Interviu cu solista de muzică populară Ana Pacatiuș

 

Despre Ana Pacatiuș se poate spune că a reprezentat Banatul cu cinste de câte ori a urcat pe scenă, fie că s-a întâmplat aici, ori pe alte scene ale țării, pe scene din Europa, din Asia, ori America. Și-a respectat cariera de mare artist ca nimeni altul și întotdeauna a dat dovadă de multă înțelegere, trecând cu o imperială eleganță, deopotrivă, și peste cele bune, și peste cele rele, cum doar oamenilor aleși le este dat să o facă. Personal, am întâlnit-o cu mulți ani în urmă, copil fiind, la Chevereșu Mare, când cea care va fi mai târziu cunoscută și recunoscută ca „doamna cântecului din Banat” era o tânără în floarea vieții și la început de carieră. M-a luat pe genunchii ei și mi-a cântat, așa cum doar ea a știut să cânte, iar gestul mi-a rămas până acum o sărbătoare aleasă, o icoană dragă sufletului meu. De-a lungul unei cariere de excepție, a stat cu multă demnitate alături de artiști unici ai României, ca Maria Tănase ori Ioana Radu, cum de altfel și cu multă înțelegere și modestie alături de ceilalți colegi. A venit cu o zestre bogată în ceea ce înseamnă cântecul popular și costumele, respectând tradiția locurilor din care a plecat. Textele cântecelor au fost cu grijă alese și nu a făcut niciodată rabat de la ceea ce înseamnă folclorul autentic. Dacă Maria Tănase a rămas ca doamna cântecului popular, atunci noi trebuie să ne mândrim cu Ana Pacatiuș, care a rămas doamna cântecului popular din Banat.

 

- V-ați născut într-un august...

- M-am născut în 2 august 1939 la Iablanița, Caraș Severin, o zonă foarte frumoasă...

 

- Gugulancă?

- Nu. Gugulanii sunt lângă Caransebeș. E vorba de vârful Gugu; de acolo vine denumirea de gugulani. Dar, am trăit o perioadă din viața mea la Caransebeș, unde m-am format ca și solistă de muzică populară, în celebra orchestră a lui Lazăr Cernescu.

 

- Părinții?

- Părinții mei erau, desigur, țărani. Am mai avut o soră, care era învățătoare. Asta a fost familia mea și nu am avut mai mulți frați.

 

- Clasele primare?

- La Iablanița. Clasele I-VII. După care am venit la Timișoara, la Liceul de Muzică.

 

- Cum de ați optat pentru Liceul de Muzică?

- Mi-a plăcut muzica de copil. Mama mea a cântat frumos, la fel și sora mea; am crescut în această atmosferă, oarecum muzicală. Se cânta mult la noi în familie.

 

- În sat erau lăutari?

- Da, au fost, dar nu am avut mare tangență cu lăutarii din sat, pentru că am plecat devreme. Am plecat pe la 13 ani de acasă. Am stat mai mult la Timișoara și prin țară bineînțeles, în turneele lungi pe care le-am făcut pe parcursul anilor.

 

- Din clasele I-VII vă mai aduceți aminte de vreun dascăl care v-a fost mai aproape?

- Da, majoritatea au fost oameni binevoitori. Dar îmi amintesc, legat de muzică, că era un cor foarte bun la noi în sat de care s-a ocupat învățătorul Domășneanu, care era oarecum și vecin cu mine. Îmi mai amintesc de o repetiție extraordinară, atunci când la vocea a doua eram singură, nu au venit restul, și a trebuit să susțin acea parte. El s-a mirat că o fetiță poate să susțină o parte dintr-un cor. Datorită talentului probabil am biruit, să zic așa, acea parte în cor. 

Învățătorul Domășneanu era frate cu comandorul Petre Domășneanu, luptătorul anticomunist, dar pe acesta l-am cunoscut mai puțin, era militar aviator și apărea mai puțin prin comună, a venit o singură dată în împrejurimi mai deosebite... Se pare că avea ceva la avion...

 

- Deci, Liceul de Muzică la Timișoara...

- Aici, chiar în această clădire (n.r. Casa de Cultură și Artă a județului Timiș).

 

- La ce instrument?

- Eu am vrut la canto, dar toți elevii de la Liceul de Muzică trebuia să facă pian. E bine ca un solist, un absolvent să știe și pian, să-și stabilească tonalitățile și în același timp să-și controleze vocea.

 

- De cine vă mai aduceți aminte de la Liceul de Muzică?

- Îmi amintesc de toți profesorii. Primul meu profesor a fost Traian Nicolau, care era un mare cântăreț, tenorul Operei din Timișoara. El a făcut premiera operei Aida, atunci când s-a înființat Opera la Timișoara. După aceea, îmi amintesc de Adriana Ciuciu, altă mare solistă de la Operă. Pe parcurs, doamna Marieta Grebenișan, când am revenit la Timișoara, în corul Operei, unde am cântat vreo 18 ani; de acolo m-am și pensionat. Dar în paralel am făcut muzică populară.

 

- Când ați început practic cu muzica populară?

- De copil, în sat. Prima muzică a fost muzica populară, la nunți, la nedei, unde veneau instrumentiști renumiți de la Caransebeș. V-am spus că mama și sora au cântat foarte bine și am preluat de la ele.

 

- Debutul pe scenă?

- Pe o scenă adevărată a fost mai târziu. De fapt și în timpul școlii am colaborat cu Orchestra de la Caransebeș a lui Lazăr Cernescu, cu dirijorul Nicolae Perescu, o mare formație... Trebuie să vă spun o întâmplare: mă întorceam de la Iablanița, la școală, și în tren la Caransebeș a urcat Nicolae Perescu și a văzut emblema de la școală și m-a pus să cânt. Mi-a zis: Tu știi să cânți? Eu zic: Da, știu. Sunt la Liceul de Muzică. Și așa l-am cunoscut pe Nicolae Perescu. I-am cântat și a fost plăcut impresionat. El colabora numai cu artiști mari, cântăreții vremii, cum erau Ioana Radu, Mia Braia, Ion Luican, Lucreția Ciobanu. Și așa am început. După terminarea școlii m-am angajat acolo.

.

- Câți ani ați stat la Lazăr Cernescu?

- Am stat acolo zece ani. Eu locuiam în Timișoara și a fost destul de greu. Și apoi s-a înființat Ansamblul „Banatul” și am venit aici.

 

- Cu foarte mulți instrumentiști...

- Da. Frații Vincu, Luca Novac... Mulți instrumentiști și dansatori au venit de la Caransebeș la Timișoara. De altfel Ansambul „Banatul” activează și acum, a crescut, a devenit un ansamblu profesionist. A fost un nucleu extraordinar. Păcat că s-a făcut acea reorganizare și s-a greșit. Pentru că acolo, la Caransebeș, au fost marii muzicieni, eu i-aș numi instrumentiștii extraordinari, ai Banatului. De acolo a pornit cântecul bănățean, doinele bănățene. Ei sunt cei care le-au adus aici.

 

- A venit fiecare cu bagajul de cunoștințe, cu ce au cules din folclor...

- A fost extraordinar. Nu va mai fi la fel niciodată. Eu, copil fiind, știu că era obiceiul cu turneele. Făceau turnee prin sate. Erau scenele neîncăpătoare; când răsunau o dată, nu le trebuiau nici microfoane...

A fost un ansamblu extraordinar. Pe parcurs a devenit ansamblu, cu echipă de dansuri... A fost o instituție mare și de fală a Banatului.Țin minte că atunci când veneam la Timișoara, se umplea Parcul Rozelor de lume. Erau și alte vremuri, nu era atâta televiziune, oamenii erau mai prietenoși, muzica ne lega mai mult... Era mai frumos.

 

- Ce vă mai aduceți aminte din turneele cu orchestra Lazăr Cernescu?

- Am multe amintiri frumoase. Eu eram o fetișcană acolo. A venit Ioana Radu, Mia Braia, apoi Maria Tănase, care a colaborat vreo doi ani de zile cu formația. Doi ani doar ea a fost colaboratoare; am făcut turnee mari în țară și în împrejurimile Caransebeșului. O întâmplare îmi amintesc dinainte de a muri ea: eram în turneu la Oravița, hotelul nu era încălzit, eu eram tânără suportam mai ușor, dar ea s-a îmbolnăvit la plămâni și s-a întrerupt turneul. Eu am rămas la Oravița cu ea, căci nu putea fi transportată, așa de bolnavă era. Apoi a venit la Caransebeș, a mai stat câteva zile și a plecat la București. Cred că a mai trăit un an.

 

- Cum era ca om?

- Maria Tănase era un om extraordinar. Era o doamnă, în sensul adevărat al cuvântului. Un om bine pregătit, era citită, chiar vorbea limba franceză foarte bine. Era o doamnă elegantă și în același timp surprinzătoare...

 

- Ați luat și dumneavoastră ceva de la ea. Ați devenit „doamna cântecului popular bănățean”...

- Da, de la fiecare am avut ce învăța, pentru că erau oameni foarte bine pregătiți, și ea a fost o femeie valoroasă, s-a învârtit în cercuri foarte înalte la București, a avut un anturaj extraordinar, avea cultură, era o femeie specială sub toate aspectele. Apoi, doamna Lucreția Ciobanu a fost foarte mult cu noi în turnee. Majoritatea cântăreților renumiți din acea vreme au colaborat cu orchestra de la Caransebeș.

 

- Alți cântăreți, instrumentiști însemnați cu care ați colaborat la Caransebeș?

- Dintre instrumentiști i-aș numi pe Petru Stanciu (Tită), pe Arsenie Bălan, nu mai vorbesc de marele Luca Novac, Sandu Florea, renumitul trompetist, și mulți alții. Am mai avut colegi dragi, Florentin Iosif, care a început în aceeași perioadă cu mine, Dumitru Chepețean, Sonia Vlaicovici, Maria Tudor, foarte mulți soliști s-au perindat pe la Caransebeș.

 

- Care este îmbinarea dintre talent și muncă, mai ales la un instrument? Ce primează? Sau este nevoie de amândouă?

- Este nevoie de amândouă. În primul rând trebuie să te naști cu harul și după aceea urmează studiul. La un instrument trebuie să studiezi, nu merge așa de simplu. De fapt și vocea trebuie să ți-o pregătești, să-ți cunoști aparatul vocal. Sunt multe probleme în această nobilă, să zic așa, carieră artistică. 

 

- Ați venit la Timișoara, la Ansamblul „Banatul”...

- În 1970 s-a înființat Ansamblul „Banatul”. Era normal să mă apropii de casă. Eram căsătorită din 1963, între timp a crescut și băiatul, trebuia să mă ocup și de educația lui. Am stat doi ani la acest ansamblu, dar erau foarte multe turnee și aici. Băiatul a ajuns în clasa întâi și am zis că trebuie să stau mai mult cu el. Și atunci am renunțat la ansamblu și m-am dus la Operă. De fapt, niciodată nu am pierdut legătura cu muzica clasică, mi-a plăcut dintotdeauna, pentru că la școală asta am făcut, muzică clasică, canto. Și întotdeauna mergeam la Operă, la Filarmonică, nu că eram obligați, era o practică, era o metodă de a învăța în același timp de la anumite spectacole.

 

- Cine dirija corul Operei  pe atunci?

- Dirijorul corului era Eduard Weisser, un profesionist în adevăratul sens al cuvântului, un om dăruit muzicii clasice. Au fost foarte mulți dirijori pe care i-am urmărit, am participat la actul artistic pe care ei l-au făcut. Și au fost și foarte multe turnee frumoase și în afara țării cu Opera.

 

- Vă amintiți de unele mai deosebite?

- Pe mine m-a impresionat în mod deosebit maestrul Nicolae Boboc, un om special, cu o cultură vastă. Repetițiile cu dânsul erau extraordinare. Au mai fost și alți dirijori, mulți din afara țării; doamna Lia Voinea, o femeie dirijor, a fost extraordinară, a condus o serie de spectacole frumoase, cu realizări mari.

 

- În ce țări vă aduceți aminte că ați fost cu Opera?

- Am fost într-un turneu foarte frumos în Germania, cu opera Nabucco. În vremea aceea se ieșea mai greu, dar a fost un turneu extraordinar, foarte bine organizat. Am rămas impresionată de publicul de acolo, de felul cum lumea aprecia muzica.

 

- Nu v-a trecut prin gând să rămâneți acolo?

- Niciodată nu m-am gândit la asta. Pentru că noi cei care, să zic așa, am crescut la sat, eram legați de cântecul popular... Nu aș fi putut... Ar fi fost o greșeală uriașă.

 

- Alții au rămas...

- Da, au mai rămas. După aceea am fost în America cu muzică populară și acolo toți ne spuneau să rămânem, dar nu m-a tentat. Când am văzut prima oară New York-ul, Manhattan-ul, sigur că puteau produce tentații, dar a fost și o stare care nu m-a impresionat. Trebuie să fii foarte tânăr să rămâi, să te acomodezi.

 

- Ați spus că ați plecat de la Ansamblul „Banatul” din pricină că erau multe turnee. Vă aduceți aminte pe unde ați fost cu ei?

- Într-adevăr, am făcut un turneu foarte frumos în Asia, în China, de fapt în mai multe țări. A fost un turneu foarte bine organizat, în special în China. Am fost un număr restrâns, douăzeci de persoane, dar turneul a avut mare succes. Îmi amintesc că, din păcate sau din fericire, în fiecare țară am cântat câte un cântec în limba de acolo.

 

- Ați reușit în chineză, în mongolă?

- Am reușit pentru că ei au venit la noi și ne-au adus cântece. Și am reușit pentru că, mai ales în China, am avut reprezentanții Ambasadei, care au studiat acolo și care m-au ajutat. A fost greu, dar succesul a fost puternic; am ales o melodie care se bucura de mare succes. Marele Mao Zedong era încă era președinte – era vorba de anii ʼ70 – și atunci am ales un cântec mai popular, și sigur că toată lumea s-a ridicat în picioare când am început să cânt și, deși nu am pronunțat așa de corect, ei au fost încântați că o româncă a cântat un cântec de-al lor.

Și cântecul l-am învățat de azi pe mâine, așa a fost situația. Pentru mine a fost o surpriză, n-am dormit toată noaptea ca să învăț cântecul. Dar trebuia să facem față.

 

- E obositor un turneu din acesta, în general...

- E obositor, dar au avut grijă de noi. Distanțele mai mari le-am parcurs cu vagon de dormit, am avut hrană foarte bună, am avut condiții excelente. Am stat la Beijing la un hotel unde erau numai străini, ne-au dat mancare europeană dar și specialități de-ale lor. Tot în acest turneu am fost și în Coreea, și acolo a fost foarte interesant. Am rămas impresionată de felul lor, din punct de vedere artistic. Ei atunci nu cântau decât muzica lor. Comunismul era atât de putenic, și în China și în Coreea, încât nu cântau muzică clasică, dar foarte interesant, foarte frumos scrisă, și aveau o scenografie extraordinară, adică realizarea spectacolelor era uimitoare, cu scene grandioase, dar bine realizate. Erau foarte buni artiști, foarte bine pregătiți.

 

- Nu ați suferit când ați venit înapoi? După un spectacol pe o scenă grandioasă, ați venit aici și mergeați într-un sătuc, pe o scenă mică, era frig...

- Asta era menirea noastră. Și tânără fiind trecem mai ușor peste asta. 

 

- Alte turnee cu Ansamblul „Banatul” prin țară?

- Am fost și prin țară, dar în cei doi ani de zile la ansamblu turneul asiatic a fost cel mai interesant. Turneele din țară au fost destul de grele. În primul rând, ansamblul nu era așa de cunoscut, a fost mai greu până când lucrurile s-au așezat, dar au fost lucruri frumoase. Iar în câțiva ani de zile ansamblul s-a ridicat, a devenit așa cum trebuia să fie.

 

- Mi-ați spus de colegii de la Caransebeș. La Timișoara pe cine ați mai avut? 

- O parte erau cei veniți de la Caransebeș, Luca Novac, frații Vincu; au venit și dansatori, familia Stănescu, care sunt azi coregrafi ai Ansamblului „Banatul”, foarte buni profesioniști, care fac treabă bună. Ați văzut că s-a ridicat foarte mult Ansamblul „Banatul”.

 

- Mi-ați spus că ați avut colaborări și la radio și televiziune. Când a fost asta?

- E un capitol foarte mare. Poate cea mai importantă pentru mine a fost colaborarea cu Radiodifuziunea Română, care ne-a făcut cunoscuți. Acolo am făcut imprimări foarte solide pentru vremea aceea; n-aș vrea să amintesc de cenzură, dar a fost bună într-un fel, pentru că nu orice cântec s-a admis a fi imprimat. S-a făcut o departajare, era o comisie foarte exigentă, și muzical, și pentru texte, nu se admitea orice.

 

- Acum oricine are bani se duce și înregistrează...

- În primul rând trebuie să ai voce, mă refer la soliști, o voce frumoasă, cu putere de transmitere, un repertoriu care să spună ceva.

 

- Deci, când a fost prima întâlnire cu Radiodifuziunea?

- A fost în 1960. Țin minte asta, pentru că în 1959 m-am angajat la Caransebeș. Mai făcusem imprimări la Radio Timișoara, iar după aceea am ajuns la București la imprimări. 

 

- Cu ce personalități v-ați întâlnit acolo?

- În primul rând, l-am întâlnit pe George Vancu. Prima dată am mers cu Orchestra de la Caransebeș la Radio, toată orchestra a fost invitată, cu Perescu dirijor. Lucrurile au fost pregătite din timp și chiar Maria Tănase a aranjat această întâlnire la București. Am avut și niște spectacole în București, chiar și la Teatrul „Constantin Tănase” și în alte cluburi. A fost un adevărat turneu în București, un mare turneu pentru acea vreme. De câte ori merg la București îmi amintesc de acel timp, unde am locuit - la Union, în plin centru. Am stat aproape o lună în București, am avut spectacole și imprimări la Radio și un mare spectacol la Televiziune. Luase ființă și Televiziunea, dar nu se vedea în toată țara, doar până pe la Craiova.

 

- Asta a fost prima întâlnire cu Televiziunea?

- Da, acest spectacol prezentat chiar de Maria Tănase, ea a făcut și regia. Înainte de a merge la București am avut un turneu în Banat, iarna, și ne-am împotmolit pe drumurile noastre, iar ea, din această perioadă grea când am dus-o pe drumurile din Banat, a rămas impresionată de oamenii care au venit cu tractoare să ne ajute, ne-au adus vin și mâncare... Și, în acest spectacol, foarte original, a pus oamenii să povestească în grai bănățean cum s-a întâmplat, cum am rămas împotmoliți. A fost o emisiune extraordinară. Păcat că nu s-au păstrat aceste imagini.

A fost original cum a pus muzicanții să vorbească: „Hai, Silviu, spune cum a fost acolo? Și să vorbești așa ca la voi în Banat, în grai bănățean”. Nu am să uit niciodată acele momente cu ea. Încă nu am văzut pe nimeni să aibă interpretarea ei, se dăruia... Țin minte că eram la Satu Mare, tot la un mare spectacol, și avea o gestică extraordinară; la un moment dat i s-a făcut rău, aproape că a căzut pe primul violonist, mișcările ei au făcut-o să aibă o ușoară amețeală. Maria Tănase rămâne, după mine, unicat.

 

- Cum au continuat colaborările la Radio?

- Cam la doi ani ne invitau ei la imprimări. Acum mai rar, dar am destule imprimări, nici nu apucă să le difuzeze pe toate. Depinde și de realizatori cum le apreciază...

 

- Spuneți-mi care dintre cântece v-a propulsat, v-a făcut mai cunoscută?

- Prima doină, „La izvor, la izvorele”, este o doină zic eu profundă, care spune ceva. Această doină, din fericire, mi-a dat-o Sandu Florea, marele trompetist, care era din Armeniș. Și acolo în munți, sus undeva, este chiar un loc care se cheamă „La izvor, la izvorele”. Vă dați seama că doina asta are multă profunzime, are rădăcini acolo în munți. Și el mi-a zis: „Uite, Ana, asta e o doină – chiar mi-a cântat-o și cu vocea, așa cum putea el – eu știu numai prima strofă, dar poți s-o continui, vezi cum faci mai departe”. Și, sigur că am continuat, am rămas în acea idee de dragoste. Rămâne una din piesele de rezistență. Pe vreme noastră cântam multe doine, cum le numea Nicolae Ursu, profesorul meu de folclor, cântece propiu-zise rubato, adică largi. Așa le-au numit marii folcloriști. Am făcut înregistrări și la Radio Novi Sad.

 

- Ați cântat și muzică sârbească?

- Nu am cântat, pentru că aveam colegi foarte buni care cântau, era Laza Cnejevici și alții. Mai cântam așa câte un cântec la o petrecere, dar nu pot să spun că am cântat sârbește. Deși muzica sârbească e foarte frumoasă.

 

- Cam câte costume populare ați strâns în timp?

- Nu pot să mă laud că am o colecție, am câteva frumoase. Îmi pare rău că nu am o fată ca să le poarte mai departe.

 

- Muzica cultă v-a ajutat în muzica populară?

- M-a ajutat foarte mult. Într-adevăr, muzica cultă, dacă ai o pregătire și ai început să acumulezi niște lucruri profunde din ea, te ajută foarte mult. Muzica cultă este fundamentul. Sigur că și folclorul, și foarte mulți compozitori s-au inspirat din folclor, dar muzica cultă are altă deschidere. Sunt lucruri superbe, frazarea și interpretarea, care te ajută și la muzica populară. Altfel duci cântecul dacă ai pregătire mai profundă muzicală.

 

- Familia v-a sprijinit în cariera dumneavoastră?

- Din păcate, din partea soțului meu nu prea, dar din partea familiei, mama, sora mea și inclusiv fiul meu, am avut sprijin. El este un băiat foarte bine educat din punct de vedere profesional. Împreună cu mine a fost în București la Festivalurile „George Enescu”, unde a făcut o serie de interviuri cu mari dirijori, cu mari instrumentiști. Mă îndruma și pe mine, pentru că el este din punct de vedere muzical foarte bine pregătit, are o pegătire peste mine. Pe lângă Conservatorul din București și-a perfecționat studiile. În casă la noi avem lucrări extraordinare de muzică cultă, de mari cântăreți, de mari violoniști, pianiști, și lucrurile astea ne fac să fim altfel. Avem o altă gândire, o altfel de stare. Am un nepot, Casian, care are 7 ani, este frumos și deștept.

 

- Povestiți-mi de Școala Populară de Artă. De câți ani predați?

- De mulți ani, de prin 1973. Am avut foarte multe generații de cântăreți. Sunt și foarte buni printre ei. O voce care mie mi-a plăcut este Anca Panțîru, de la Sacoșu Turcesc, are o voce foarte bună, dar din păcate nu este remarcată. Am mai avut o fată, Mariana Metea, care este de fapt programator IT, dar are niște înregistrări foarte bune. Sunt foarte mulți, Mariana Șușca, din Maramureș, care cântă foarte frumos și muzică din Banat. Din cei cu care lucrez acum am o fată foarte bună, Cristina Teodora, din Lugoj, cu o voce specială, am un băiat de la Oravița foarte bun, Georgian Schinteie, un doinitor, Virgil Popa, sunt copii care promit. Este foarte greu să ai un repertoriu și, în primul rând, repertoriul te aduce în față. Ei sunt acum cei care păstrează lucrurile așa cum le-au moștenit de la noi.

 

- Care din vocile de azi ale Banatului vor răzbi și spun ceva la ora actuală?

- Mie îmi place foarte mult Dan Necșa. Mi-a fost și elev doi ani. Și Georgiana Necșa, fiica lui, are o voce foarte bună; a câștigat chiar premiu la Festivalul „Strugurele de Aur”, cel mai bun festival după „Maria Tănase”. Mai este o fată, Iasmina Iova, mai puțin cunoscută. Dar, sunt încă tineri. Este foarte important să ai înregistrări la Radio București, ca să fi promovat în toată țara.

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ