceai un alt coridor și intrai în restaurant.

Și am văzut pe niște mese șerpi mari și bucătarii cum îi tăiau și preparau. Gustul îl are ca și peștele. Dar parcă au și un gust de pământ...

Am mers cu avionul până la Irkuțk, în Siberia, la minus 40 de grade. Acolo au venit chinezii și ne-au luat cu avionul. Prima dată trebuia să mergem în Coreea. Nu ne-au dat OK. Traseul nostru era București – Moscova – Irkuțk, Irkuțk – Ulan Bator și înapoi la Irkuțk. Pe mine m-a învățat un maior de grăniceri unde să mă duc, că erau probleme cu chinezii. Eu știam rusa, am vorbit cu ei și ne-am înțeles.

Ne-au dus într-o localitate unde Stalin cu Lenin au făcut puci militar și unde aveau un cămin cultural foarte frumos. Un frig, minus 36-37 de grade, dar rusoaicele rumene în obraji. Noi cu bunzi, să înghețăm, nu altceva. Când am ajuns ne așteptau pe o parte cu lapte fiert, pe o parte cu votcă. Ne-au primit frumos. Am dat spectacolul, am dansat de frig.

Eram la Irkuțk, eu am vorbit cu comandantul flotei civile a chinezilor, care era de la ruși. Am prezentat Ansamblul și a doua zi dimineața eram în aeroport, a venit un avion special pentru noi. Am ajuns la Peking, am fost cazați și a doua zi dimineața am plecat cu trenul la Phenian, în Coreea de Nord. Cred că am mers cu trenul vreo două zile. Când am ajuns la coreeni la vamă, toată lumea a fost dată jos, ne-au cercetat, au căutat în valize. Apoi ne-au dus prin niște labirinturi la o vilă, unde ne aștepta pe masă un pește de un metru. Nu cred că exagerez.

Chinezii treceau la restaurant să mănânce, dimineața și seara, și trenul mergea. Mergeau fără papuci, să nu ne deranjeze.

- Pe unde ați mai fost în lume?

- Prin Europa cam peste tot. Apoi în Cuba, Venezuela, Canada.

- Când ați plecat de la „Banatul”?

- Când am plecat de la Ansamblul „Banatul”, nu de mult, după ce a plecat și directorul Cipu, am lăsat 40 de montări, dintre care obiceiuri 90% românești, nu numai la coregrafie.

Eu făceam și regie, și scenarii, eu alegeam muzica. Am lăsat toate dansurile din Țara Românească, aveam căluși mai buni decât Rapsodia Română, cei din Bihor sau Maramureș.

Parcă era step american. Aveam cizme speciale numai pentru Maramureș. Apoi dansuri maghiare, germane, sârbești, bulgărești, turcești, ucrainene, țigănești.

- Aveți 65 de ani de activitate...

- Am 65 de ani de activitate cu plachiurile... „Dacii” mi-au rămas în inimă și spectacolul „Romana” al Asociației Astra, unde a jucat și mama mea. Eu am montat aceste dansuri, se numeau „Nimfa”, „Augusta”, „Agata”, „Mureșana”.

- Vă amintiți despre mari premii, primul premiu cu o formație, ca dansator, ca instructor?

- Ordinul Meritul Cultural primit de la președintele României.

- Acesta e cel mai mare de acum, dar primul premiu pe care l-ați luat pe o scenă mai importantă?

- Am luat Marele Premiu în țara mea, în România, la mare. Am pus în scenă dansul „Romana”, care a fost filmat de Televiziunea București, cu marele regizor Greavu. Aceasta a fost a doua mea plăcere. Și a treia, mai recent, acum trei ani, am fost la Belgrad la un festival mondial și am luat Marele Premiu. Aveam 84 de ani. Am fost cu Ansamblul „Mladost” din Timișoara.

- Cetățean de onoare?

- Sunt cetățean de onoare la Boldur și la Buziaș. La Timișoara am primit doar diplome de excelență.

- Sunteți multumit sufletește?

- Eu sunt foarte mulțumit că am colaborat la toate marile ansambluri din România și nu numai. Am fost chemat să montez dansuri specifice din Banat la Rapsodia Română, „Ciprian Porumbescu” din Suceava, „Brâulețul” din Constanța, „Transilvania” din Baia Mare, „Nicolae Bălcescu” din Craiova, la „Junii Sibiului” am fost de trei ori. Deci, la toate marile ansambluri și la multe altele de amatori.

- Nu vă este greu cu deplasările?

- Eu, ca și corturarii, ca țiganii, tot pe drum.

- Cum vi se pare mișcarea de amatori acum? E pe mâini bune? Ce părere aveți despre „Lada cu Zestre”?

- Nu e rea „Lada cu Zestre”, este o mișcare pe plan județean, dar cred că ducem lipsă de coregrafi mai specialiști.

- Sunt puțini sau nu sunt de calitate?

- Nu prea sunt de calitate. Se imită unul pe altul. Improvizează dansurile în loc să respecte localitatea, zona, subzona. Zona trebuie să fie zonă, trebuie ca dansul să fie de acolo, de la el de-acasă. Nu poți să faci dansuri de munte și să spui că e dans de câmpie.

- Care dintre foștii dansatori au devenit coregrafi?

- Sunt destui. Nicolae Stănescu, Doru Haiduc, restul au plecat dincolo.... Și mai sunt niște fete, Veronica Kretten, la Giarmata, Maria Dudău, Stela și Mena, de la ansamblul „Banatul”, au fost elevele mele.

- Nu mi-ați vorbit nimic de familie... 

- M-am căsătorit în anul 1960, iar fiica mea, Donca, s-a născut în 1963.

- Ce ați mai putea spune despre cariera dumneavoastră?

- Ce să spun? M-am născut dansând, am trăit dansând și aș dori, dacă s-ar putea, ca și sfârșitul să fie tot dansând... undeva, pe scenă.

   

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ