Prof. univ. dr. Ovidiu Papană s-a născut în 16 iulie 1948, la Timișoara, în cartierul Mehala. Este a patra generație din familia lui care locuiește în Mehala. „Străbunicul meu este înmormântat în cimitirul de aici, încă din anul 1854”, își începe profesorul Papană povestea. Mama sa a lucrat ca funcționară, iar tatăl a fost proiectant la DSAPC.
„Fac parte din nația asta nenorocită, vorbesc limba română și fac totul pentru ea. Dacă alții murdăresc, eu măcar curăț. Acesta e rolul meu. De asta sunt și protestatar și am și dreptul să fiu protestatar în condițiile de azi; hai să scoatem fiecare «zestrea» și să vedem ce faci tu și ce fac eu. Vremurile de azi sunt urâte, poate cele mai urâte. În primul rând, nu-mi place impostura, în sensul că suntem conduși de niște gunoaie. Nu mi-e frică să le spun în față așa. Pe foarte mulți dintre oamenii care sunt puși să ne conducă i-am și cunoscut personal. Problema e alta. Nu am nimic cu ei, că sunt oameni de succes material – prin mijloacele cu care au ajuns la acest statut –, eu nu-mi permit așa ceva. Am zidit și am muncit toată viața. Mi-e și silă să fiu ca ei... Când vezi că nu te pricepi, ce cauți să conduci? Avem o inteligență fantastică, adică oameni de cultură fantastici. Cum pot fi ei conduși de niște oameni care sunt agramați și habar nu au de nimic? Nu au subiecte științifice de discutat, decât de birturi, de chefuri, și de bani. Acestora nu pot să le spun altfel decât gunoaie.
Dacă ei spun că fac o treabă fantastică și că sunt performanți și extraordinari, eu sunt performant în treaba mea. Nici nu vreau să mă bag în politică. Mi-e silă. Ar însemna să mă murdăresc cu ei. Îi întreb: dacă sunteți performanți, de ce au plecat, de sila voastră, atâtea milioane de oameni din țară? Eu cunosc oameni fantastic de buni, și tineri, și mai în vârstă care au plecat. Înseamnă că ceva pute... Cineva nu face bine. Nu pot să-i respect pe cei care ne conduc. Nu am cum. Nu se poate să exiști cu astfel de oameni.
După ei va rămâne dezastrul. Eu fac ce pot pentru această nație nenorocită și îmi văd de treabă. Și mă simt foarte bine așa; nu vreau nici mai mult, nici mai puțin...”.
(Ovidiu Papană)

- Povestiți-ne, pentru început, despre familia dumneavoastră.
- Bunicul meu a fost și el intelectual, chiar dacă a provenit dintr-o familie țărănească. Mehala a fost un cartier țărănesc, oamenii de aici lucrau pământul și țineau animale. El a fost cel mai mic din familie, care era destul de numeroasă. Pentru că nu mai aveau ce să-i dea, pământ sau animale, l-au trimis la școală. Așa, a făcut liceul în perioada austro-ungară. Când s-a format România mare, era ceva extraordinar să ai liceul și, pe deasupra, să fii și un bun român. A fost numit
funcționar în justiție. Când au venit la putere, comuniștii l-au terminat, în sensul că a ajuns, peste noapte, portar la un ILF de lângă Timișoara. I-au luat și pământul pe care îl mai avea, chiar dacă nu era mult. Atunci o început o perioadă pe care o pot numi mizeră. Cunosc bine perioada anilor ’50...

- Copilăria ați petrecut-o în Mehala?
- Am copilărit aici, aici am urmat și Liceul nr. 6. Am, să spun așa, două cărți de amintiri din acea perioadă. În linii mari, pot spune că nu am avut o copilărie chiar fericită, pentru că a fost marcată, în general, de lipsuri. Eu sunt singur la părinți. Când aveam 7 ani, părinții s-au despărțit, moment care, pot spune, m-a marcat pe viață. Eu am rămas aici, cu bunicii și cu mama.
La fel, un lucru care m-a marcat pe viață: aveam un vecin în zonă, care din cauza problemelor politice n-a primit nici o slujbă, era „dușman al poporului”, dar trăia din meditații la vioară. La origine era preot. De mic, am luat niște lecții de vioară, pe nimic, până am terminat liceul. A lucrat cu mine în regim de liceu de muzică. Era foarte bine pus la punct din punct de vedere profesional. În condițiile respective, când am terminat liceul, s-a pus problema ce să urmez pe linie profesională.
Aveam două opțiuni. Mie îmi plăcea foarte mult electronica, deci pot spune că nu degeaba am terminat un liceul real. Ani de zile am lucrat făcând montaje de electronică, dar în paralel cântasem și la vioară. Pe vremuri, am intrat în formația folclorică a ITT, care era una de prim rang în Timișoara. Așadar, erau cele două căi. Când s-a pus problema facultății, bunicul mi-a spus că nu au bani să mă țină în altă parte, în alt oraș. Am fost influențat să merg la muzică și am urmat facultatea de trei ani, la Institutul Pedagogic, în Timișoara. Am încheiat facultatea în 1969 și am fost repartizat ca profesor la Târgu Jiu, loc în care am stat șapte ani. Datorită
decanului Institutului Pedagogic, care mă iubea, am ajuns într-un oraș reședință de județ și, dintre posturile de atunci, în cea mai apropiată localitate de Timișoara. Nu prea găseai posturi, pentru că atunci funcționa sistemul cu pile și alte metode de a parveni.

- Dintre dascălii pe care i-ați avut, care v-au marcat cariera?
- Am avut o învățătoare bună în școala primară, Drăghici se numea. Pe urmă, înainte de liceu am avut o dirigintă nemțoiacă, Maria Kaitar, care ne-a insuflat o anumită rigurozitate în conduita noastră. Cel puțin în perioada școlii, eu am fost cunoscut drept băiatul cu vioara. La toate festivitățile cântam și, deja, mă remarcasem la fizică, cu problemele de electronică. Mai mergeam la Ocska Piac, de unde cumpăram componente de electronică, pe care le asamblam apoi. Îmi
plăceau și muzica, și electronica, în egală măsură. Un hobby care a venit mult mai târziu este sculptura.
Perioada de liceu pot spune că a fost gri. Eram marcat de problemele materiale și, astfel, am fost, să zic așa, un mijlocaș al clasei. Foștii mei colegi se mirau, după aceea, când au văzut ascensiunea mea profesională – care a fost făcută pe banii și forțele mele. Nu le venea să creadă că am ajuns să am performanțele pe care le-am obținut. Lucrul acesta l-am remarcat când ne-am mai întâlnit la liceu și s-a făcut o nouă stratificare a valorilor între noi.

- Cum erau tratați în cartier oamenii proveniți din alte părți?
- Îmi aduc foarte bine aminte. Mehala este un punct de tranzit pentru Timișoara. Aceasta pentru că oferea o zonă, să zicem, de spațiu cvasi-rural. Cei care veneau de la țară, și din zona Banatului, se stabileau prima dată aici. Mehala a fost întotdeauna un conglomerat destul de nestatornic sub aspectul compoziției sociale. Foarte mulți din generația părinților mei și din a mea, cei care eram atunci copii, au simțit mirosul luxului de la oraș și tentația blocului în care aveai niște facilități. Așa se face că era o adevărată migrație, chiar și dintre măhălenți. Astăzi, pe o stradă cu 50 de case, dacă mai sunt vreo trei-patru familii de vechi măhălenți. Problemele la „vinituri” erau făcute mai mult prin căsătorie, cu toate că aici
exista o endogamie comunitară, în sensul că măhălenții aveau datoria să se însoare cu fete din Mehala. În perioada interbelică era o comunitate bine închegată aici. Mulți erau chiar neamuri. Acest lucru s-a distrus o dată cu venirea comunismului.
Până atunci, era o mândrie să fii măhăleanț. Măhălenții erau oameni foarte șugubeți, dar și foarte mândri. Mehala era capitala...

- Revenim la perioada școlii. Ce amintiri mai aveți din facultate?
- A fost o perioadă interesantă. Nu pot spune că am fost un rebel, dar am fost nonconformist, în general, în acea perioadă. Am avut în acea perioadă, timp de un an, o formație rock. Am fost autodidact la chitară (și treaba aceasta mi-a prins foarte bine). Pentru că nu aveam bani să ne cumpărăm instrumente performante, ne-am lăsat, pentru că altfel nu aveam nici o șansă. Chitara mi-o construisem singur, pentru că nu aveam bani să-mi cumpăr una. M-am dus la un tâmplar și am lucrat acolo. Doza chitării am făcut-o dintr-o bobină de inducție de la o mașină, i-am luat sârmele și niște magneți de la dinamul de bicicletă. Am făcut 4.000 de spire, am făcut doza și am cântat cu ea... Sărăcia, să spun, te învață să fii și îndemânatic. Pe lângă chitară, am mai făcut și o vioară. Aveam 18 ani și, pentru că voiam să știu totul despre vioară, mi-am confecționat una. Pot spune că a ieșit destul de bine, având în vedere mijloacele rudimentare pe care le aveam la dispoziție.
Îndemânarea aceasta cred că am moștenit-o de la bunica mea, pentru că tot ce văd, pot să fac. Asta se vede și acum. Până acum am reconstituit o grămadă de instrumente muzicale...

- Cu ce amintiri ați rămas după perioada Târgu Jiu?
- Și frumoase, și foarte urâte... Frumoase, în sensul că neavând dascăli, m-au băgat la cel mai bun liceu din Târgu Jiu, respectiv Liceul „Tudor Vladimirescu”. Eram la o școală de elită, dar aici a fost și problema... La acea școală erau numai copiii sus-pușilor din vremea respectivă. Am avut mari problem cu ei. Un dăscălaș de muzică era văzut acolo ca un fel de umplutură în program. Eu, pe de altă parte, am vrut să-i fac să învețe muzică. Nu știau note, nu știau nimic. La inspectorat mi s-a spus foarte clar să fac un cor pe patru voci.
Le-am spus că pot să fac (am făcut dirijat cu Ion Românu, deci nu era o problemă). M-am apucat serios de proiect. Când au văzut elevii că și la muzică trebuie să învețe, m-au primit urât, stăteau cu picioarele pe bănci. Plus că era și o diferență
destul de mică de vârstă între mine și ei. În condițiile respective am avut primele „bubuituri”, pentru că era și copilul prim-secretarului acolo, copii de securiști. Întâmplător sau nu, în primul trimestru, au fost 47 de corijenți la muzică. S-au
speriat toți, și copiii, și profesorii. Mi se spunea, despre unul sau altul dintre elevi, „vezi că e a lui ăla, vezi că e a lui ălalalt”... Le-am răspuns că eu îmi văd de treabă, ceea ce le-am cerut și lor. Într-adevăr, s-au apucat de muzică. Au început să mă salute și pe stradă... Astfel, le-am făcut un cor, le-am făcut o formație de muzică de cameră și o formație rock.

- Vreunul dintre părinții copiilor v-a chemat la vreo discuție?
- Aici a fost problema, că nu aveau ce să-mi facă. Eu eram corect din toate punctele de vedere. După primul trimestru s-au apucat și au vrut să mă pună la punct. Asta a însemnat că mi-au făcut un dosar pentru propagandă occidentală în rândul elevilor, pe chestiunea cu muzica ușoară. În final, am fost anchetat de Securitate. A fost un episod foarte urât, care m-a marcat, iarăși, foarte mult. Eu nu făceam politică, făceam muzică... Problema a fost că le-am deranjat copiii. Am fost expulzat de acolo după primul an.
M-am dus în armată, unde eram privit cu strâmbături din nas. Am făcut la termen redus, la școala de ofițeri, dar eram deja etichetat ca un fel de „dușman al poporului”, lucru care nu era deloc comod pentru mine.
Și la Târgu Jiu am dat de sărăcie. În primii trei ani aveam salariul sub salariul mediu, din care trebuia să mă îmbrac, să mănânc și așa mai departe. Din primul an de serviciu am început să-mi completez studiile la Conservatorul din București. Am mai făcut încă patru ani, la fără frecvență. Stăteam, deci, pe banii mei, pe niște costuri „urâte”, pentru că nu aveai de unde din altă parte să economisești decât de la... stomac. Am ajuns, exact ca oltenii de acolo, firicel tras printr-un inel, de foame, sincer. Am răbdat mult de foame, dar asta a fost. De la ai mei nu puteam să cer nici un ban. Tot ce am făcut a fost numai și numai pe banii mei.
La Conservator s-a întâmplat un lucru destul de neplăcut (pe care l-am înțeles mai târziu, când am devenit dascăl universitar), în sensul că acolo profesorii nu erau plătiți să dea examene cu studenții de la fără frecvență. Astfel, cu cât aveau mai puțini, cu atât mai bine... În plus, recunosc că la acel f.f. erau și unii care nu aveau ce să caute. Dar îi terminau dascălii, așa că am terminat destul de puțini. Am fost tratați ca un fel de „nima-n drum”. Vă dați seama, nu aveam cursuri; stăteam pe banii mei la bibliotecă să găsesc cursuri. Învățasem după un curs de la Cluj, care erau proscrise pentru respectivul.
Un mare compozitor care preda la Conservator, când am început examenul și m-a auzit, s-a supărat foc. I-am spus că nu am cursurile lor. M-a întrebat cine m-a adus acolo. A fost jenant pentru mine. M-am certat puțin cu el și mi-a dat pentru treaba aceasta un 7. Nu aveau ce să-mi facă, pentru că, totuși, am învățat cât am putut. Era cumplit să nu ai cursuri și să înveți din spicuiri. A contat și că aveam o practică muzicală, citisem niște cărți pe care le-am achiziționat de la anticariat
sau de pe unde am putut.
Am făcut, astfel, șapte ani de facultate, am învățat foarte multă muzică. Examenul final l-am dat cu doamna Emilia Comișel, la folclor. Această femeie a fost o adevărată revelație pentru mine, mi-a marcat foarte mult viața și, mai ales, activitatea profesională.

- Ce a urmat după?
- În anul 1973, după ce am terminat Conservatorul, m-am căsătorit. Soția mea era și ea profesoară la Târgu Jiu. A mai fost o situație interesantă. După episodul de la Securitate, mă închisesem în mine. Mi-a fost teamă ca Securitatea să nu recurgă la cine știe ce metode pentru a-mi afla toate intimitățile. Nu participam, ca toți tinerii, la vreun chef. Și, în aceste condiții, studiam pe linie profesională. Soția era dăscăliță de limba engleză. Ne-am împrietenit. Nimeni nu știa de noi. S-au pomenit că ne căsătorim. I-am spus viitoarei soții ce problem am, iar când ne-am hotărât să facem pasul acesta, ne-am căsătorit. I-am mai spus și că eu nu voi rămâne la Târgu Jiu. Nu că nu mi-a plăcut orașul... Au fost și lucruri foarte frumoase. Mi-a plăcut viața sentimentală a olteanului. Și acum mai am foști elevi care țin enorm la mine. De la Liceul „Tudor Vladimirescu” am fost debarcat la Liceul Pedagogic, unde am predat vioara. Acolo erau băieți din Oltenia rurală, care au fost fantastici cu mine. Am stat acolo încă niște ani, m-am simțit foarte bine cu ei.
La Târgu Jiu ni s-a născut și prima fată, Simona. Cea dea doua fată, Adina, s-a născut la Timișoara.

- Deci, o olteancă și o bănățeancă...
- Care sunt acum, amândouă, franțuzoaice...

- Cum ați plecat din Târgu Jiu?
- De la liceu am plecat prin demisie, pentru că nu mi-au dat drumul. Aveau nevoie de mine, pentru că am făcut o treabă foarte bună la Liceul Pedagogic. Aveau nevoie și de soție. După demisie, o perioadă, nu am avut slujbă. Am avut noroc aici, cu o persoană influentă pe linie politică, și am ajuns instructor la direcția de cultură. Nu am stat prea mult acolo, cam trei sferturi de an. Soția, care nici ea nu avea slujbă, a primit un post de suplinitoare, în care a lucrat până la Revoluție. A fost o perioadă, din nou, foarte dificilă. A stat timp de opt luni fără serviciu, pentru că nici ca suplinitoare nu mai avea unde să predea.
Când am ajuns acasă am găsit-o aproape praf. A trebuit să mă apuc de construcție. Am fost și zidar, pentru că nu aveam bani. Aveam determinarea de a face până și imposibilul.

- Ați fost, totuși, hotărât...
- Poate e și genetic, poate e și datorită încercărilor pe care le-am avut de-a lungul vieții. După ce am plecat de la cultură, am stat vreo jumătate de an bibliotecar la secția muzicală. Am participat, practic, la înființarea acestei secții. Nu aveam timp să citesc, pentru că abia căram cărțile și completam fișele, până am pus bazele acestei biblioteci. Marele noroc a fost că, între timp, la Casa Pionierilor s-a ivit un post de dirijor de orchestră de muzică populară și de profesor care să predea instrumentele tradiționale. Pricepându-mă și la treaba aceasta, am reușit, prin concurs scris și oral. Am reușit să iau acest post; era mare lucru să ajungi titular în Timișoara.
A început, de aici, o perioadă destul de stabilă în viața mea, ca dirijor de orchestră și profesor de muzică. Material, însă, nu o duceam foarte bine. A fost perioada în care soția nu a avut loc de muncă timp de opt luni. Atunci, am făcut de toate. Fiind aici, în Mehala, am început să cresc o scroafă, care să facă purcei. Cumpăram resturile de mâncare de la restaurant și le căram cu bidonul acasă. Soția se îngrijea de grădina din care venea, să zic așa, o parte din existență. Am cârpit-o cum s-a putut...
Tot în perioada aceasta am fost și interpret la Ansamblul „Timișul”, ca violonist, lucru care mi-a mai înfrumusețat viața, în sensul că făceam deplasări frumoase.
La Palatul Pionierilor trebuia să fac performanță. Am luat cinci locuri întâi pe țară cu orchestra, ceea ce nu a fost ușor. Acest lucru m-a ajutat, pentru că soția, care nu mai avea slujbă, iar eu eram la pământ, mai ales financiar, a fost angajată la cercul de cusături, tot la Casa Pionierilor, cu toate că era profesoară, și i s-a dat un salariu de muncitor necalificat.
Era un salariu de mizerie, dar a prins bine, datorită faptului că am avut înțelegere din partea conducerii Casei Pionierilor și a celor care ne erau, ierarhic, superiori.

- Unde v-a prins Revoluția?
- Aici. Revoluția a fost o revelație pentru mine, mai ales în momentul în care deja simțeam că sunt liber și că pot fi eu, cu bunele sau relele mele. Până atunci erai integrat într-o masă uniformă de dascăli, sau de funcționari, și oricâtă treabă bună sau rea făceai, era cam același lucru. Era egalitarismul care nu-ți dădea șansele de a fi bun.
Imediat după Revoluție, în 1991, s-a reînființat facultatea. Aici trebuie să-i mulțumesc primului decan, Damian Vulpe, care m-a remarcat și m-a chemat acolo. Mai era și Ion Odrobot, care mi-a fost dirijor ani de zile la formația ITT. Și eu, și domnul Odrobot am fost plătiți cu ora. Am stat cinci ani și, prin concurs, am intrat din 1995 la facultatea de muzică, ca lector. Până atunci am fost asistent. Am parcurs toate treptele de evoluție didactică.
Aici a început activitatea mea profesională propriu-zisă, de intelectual și cercetător, la un alt nivel. Am învățat mult și m-am autoformat.
În paralel încă mai aveam ore la Casa Pionierilor. Ultimul concurs a fost la București, la Muzeul Satului. Acolo am avut o reîntâlnire deosebită cu fosta mea dăscăliță Emilia Comișel, care, după performanța pe care am avut-o la concurs – am luat atunci Premiul Francofoniei – a vrut să mă cunoască. I-am spus: doamnă, eu sunt copilul dumitale, dar au trecut zeci de ani de atunci. Când a auzit și m-a văzut, într-adevăr, a fost un lucru fantastic. Emilia Comișel este unul dintre
îngerașii mei spirituali. Mi-a spus că, din acel moment înainte, vrea să-mi vadă lucrările științifice. Nu am lucrat până atunci pe linie științifică, am fost mai mult un practician al folclorului. Mai transcriam cântece, făceam orchestrații, dar partea teoretică nu o abordasem suficient.
M-am pomenit, pur și simplu, chemat la o conferință națională de cercetare, la Sighetul Marmației, mi se pare. Mi s-a cerut să vin cu o lucrare.

- Vrând-nevrând, v-au pus la treabă.
- Am făcut o primă lucrare, era cam prin 1990-1991. Atunci a început activitatea mea de cercetare. Prima dată a trebuit să mă ocup de cursuri. Am făcut cursuri, aveam trei module. Pe urmă au apărut lucrările din cadrul unor sesiuni științifice, pe care le-am avut în toată țara. Am devenit déjà un cunoscut al Institutului de Cercetări „Constantin Brăiloiu” din București. Eram chemat de fiecare dată cu comunicări științifice.

- Și ajungem și la instrumentele muzicale...
- La început nu m-am axat pe ele, cu toate că deja cântam. De la olteni am învățat să cânt la drâmbă. Cercetări folclorice am făcut și în perioada cât am fost la Târgu Jiu, dar nu erau finalizate teoretic. Nici nu am putut, în condițiile vieții pe care am dus-o atunci. În primul rând trebuia să am grijă să ofer un trai cât se poate de decent pentru familie. Nu mi-am putut permite să fac cercetări și să mă ocup de ele. Și nu era doar familia. Mai trebuia să sap și în grădină, să mai și zidesc – pentru că ce vedeți aici (interviul a avut loc la locuința domnului profesor Papană – n. aut.) e zidit de mine.
După ce au apărut primele lucrări, la un moment dat, domnul Odrobot mi-a spus să predau eu tot. Am început să studiez mai serios instrumentele. Fiind violonist, cunoșteam instrumentele cu coarde, dar mai puțin pe cele de suflat. Și în acest
domeniu am fost un autodidact.
Era dificil la facultate să predai la studenți care au făcut liceul de muzică și erau instruiți în instrumente de suflat, iar eu, ca om care nu am cântat niciodată la ele, să le spun despre fluiere sau despre alte instrumente. Atunci, am luat fluierul, m-am autopregătit, m-am autoformat, să știu să cânt cel puțin două-trei melodii exemplificative. Am învățat să cânt la fluier. Am fost luat drept om-orchestră și nu mi-a picat bine, pentru că, totuși, eram cercetător.
În principiu, am început să cânt la fluier, ocarină, drâmbă, vioară, vioară cu goarnă, caval. La chitară știam deja. Puteam să devin și un bun rapsod, dar nu m-a interesat acest lucru.
Am început să construiesc instrumente, pentru că unele dintre ele nici nu mai existau. Din acel moment a început cercetarea propriu-zisă pe care m-am focalizat ulterior. Era prin 1993-1994 și continuă și acum.
Au fost sute de ore de construcții, de încercări, de studii la instrumente. Încetișor, de la primul nai pe care l-am construit, au început să curgă, să zic așa, aceste instrumente în colecția mea. Unele sunt construite de mine, altele reparate, altele
achiziționate de pe la târguri. Am făcut un prim lot de instrumente, cam vreo 30, din toate categoriile. Erau instrumentele cu care eu mergeam și predam nemijlocit studenților.


- Care sunt mai vechi, mai deosebite?
- Toate! La ora actuală, am toate instrumentele la care a cântat poporul român...
Ca vechime, ar fi tilinca, acel fluier fără dop, ar fi și drâmba destul de veche, cobza, naiul. Mă repet, o parte dintre ele le-am construit, pentru că ele nu mai existau. Am avut o carte deosebită a singurului etno-muzicolog al nostru, organolog, de fapt, Tiberiu Alexandru, care a lăsat o descriere destul de amănunțită a instrumentelor din perioada sa, iar ce nu am găsit de cumpărat, le-am făcut niște replici, într-o formă profesională. Acest lucru m-a ajutat foarte mult să înțeleg organologia altfel. La ora actuală, nimeni nu se ocupă de așa ceva, drept e că nici nu poate. Vă spun și de ce: ca să lucrezi cu astfel de obiecte palpabile, trebuie să le înțelegi.
Când le-am construit, am încercat să văd toată „ființa” lor. Construind, mi-am dat seama ce este. Dacă faci această activitate practică din pix, nu merge. O să spui prostii. Construind instrumentele, le-am înțeles sufletul.
Pe lângă că am construit, am mers pe toate coclaurile, pe la ciobani, pe la concursuri, am făcut înregistrări. Am făcut achiziții inclusiv pe la sălașurile ciobanilor. A fost o experiență foarte bună. În plus, am mai luat legătura cu meșteri constructori tradiționali, branșă în care poți pătrunde foarte greu. La un moment dat, unul mi-a zis câte ceva despre fluier; am scos și eu un fluier făcut de mine și l-am întrebat ce părere are. Mi-a spus că, atunci când se uită la fluier, știe tot ce a făcut omul care l-a creat și a început să-mi spună tot ce am făcut eu. La sfârșit i-am spus că e făcut de mine. „Na, ești de-al meu!”, mi-a zis. Acesta este examenul pe care ți-l oferă practicianul într-un anumit context.
Așa am ajuns singurul organolog serios din țară, cu ușile deschise la Institutul „Constantin Brăiloiu”, cu care colaborez și unde majoritatea studiilor de organologie sunt făcute de mine.

- Cu instrumentele achiziționate ce s-a întâmplat?
- Fac parte dintr-un muzeu particular propriu. Am peste 250 de instrumente. Nu pot să spun că au valoare materială, dar au o valoare științifică fantastică, dar și sentimentală.
Când mergeam cu ele pe undeva, eram întrebat: „Ce e cu prostia asta?”. Valoarea lor vine din faptul că sunt niște crâmpeie palpabile din viața spirituală a poporului român. Instrumentul îți povestește. Iar acest lucru m-a ajutat foarte mult în lucrările pe care le-am făcut. Mai ales că eu reconstitui, pe baza acestor obiecte, foarte multe lucruri care nici nu-ți trec prin cap. Vezi ce tipuri de melodii se pot cânta pe ele, cum se pot cânta, ce tehnici poți folosi. Am înregistrat și am
văzut, la concursuri, tehnici neconvenționale de cântat la fluier, de exemplu, pe care le-am decriptat și le-am scris. Am transcris melodii... Am avut bijuterii care sunt luate, cum zicea Arghezi, cam din noroi. Veneam de la București, de la un concurs, cu copiii mei; între Roșiori și Craiova a urcat în tren unul de la o nuntă. Avea un stil oltenesc fantastic de a cânta, cu procedee neconvenționale care nu se cunosc pe plan național și internațional. Le cânta la niște bețivi în tren; m-am dus cu reportofonul. L-am adus în vagon, dar era atât de beat, că nu știa decât o singură melodie. Am înregistrat-o și, când am venit acasă, am început să reproduc modul de cântat.
Am descoperit un procedeu care este unic în vioară, care a fost introdus într-un studiu cu procedee neconvenționale de cântat la vioară care a făcut mare vâlvă în lumea muzicienilor.
De foarte multe ori am avut și astfel de ocazii, să iau informații de unde nu mă aștept. Acest om mi-a dat o bijuterie muzicală, care este la loc de cinste la orice congres. Au fost o grămadă de întâmplări ciudate în viața mea...

- Amintiți câteva dintre ele...
- Ca o paranteză, deplasările le-am făcut din banii mei. Dacă aș fi avut posibilitățile materiale și de deplasare, altceva aș fi reușit să fac... În etnomuzicologie, multe lucruri au trecut și au murit o dată cu personajele.
M-am dus la Dalboșeț, la invitația unui amic, să fac niște înregistrări de fluier. Am găsit o carabă de cimpoi la unul, dar nu a vrut să mi-o dea, pentru că era de la tatăl lui. Am fotografiat-o, i-am luat dimensiunile și am reprodus-o 98%, dar făcută profesional, din lemn de prun. I-am trimis-o omului, ca să mi-o dea pe cealaltă. I-am mai dat și niște bani, dar am reușit să am originalul. Revelația a fost aceea că, la un moment dat, când am început s-o pun să cânte, avea o structură sonoră deosebită, pe care a experimentat-o Claude Debussy în secolul trecut, dar și un... cioban din Dalboșeț! Colegilor mei specialiști nu le venea să creadă...
O altă întâmplare interesantă și hazlie a fost când m-am dus pe niște coclauri, am mers nu știu câți kilometri pe jos. Am aflat că acolo erau doi interpreți. M-am dus la primul, dar m-a respins, că avea de tras la fân, celălalt nu era acasă.
Până la urmă i-am înregistrat, pe unul dintre ei l-am pus și într-o carte... După o țuică, și-au dat seama că sunt de-al lor...
Știam când plec, dar nu știam când vin, unde rămân, mă uitam tot timpul la ceas, ca să prind trenul; dacă nu, dormeam într-o haltă... Așa a decurs activitatea de acumulare a materialelor.
La momente deosebite în formarea mea profesională l-aș trece și pe Nicolae Ursu, la facultatea de muzică, cel care m-a tratat ca pe nepotul lui. Am fost cu el chiar și într-o acțiune de culegere de folclor. A murit când eram în anul II de facultate și toată această activitate s-a încheiat.
Un alt episod a fost în anul 2000, când am hotărât să-mi iau doctoratul în muzică. Mulți au crezut că vreau carieră universitară, funcții în facultate... Le-am spus că vreau doar să fiu profesionist, să mă perfecționez în activitatea mea.
Acolo a fost Ileana Senic de la Cluj, un dascăl deosebit, care mi-a insuflat foarte multă rigurozitate. La început m-a primit destul de rece. I-am spus că vreau să-mi dau doctoratul în instrumente muzicale tradiționale și am început să-i vorbesc despre ele, iar ea mi-a răspuns sec: „Eu până la ora 12 trebuie să termin mâncarea!”. Pe urmă ne-am înțeles extraordinar.
Au venit mulți pseuodfolcloriști, muzicanți mai luminați, care voiau să-și definitiveze niște studii. Erau de evitat, pentru că nu aveau ce spune, ei știau doar să cânte. Eu am insistat și mi-a spus să merg să mă prezint la concurs la ei pentru un loc la doctorat. Am mers și am avut o prestație foarte bună. Am terminat doctoratul cu teza „Instrumentele tradiționale românești – vioara și drâmba”, un studiu foarte bine pus la punct.
Am scris, până acum, opt cărți de folclor, a noua fiind chiar în această perioadă în prag de apariție.

- Domnule profesor, e destin sau pură întâmplare acest drum, v-a urmărit muzica sau a fost invers?
- Din punctul meu de vedere, la modul cum gândesc eu, cred că destinul este în zestrea noastră genetică și el se formează conform întâmplărilor de care ai parte. Eu aveam două forme de destin: ori electronica, ori muzica. Și pe linie electronică
cred că aș fi fost tot cercetător. Eu mă simt bine când muncesc. La un moment dat chiar și profesorul Ion Odrobot mi-a spus că sunt ca un robot și că nu știu altceva decât să lucrez. Aceasta este fericirea mea, este modul meu de a mă realiza, de a trăi, până la urmă.
Și acum stau cam 12 ore pe zi la studiu și la lucru, altădată și mai mult. Așa se nasc cărțile pe care le scriu. Spre deosebire de alții, eu nu prea am bibliografie. Lucrez cu studii de caz, cu lucruri care nu au mai fost spuse și asta îți ia o grămadă de timp, mai ales că răspunzi cu capul pentru ceea ce spui. În majoritatea cazurilor spun lucruri care nu au mai fost spuse. Așa îmi aleg și subiectele. E drept, trebuie să ai și un pic de ingeniozitate, dar și noroc, mai ales în achiziții. De multe ori, parcă instrumentele m-au căutat pe mine.
În colecție am șapte-opt instrumente despre care nu se știa: un fel de piscălog cu zdrăngănele, cu care se ciupește contrabasul, am vreo patru-cinci viori țărănești pe care muzicanții nu le apreciază, dar care spun totul despre cum sau chinuit oamenii din mediul rural să facă niște reproduceri după instrumentele domnești. Mai e violoncelul care era bătut cu bățul și la care s-a cântat peste o sută de ani, până la
sfârșitul perioadei interbelice. Pe acesta l-am făcut eu, după descrieri. Am fost la Radio Timișoara, de unde am luat trei melodii pentru a le transcrie pentru modul de cântat cu violoncelul bătut.
Înainte de Crăciun am fost plecat în Maramureș, la un tâmplar care face viori. Nu sunt viori de calitate, dar este singurul care a mai rămas și care face manual viori, reproduceri bunicele după instrumentul clasic. Am o mostră a modului în care țăranul caută să se integreze în cultura de tip clasic prin aceste experimente sau construcții muzicale.
După ce am prezentat majoritatea instrumentelor și tot ce fac ele, ultima fază de cercetare este o enciclopedie a tuturor instrumentelor muzicale românești. În plus față de cărțile pe care le-am amintit, e o enciclopedie acustico-muzicală. Am trecut la o fază mult mai aridă, pentru că aceste cărți nu vor fi prea citite. Și vă spun și de ce: pentru că aici am intrat exact pe chestiunile care mi-au plăcut foarte mult, în domeniul fizicii și acusticii. În afara prezentării instrumentului, am eșantioane de sunete, pe care le înregistrez și, cu ajutorul unui program japonez, le fac analiza spectrală, a sunetului. Este, dacă vreți, o „tomografie” a sunetului. Este un lucru deosebit de complex și complicat, pentru că trebuie să știi multă fizică și multă muzică. Acest aspect mă preocupă deja de patru ani.
Enciclopedia e alcătuită din patru volume distincte: instrumentele cu coarde, de suflat, tobele sau instrumentele cu membrane, pseudoinstrumente și idiofone.
Primul volum, care este în curs de tipărire, are 400 de pagini. Al doilea, la care lucrez și acum, are peste 500 de pagini. Întreaga enciclopedie va avea cam 1.600 de pagini. Fiecare eșantion sonor va fi o lecție și de fizică, și de muzică, la un nivel foarte înalt, în sensul că se arată exact ce se petrece, la miime de secundă. Este o lucrare de avangardă...

- Vorbiți-ne despre participări la conferințe, congrese...
- Am participat la congrese internaționale. Am fost de două ori în Portugalia, am făcut și o expoziție de instrumente acolo. Am valize cu care pot transporta cam o sută de instrumente.
În Portugalia a fost deosebit, în sensul că au rămas surprinși de nivelul la care lucrez și de modul în care văd eu organologia. Și acum sunt în tratative de a merge în Portugalia. Am mai făcut expoziții la Roma, la Szeged, Berlin și Viena, cu Institutul Cultural Român. Pe linie particulară, am fost, pe lângă Portugalia, la Perugia și Manheim...

- Cum sunt primite instrumentele în lume?
- La Braga, când m-am dus prima dată în Portugalia, a fost crema organologilor; au venit din Anglia, America, Japonia, Polonia, Franța, Italia, Rusia. Unii dintre ei erau recunoscuți, eu am venit mai târziu în branșă. De aceea și muncesc atât, pentru a recupera perioada în care trebuia să lucrez. Așadar, nu se știa nimic de mine. Când am apărut cu o expoziție de aproape o sută de instrumente, am cântat la zece dintre ele și am cântat și la frunză, am prezentat și un videoclip, nu le-a
picat bine.
Nici nu cred că știau mulți pe unde e România. Le-am cam stricat soclul, cu statuia. Nu le-a picat bine, dar am început să fiu respectat. Cam acestea sunt relațiile când ajungi într-o competiție de acest gen. Eu nu-mi permit să fiu la un nivel mediu, pentru că altfel nu te respectă. Dacă nu ai o zestre serioasă, nu te bagă nimeni în seamă, nici măcar omologii sau egalii tăi. Trebuie să ai o zestre serioasă pentru a fi respectat, iar eu asta am făcut.
Am fost și în Franța, unde sunt fetele mele, și primul lucru m-au întrebat cât costă instrumentele. Credeau că am venit cu o tarabă de vândut instrumente. Le-am spus că am venit să fac un schimb de cercetare...
Pot să spun că sunt destul de bine cunoscut, chiar am trimis gratuit din cărțile mele la o serie de muzee...

- Ce a însemnat muzica pentru dumneavoastră?
- În primul rând, muzica e un limbaj paralel cu limbajul vorbit. E un limbaj mai abstract, care are și foarte multe conotații de ordin afectiv. Simțămintele se transmit mult mai bine prin muzică. De ce au fost inventate instrumentele? În
primul rând, pentru că omul are posibilități mult mai largi de a se exprima pe linie afectivă. Cu vocea și cu bătutul din palme nu poți mai mult. Atunci, s-au creat aceste unelte de limbaj afectiv, care erau mult peste posibilitățile de exprimare pe care omul le avea din punct de vedere nativ. Fără muzică nu se poate, pentru că atunci am fi săraci și, poate, animalici. Când eram dirijor la cor, când aveam discuții mai aprinse sau mai hazlii, le spuneam, nu ca să mă laud, ci ca o formă de nonconformism: „Dragilor, Siemens, Toyota și Papană sunt firme serioase!”.

- Tocmai din acest motiv ați plecat și de la facultate...
- Da. Pentru că nu puteam să admit în primul rând studenți care să termine incompetenți. Nu am fost niciodată omul jumătăților de măsură. Și cu mine, sau chiar în primul rând cu mine, am fost la fel. Am fost foarte exigent cu mine, iar cu ceilalți în limita decenței. N-am avut niciodată nici răzbunări, nici preferințe.

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ