O discuție cu profesorul, scriitorul și publicistul Mircea Pora înseamnă, pentru reporter, o misiune ușoară. Aceasta pentru că, independent de faptul că întâlnirea a fost stabilită cam pe fugă, profesorul Pora răspunde cu ușurință la întrebările unui interviu care-i vizează întreaga viață și carieră. De aici și ideea de a-l lăsa, în cele ce urmează, să povestească fără prea mari intervenții (în scris) ale autorului acestui material.


Copilăria
Născut la „Bolomași”, cum era cunoscută localitatea Topolovățu Mare, Mircea Pora a avut o copilărie marcată de două etape, să le spunem așa. Prima, de care nu își adduce aminte cu plăcere, este cea în care a văzut, cu ochii copilului de atunci, cum se instaurează teroarea regimului comunist, impus după război cu ajutorul tancurilor sovietice. Apoi, rămâne în memorie perioada fericită, alături de copiii de paori din Topolovăț.
„M-am născut la Topolovățu Mare, în 4 iunie 1944, cu două zile înainte de debarcarea aliaților în Normandia. Pot să spun că am fost contemporan cu Al Doilea Război Mondial, care se afla în plină desfășurare. Am văzut după aceea urmările lui, dar nu ruine sau alte lucruri de acest gen. Spre exemplu, am văzut treceri masive de coloane de soldați ruși, prin anii ‘48-’49. Veneau dinspre București, dinspre răsărit, și mergeau spre Ungaria. Mulți dintre ei s-au oprit la Timișoara.
Revenind, m-am născut în familia doctorului Iuliu Pora, originar din Cluj. Mama, Aurora, a fost fiica doctorului Nemoianu din Mehadia. Mama și tata s-au cunoscut în anumite împrejurări și s-au stabilit în Topolovățu Mare, unde tata era deja medic. A făcut o carieră frumoasă acolo timp de 34 de ani. Am scris câteva lucruri despre aceasta, dar nu destul...
Atâta vreme cât am fost la o vârstă fragedă nu am recepționat în adevărata lor dramă evenimentele ce au urmat după război. Dar am simțit că s-a instituit o adevărată teroare. Am realizat acest lucru după felul prudent în care ai mei ascultau
radioul. Atunci se asculta Vocea Americii. După ce se întuneca, mama se uita pe fereastră, pe după perdele, să vadă dacă în stradă nu e cineva care ascultă la geamurile noastre, lucru care s-a întâmplat de mai multe ori. Supravegherea de care am avut parte s-a înăsprit când la noi în familie a venit sora mai mare a mamei, Valeria, care a fost soția lui Gheorghe Ionescu, notarul public care a luptat ca partizan în pădurile din zona Teregovei. L-au prins și l-au executat la Pădurea Verde.
Soția lui a venit atunci în familia noastră, iar din acel moment presiunea a crescut foarte mult. Îmi aduc aminte de o percheziție făcută într-o după-amiază, înainte de a-l prinde pe Ionescu. Mergeam spre gară, cu mama și mătușa, niște indivizi au venit cu o mașină militară, un fel de jeep, ne-au urcat în ea și ne-am întors acasă. Îmi aduc aminte că i-am văzut răscolind cele două camere pe care le aveam. Ne-au dat ordin să nu facem nici o mișcare și au răscolit toată casa, crezând că vor găsi ceva care să facă legătura cu Ionescu. Pe mătușa mea au închis-o, mama a stat și ea închisă vreo două săptămâni. Sub diferite forme, după aceea, supravegherea a continuat.
Altfel, copilăria mea a fost frumoasă. Am făcut primele patru clase în satul natal. Stăteam împreună cu copiii locului, cu copii de țărani, cu care m-am înțeles foarte bine. Sigur, aveam o oarecare superioritate față de ei, pentru că proveneam dintr-o casă de intelectuali. Dar era un băiat, Costică Lupulescu, care era mai bun ca mine la matematică. L-a înzestrat natura cu acest dar”.

Anii de școală
După primele clase urmate în satul natal, anii de școală i-au purtat pașii lui Mircea Pora spre București, unde a făcut liceul, și spre Cluj Napoca, acolo unde a urmat cursurile a două facultăți. Recunoaște că nu a fost un elev strălucit și că uneori a învățat de nevoie. Mai ales în perioada studenției s-a aplecat asupra a ceea ce avea să-i marcheze mai târziu viața: literatura.
„În clasa a V-a am plecat la București. Părinții m-au trimis acolo, în familia Nemoianu. Am urmat liceul, stând în apropierea profesorului Virgil Nemoianu, care acum locuiește în Statele Unite ale Americii. Pe atunci era și el copil, era în clasa a X-a, fratele său mijlociu, Romi, era în a VI-a, eu intram în a V-a, iar Alexandru, fratele lor cel mai mic, în clasa I.
Atmosfera Bucureștiului de atunci era foarte bună. Mergeam mult la operă, unde i-am ascultat pe Nicolae Herlea, David Ohanesian, Ion Buzea. Am fost coleg cu strănepoata lui Ion Slavici, Cristina Struțeanu. Mergeam mult împreună pe la cimitirul Bellu, dar și prin alte locuri. Am urmat Liceul «I.L. Caragiale», fost «Titu Maiorescu».
În vacanțe, în fiecare vară, veneam la Topolovăț, unde mă simțeam foarte bine. Mergeam la baie la Bega, seara la fotbal... Nici nu-mi trebuia mai mult. După liceu, a urmat o adevărată poveste cu facultatea. Sub presiunea părinților – nu-i învinuiesc, dar acesta este adevărul –, m-am dus la științe naturale, la biologie, la Cluj Napoca, pentru că nu am vrut să merg la medicină, deoarece nu mi-a plăcut. Am avut parte de trei ani de insuccese, pentru că nu mi-a plăcut deloc. Am dat admiterea, decan era fratele tatălui meu, Eugen Pora, dar nu avea reflexul pilelor. Nici vorbă să mă fi sprijinit... La un moment dat, mi-am cerut exmatricularea, cum s-ar zice. Am văzut că nu se poate. Am dat din nou admitere, de data aceasta la istorie, tot la Cluj Napoca. Am făcut istorie, dar nu la nivel de performanță, ci ca un fiu de bani gata, plictisit, care trebuie să facă o facultate. În schimb, am citit foarte mult, nu atât istorie, cât literatură. Probabil că era un glas, o voce. Am mai simțit și până atunci atracția spre literatură, dar nu cine știe ce. În liceu aveam o anumită originalitate, dar toate tezele mele la limba română erau slabe, nu săream de nota 7. Se spune, de obicei, că cine are un viitor literar dă semne deja de timpuriu. La mine, nici vorbă de așa ceva. Dar am avut un ochi critic și un anumit sarcasm în vorbă. Lucruri pe care mult mai târziu le-a remarcat Daniel Vighi”.

Profesorul Mircea Pora
Cariera profesorului Mircea Pora a început la Ohaba, satul suprarealist în care nu exista nici măcar milițian. După lungi navete, care au durat ani în șir, a ajuns dascăl la Timișoara, unde a predat la școli gimnaziale, licee și facultăți ale unor universități particulare. În această perioadă a legat prietenii cu Daniel Vighi și Vasile Popovici, colegi la Școala Generală nr. 15 din Timișoara, primul dintre ei devenind cel care l-a „împins” să scrie primele articole.
„Primul meu post de profesor a fost la Ohaba, un sat despre care am scris în volumele «Am trăit în comunism» și «Bidonul». Primul meu an în învățământ l-am petrecut acolo.
Era în 1970-1971. Satul era la 23 de kilometri de calea ferată. Nu avea nimic, nici măcar milițian. L-am calificat ca fiind un sat suprarealist. Bineînțeles, dacă ai fi avut o neplăcere medicală, mureai cu zile, că nu era cine să te oblojească.
Medicul venea din Timișoara, cu o motocicletă Jawa, marți și pleca joi. Primul lucru de care se interesa era dacă oamenii nu s-au tăiat cu cuțitele între ei. Oamenii erau destul de înapoiați, aprigi, se mai amețeau cu alcool – aveau o țuică îngrozitoare. În rest, Dumnezeu cu mila. În fiecare vineri mă urcam pe bicicletă și mergeam 23 de kilometri până în Criciova, de unde luam un tren până la Lugoj, iar de acolo luam un personal și ajungeam la Topolovăț.
Între timp m-am și căsătorit. Soția, care a fost farmacistă, venea și ea la Topolovăț de la Comloșu Mare. Duminica dimineața plecam înapoi.
Soția mea este acum în Franța. Ne-am despărțit, dar am rămas în relații foarte bune, avem împreună un băiat, dar «fiecare cu Japonia lui». De la Ohaba, am plecat ca profesor la Bulgăruș, unde am mai făcut șapte ani naveta. Am predat istoria și geografia. Nu publicasem încă nimic și nu cunoșteam deloc lumea literară de aici. Și, sincer, nici nu mă preocupa prea mult lucrul acesta.
După perioada Bulgăruș, am ajuns la Timișoara, prin concurs – de fapt, am dat două concursuri, fără sprijin, fără pile, fără nimic – și am reușit să obțin un post de profesor la Școala Generală nr. 15. Se întâmpla undeva spre anii ‘80.
În al doilea meu an la această școală, au venit aici ca profesori Daniel Vighi și Vasile Popovici. Nu am înțeles niciodată de cei ei, cu medii foarte mari, oameni care au confirmat după aceea, au ales aceste posturi. Era, totuși, o școală de cartier. Eu cred că și-au dorit și ei ceea ce mi-am dorit și eu: nu am vrut să fim călcați de inspectori și de controale. Erau acele controale de tip socialist, cu brigăzi, cu tot felul de tamtamuri.
Am o proză în care descriu lucrul acesta și care nu mi-a fost publicată în «Drumul cel mare», pentru că pregătirile din școală, chipurile, semănau cu cele care se făceau pentru venirea lui Ceaușescu. Eu nu am urmărit să iau în vârful furcii pregătirile din timpul lui Ceaușescu, ci pur și simplu panica aceea care se instaura în școală în fața unor inspector care nu aveau mari competențe, dar aveau în mână pâinea și cuțitul și se legau, de regulă, de problemele metodice. Ei nu aveau substanța lecției...”.

Perioada franceză
Poate cea mai grea perioadă a vieții profesorului, scriitorului și publicistului Mircea Pora a fost cea petrecută în Franța. O recunoaște fără menajamente, dar nu se plânge, pentru că, spune el, oricât de frumos ar fi Parisul, nu i-a plăcut acolo deloc...
„A urmat apoi plecarea soției mele în Franța. A vrut să meargă într-o vizită și până la urmă a rămas acolo. Am demisionat brusc din Timișoara, de la Generală 15, și după un an și jumătate, împreună cu băiatul meu și soacra mea, am ajuns în Franța. Am aterizat pe un teren nefavorabil și mi-am dat seama, încă de aici, că nu voi sta acolo. Nu m-am putut descurca deloc. Am încercat să mă antrenez puțin în România, în ceea ce privește limba franceză, dar nu a fost ce trebuie.
Am găsit doar meserii subalterne – lucru pe care l-am mai scris, pe ici, pe colo –, au intervenit și neînțelegeri în familie, care erau absolut inevitabile. Soția mea a fost hotărâtă să rămână, eu nu. Așa, unul trăgea în stânga, altul în dreapta.
Lucrurile nu merg așa. În străinătate, familia e baza. Dacă nu o ai pe aceasta, poți, să spun așa, să fluieri. În perioada în care am stat în Franța veneam în fiecare iarnă și vară acasă, pentru că nu mi-a plăcut acolo, acesta este adevărul adevărat.
O fi Parisul un oraș minunat, dar m-am dus târziu acolo. Trebuie să ai din ce să trăiești, nu poți trăi din experimente. Am încercat în mai multe rânduri să aplic în meseria mea, dar nu vorbeam bine franceza. Nu poți să te pui la o catedră fără să
stăpânești limba. Dacă accentul nu e bun, asta nu e o problemă, dar gramatica trebuie să fie impecabilă. Depuneam tot felul de cereri și un secretar de școală mi-a spus că aș fi interesant pentru ei deoarece vin din est, iar elevii lor nu știu mare lucru despre ce a fost și ce este acolo. Le-am spus că Occidentul ne-a dat pe mâna rușilor și cu aceasta s-a încheiat...”.

Întoarcerea
Revenit în țară, Mircea Pora și-a reluat cariera de dascăl, activând la nivel liceal și universitar. Mai rar pentru un dascăl, recunoaște că nu i-a blamat niciodată pe elevii care nu învățau, pentru simplul motiv că... nici lui nu i-a plăcut să
învețe.
„M-am întors din Franța, prin 1993-1994, și, prin hazard, am găsit o femeie la care am ținut foarte mult, pe care nici no prea cunoscusem, era o rudă foarte îndepărtată. Cu ea am stat zece ani foarte frumoși și pasionali. Atunci am înțeles ce înseamnă să ții la o femeie și o femeie să țină la tine. Dar, ca să nu fie prea multă vreme bine, a făcut un cancer la sân și sa stins, sub ochii mei, la Oradea, în luna iulie a anului 2007. În amintirea ei, am inclus acest număr în adresa mea de email...
După ce am revenit acasă, am fost dascăl la Liceul de Artă – ca suplinitor. Nu am mai dat concurs, îmi pierdusem titulatura.
Am mai fost și la Liceul «Henri Coandă», vreo trei ani la Liceul Sportiv, unde începuse școala să nu mai fie școală. Finalmente, în 2007, după moartea ei, m-am târât, să zic așa – pentru că nu îmi stătea prea mult gândul la ore – la Liceul de Chimie, de unde am și ieșit la pensie.
Sincer să fiu, de atunci nu am prea intrat în școli, deși am lăsat o impresie bună, amintiri bune. Mă opresc pe stradă, de multe ori, oameni pe care nu știu de unde să-i iau, maturizați. Sunt foști elevi. Îmi spun că le-am fost dascăl...
Am avut o carieră didactică mai lejeră. Eu l-am înțeles pe elev că nu-i place să învețe, pentru că nici mie nu mi-a plăcut chiar atât de mult să învăț.
Am avut, pe vremea când eram elev, un accident... L-am povestit într-un articol. În clasa a XI-a, ultima de liceu, cum era atunci, am rămas corigent, în semestrul II, la patru materii.
M-am dus în ultima bancă și pur și simplu am dormit acolo, iar mediile au fost 4 la română, 4 la istorie, 3 la fizică și 2 la chimie... Diriginta, o profesoară de latină, nu m-a cocoloșit și mi-a spus clar că trebuie să am grijă, că am un Bacalaureat de dat, mai ales că a înțeles că vreau să dau și la facultate. În acel moment eram ultimul din clasă și, pe deasupra, prost văzut de toată lumea.
În semestrul III, ultimul, când dădea căldura și Bucureștiul era frumos, m-am pus în prima bancă și am stat tot cu mâna sus, până în ultima zi. Colegii mei se plimbau cu barca pe lacul Floreasca, iar eu am învățat să-mi iasă mediile și să nu repet anul. Am promovat clasa, am luat Bacalaureatul fără nici o problemă, dar am avut acea cădere.
De aceea i-am înțeles foarte bine pe elevi. Și pot spune că niciodată nu au fost obraznici cu mine. Pe lângă școli și licee, am mai ținut cursuri, la plata cu ora, la Universitatea Tibiscus și Universitatea Banatului. Eu nu aveam doctorat, pentru a putea intra în câmpul universitar, dar am corespuns din punct de vedere al cunoștințelor. Domnul profesor Sergiu Drincu mi-a dat odată niște ore de istoria artei, la fel și Adrian Dinu Rachieru. Am predat cursuri care țineau de jurnalism”.

Activitatea literară
Debutul târziu ca scriitor al lui Mircea Pora a fost compensate de cele 13 volume pe care i se regăsește semnătura, deși spune că nu este grafoman. A fost influențat foarte mult de erudiția și judecata poetului Șerban Foarță, datorită căruia
a intrat în viața literară timișoreană. Pe lângă aparițiile în volum, a publicat în revistele «Orizont» și «Forum studențesc», dar multe dintre textele sale au fost preluate și de alte reviste de cultură.
„Am debutat la 37 de ani, iar lumea spunea că am déjà mâna formată. Primele încercări au fost prin «Forum studențesc», pe care îl conducea pe atunci Daniel Vighi. Fiind coleg cu mine și convorbind mult în acea perioadă, Vighi m-a întrebat dacă nu am scris până atunci. I-am zis că nu, iar el m-a întrebat dacă vreau să încerc. Am fost de acord. Mi-a spus să fac, pentru revistă, cronici istorice, dar nu uscate, ci mai citibile. Am scris patru articole despre familii din Renașterea italiană: Visconti, Colona, De Medicis... Articolele au ieșit bine...
A urmat, în anul 1985, o lectură la revista «Orizont», la care au participat Șerban Foarță, Livius Ciocârlie, Marcel Pop-Corniș și mulți alții. Cu un număr înainte, mi-au apărut în revistă niște texte mai ciudate. Nu semănau cu ale nimănui. Oamenii nu știau cine sunt. Am lecturat din mai multe texte, printre care și cele publicate. Lumea s-a amuzat copios, dar când a fost să se ia cuvântul, nu s-a oferit nimeni. Toți tăceau. Atunci, fără să mă cunoască personal, Șerban Foarță – despre care știam, dar nu-l cunoscusem – a spus: Mircea Pora, cum e, cum nu e, ne-a dăruit ceva: râsul! După ce a vorbit el vreo 15 minute, plecând de la textele citite – care sunt în cartea de debut, «Drumul cel mare» –, au vorbit și ceilalți.
Acele texte le-am strâns într-un corp de carte, care a intrat, împreună cu ale altora – Viorel Marineasa, Platon, de la Oradea, Secheșan – în volumul colectiv «Drumul cel mare», secțiunea mea numindu-se «Biblioteca Antiqua». Anul 1985 a fost anul în care mi-am văzut pentru prima dată numele pe o copertă. La Oradea a avut loc lansarea acestui volum, o lansare foarte frumoasă, iar în revista «Familia» a apărut o cronică, de asemenea foarte frumoasă, referitoare la secțiunea mea, scrisă de un nume – Radu Enescu, un erudit. Chiar mi-a spus că sunt foarte interesante lucrările mele și că el nu a mai văzut astfel de scrieri.
Apoi au început să apară celelalte volume, dar am avut permanent neîncredere în autenticitatea vreunui talent, pentru că mă urmăreau mereu acele teze din liceu, care erau cu nota 6.
Am intrat în lumea literară timișoreană fiind influențat, nu în scris, ci prin felul lui de a judeca, de Șerban Foarță, un om cu o cultură foarte întinsă și funcțională.
Am fost influențat și de vărul meu, Virgil Nemoianu, în casa căruia am stat. Stătea mereu cu cărțile în mână. Cu mine mai juca table, din când în când... În casa lui i-am văzut pe Negoițescu, Doinaș, Nicolae Balotă, membrii cercului de la Sibiu. Erau mai mari decât Nemoianu, dar datorită faptului că el avea cunoștințe și inteligență – era student la engleză atunci –, oamenii aceștia l-au adoptat, să spun așa. El a cunoscut crema scriitorimii române.
Casa lui era foarte aproape de cea a lui George Călinescu, pe care l-am văzut, în carne și oase, de mai multe ori, plimbându-se pe lângă lacul Floreasca. Locuia pe strada Vlădescu, care acum se numește George Călinescu. Începutul din «Scrinul negru», cu strada Rahmaninov, este exact peisajul din zona lacului Floreasca. Ca personaje, am luat ce am văzut, m-a șocat sau mi-a atras atenția în viață.
N-aș vrea să se creadă că sunt un grafoman, dar intrându-mi scrisul în sânge, și probabil am, totuși, ceva comun cu el, am cred că 13 titluri. S-au adunat; unele sunt mai mari, altele mai mici. Prin excelență, este vorba de proză scurtă.
Fac acum un experiment: pun pe facebook texte scrise în urmă cu 15-20 de ani. Văd că lumea reacționează la ele, ceea ce înseamnă că sunt valabile.
Nu cred că critica, în ceea ce mă privește, a fost chiar atât de corectă, în sensul postării mele în anumite ierarhii făcute cam după ureche. Nu mă face să sufăr prea mult acest lucru, pentru că timpul este adevăratul critic.
Textele mele nu sunt trecute prin filtrul unei culturi. Nu sunt scriitor livresc. Nu am plecat de la romanul vreunui scriitor. Eu am scriitori pe care îi citesc și recitesc, foarte mulți dintre marii scriitori și poeți ruși – Gogol, Dostoievski, Bulgakov, Esenin –, dar și din alte zone, cum ar fi Italia, unde sunt pasionat de Dino Buzzati, cu acel roman splendid, «Deșertul tătarilor». Foarte mult m-au atras «Jurnalele» lui Kafka, pe care le-am citit și răscitit.
Din literatura franceză am citit Hugo, mi-au plăcut prozele scurte ale lui Maupassant, prozele lui Baudelaire îmi plac foarte mult, cele ale lui Apolinarie, jurnalele lui Stendhal și ale lui Flaubert. N-am citit cărți care sunt la modă.
Din literatura română, George Călinescu este, pentru mine, un reper. «Istoria literaturii» este o capodoperă, un roman în sine.
Apoi îmi place Sadoveanu. Dintre poeți, Arghezi, care este strălucitor și în proză, Lucian Blaga, mai mult scriitori interbelici. Mă întorc și spun, fără să supăr pe nimeni, că mie nu îmi place ce se scrie acum și nu prea citesc. Mă consider realmente incult în direcția aceasta. Nu-mi plac oamenii, nu-mi place scriitura. Cred că prea multora li s-a acordat titlul de scriitor. A fi scriitor este o calitate rară. Nu poate exista atât talent în România câți scriitori avem, iar acest lucru se vede în ceea ce se scrie, atât în proză, cât și în poezie.
Consider că ce se scrie acum este sub ștachetă, incomparabil cu ce s-a scris în perioada interbelică. În acea perioadă au fost doi critici care au făcut ordine: Călinescu a fost primul, iar Lovinescu al doilea. Ei n-au validat pe oricine.
După 1946 a început scrisul politic, lichelele au pătruns în literatură, iar antitalentele și-au făcut loc. Au fost ode lui Dej, Stalin, apoi Ceaușescu, cele din urmă fiind dublate de cenzură pentru scriitorii buni. Au fost oameni talentați care nu s-au putut exprima.
După 1989 s-a dat liber la pește, cum se spune, și cine a vrut a devenit scriitor. Referitor la cenzură, pot spune că în 1985 proza «Inspecția» era prevăzută să apară în volumul «Drumul cel mare», dar, așa cum am amintit deja, nu mi s-a putut publica.
Mi-a mai spus odată, îmi aduc aminte, Ion Arieșanu, cu care am avut o relație foarte bună, că îi place foarte mult scrisul meu, dar nu mă poate publica decât de două-trei ori pe an. Spunea că la mine se simte imediat ironia și se simte unde bat, chiar dacă vreau ori nu, iar «ăia» mă știu. De aceea, spunea, mă publica foarte rar și chiar m-a întrebat de ce nu scriu la 23 august sau la 1 mai. I-am spus, simplu, că nu pot.
Deși eram publicat de două-trei ori pe an, se intervenea cu stiloul sau pixul și tăiau în așa fel încât să nu se poată lega de ei cei de la «județ», alde Bulza și cine mai era pe acolo. Venise, îmi aduc aminte, un satrap, unul Florescu, un om rău și ceaușist înflăcărat, spre finalul «epocii de aur», când totul era dărâmat.
Apropo, atunci nu aveai voie să scrii acest cuvânt, «dărâmat», nu aveai voie să folosești cuvântul «distrus». Trebuia să scrii sălciu-neutru. Dacă ai un talent sau un grăunte authentic de talent, nu poți să scrii așa. Aceea a fost perioada în care s-au impus tot felul de nulități de care acum nu se mai aude nimic. Pe traseul lichelismului literar, că nu-i pot spune altfel, toate nonvalorile au ajuns acum să fie scriitori. Asta și pentru că editurile, pentru a avea profit, publică tot. Dar nu mai există calitate, nu mai știm cine e roșu și cine e negru.
În ultimul volum pe care mi l-a trimis Virgil Nemoianu sunt toate interviurile pe care le-a dat. Are unul pe care i l-a cerut Alexandru Cistelecan, de la «Vatra», un foarte bun critic de poezie. Acesta l-a întrebat pe Nemoianu cum s-ar putea
scrie o nouă istorie a literaturii postbelice. Cistelecan știe unde e durerea. Nemoianu i-a răspuns foarte simplu: trebuie citit absolute tot ce s-a scris după 1946. S-a exprimat așa: trebuie coborâți de pe socluri Breban, Preda, Dumitriu, D.R. Popescu. Nu e locul lor unde sunt puși, spunea Nemoianu, care consideră
că în locul lor trebuie aduși membrii cercului de la Sibiu, I.D. Sârbu, Nicolae Steinhardt, oameni cu anvergură europeană. Noi, însă, stăm în încremenire. Mereu se pun întrebări, dar nu se face nimic”.

Legătura cu ziarul „Timișoara”
O legătură aparte o are Mircea Pora cu ziarul «Timișoara». I-a rămas aproape de suflet în toată perioada scursă de la prima sa apariție, din ianuarie 1990, și până astăzi.
„După ce a căzut Ceaușescu, am format un grup alcătuit din oameni care publicau în «Orizont» și în care intrau Daniel Vighi, Vasile Popovici, Ion Monoran – care chiar s-a expus în acele zile –, Petru Ilieșu, Gheorghe Secheșan, Eugen Bunaru, Lucian Vasile-Szabo. Îmi cer scuze dacă am omis pe cineva. Ne gândeam să scoatem un ziar. Nu mai avea ce să caute pe piață «Drapelul roșu», cu toți cei care semnaseră acolo. Cei din grupul nostru publicam și prin «Forum studențesc» și frecventam Cenaclul «Pavel Dan», pe care l-a sprijinit și îl sprijină și acum Eugen Bunaru, un poet foarte bun și care mi-e prieten foarte apropiat. Eram chiar în fața Hotelului «Continental», într-o după-amiază, eu, Bunaru, Monoran, Vighi, Secheșan cred că Popovici și Szabo.
Am ajuns la concluzia că scoatem ziarul, dar ce nume săi dăm? Era obsesia vestului și cineva a venit cu numele «Meridiane de vest». S-a spus că nu e bun, nu sună bine. Altul a zis «Vestul», dar nici acesta nu suna bine. S-au mai vehiculat câteva nume, dar au căzut unul după altul. Pe acest fond de criză, am zis: Hai să-i spunem «Timișoara», mai ales că atunci orașul era în centrul atenției.
Negăsind altceva, toți au fost de acord cu numele. Și a rămas de atunci... Că au fost mulți care și-au revendicat «botezul» ziarului, aceasta este o altă problemă. Eu nu-mi fac vreun merit din acest lucru, dar așa s-a întâmplat. Am participat la apariția primelor numere ale ziarului, dar în februarie 1990 am plecat în Franța. Am trimis foarte multe corespondențe din Franța, pe vremea când redactor șef era Bebe Costinaș.
Mă duceam la Radio France International, le ceream fetelor de acolo să-mi dea toate știrile care apăreau despre România și eu le comentam. Erau evenimente sportive, mondene, politice... Am rămas legat de ziarul «Timișoara», unde au lucrat toți cei care au avut de-a face cu «Forum studențesc» și «Orizont»: Vasile Popovici, Monoran, Ilieșu...
Toți au publicat în ziar. A mai fost și George Șerban. Ziarul «Timișoara» este un ziar, pot să spun, curat, după părerea mea. Îmi pare rău că nu este sprijinit mai mult, pentru că este ziarul născut din Revoluție și reprezintă orașul. Oamenii
potenți financiar ar fi făcut foarte bine să sprijine acest ziar, pentru ca redactorii să-l poată face așa cum trebuie...
Ziarul «Timișoara», un ziar emblematic, care poartă numele orașului, se citea și în străinătate pe vremuri”.

Concluzii
„Am o luptă cu prostia, asta mă tușează și mă rănește, cu stupizenia și toate rudele ei, cu caraghioslâcul și impostura. Ca și cu personajele acestea plafonate. Ca și când ai avea 15 centimetri înălțime și te dai de-un metru. Mă deranjează și
consecințele imposturii, când ocupi posturi care nu-s de nasul tău și iese ce iese. România nu e anormală. Nu ne credem nici Napoleon, nici altceva. Sunt oameni nepotriviți în locuri nepotrivite. De aici vin toate problemele. Adică, pui ministru
la educație un individ care nu vorbește bine limba română. Nu are cum să fie bine. De aici iese un amuzament ca al lui Constantin Tănase. Dar e și tragic, în același timp. Umorul și râsul au un substrat tragic.
Despre fragmentele mele, revenind la literatură, pot spune că sunt rotunjite și că dacă le pui cap la cap, iese un tablou. Mocuța, fie iertat, a spus într-o cronică din revista «Arca», foarte frumoasă, că am făcut o legătură subterană între ele și că ele sunt un tablou al secolului XX.
Pentru activitatea mea literară am luat câteva premii, care au avut ecou și la București, în «Observatorul cultural». Anul trecut mi-a apărut un fragment în «România literară», se numește «Budapesta». Nu pot spune că nu am avut aprecieri, dar nu am alergat după astfel de lucruri. Sunt membru al Uniunii Scriitorilor, oarecum la insistențele lui Lucian Alexiu, dar având legături tot mai vagi cu lumea scriitoricească. Nu știu de ce, mă simt mai bine fără să am legătură cu ea... Am o bună și constant prietenie cu Eugen Bunaru, de Daniel Vighi și Viorel Marineasa m-am mai îndepărtat puțin. Virgil Podoabă m-a ajutat foarte mult, după ce m-am întors din Franța, și m-a publicat în «Vatra», unde era redactor șef.
În «Observator cultural» mi-a făcut o cronică, fără ca eu să-l cunosc, Bedros Horasangian. De fapt, a scris în mai multe rânduri despre cărțile mele și foarte frumos, deși ma-m întâlnit cu el, după aceea, o singură dată. Corespondez cu el pe e-mail.
La editura Eikon, unde am scos «Bidonul», intitulat așa pentru că e o lume bidonală cea din jurul nostru, cu excepții, desigur, și «Am trăit în comunism», trebuie să apară, cu titlul «Noua artistocrație», o colecție de 50-60 de articole publicate de mine în «Banatul azi». Sunt texte care își păstrează valabilitatea, pentru că nu sunt legate de persoane, ci de stări, de situații, care rămân.
După aceea, câtă vreme va mai fi un «după aceea», pentru că spune calendarul câți ani sunt la mijloc – nu pot să spun că-i simt, dar îi am – sunt acele teste de care spuneam, pe facebook, să văd dacă aceste proze mai cheamă pe cineva. Și am văzut că da. Înseamnă că nu am comis maculatură, lucru care m-ar fi întristat foarte mult.
Am învățat și în familie, din ambientul în care am trăit, că un lucru dacă este adevărat, să fie adevărat, fără falsuri. Ori ești, ori nu ești. Timpul ne va spune fiecăruia cam pe unde ne situăm. Aici noi nu mai avem ce face. Noi ne-am cântat partitura și plecăm la un moment dat.
Dacă scrierile mele vor avea un destin și după viața mea, e bine, dar pe mine acest lucru chiar că nu vă mai interesa. Vorbind cu luciditate totală, cel puțin așa văd eu lucrurile...”.


Interviu realizat de Anton BORBELY