Vreți vedete la „Oamenii cetății”? Nu o să se întâmple asta. Cel puțin, nu astăzi. Pentru că, de data asta, am ales să ne oprim la un om fain. Un om care, cumva, reprezintă Timișoara așa cum este ea (sau, mai bine zis, cum ar trebui să fie). Un „cal verde” – adică un sârb deștept. Pe numele lui, Goran Mrakić.

Goran s-a născut la Variaș, în 1979. Peste 18 ani, în timp regulamentar, absolvea liceul Dositej Obradović din Timișoara, iar în 2001 Facultatea de Istorie a Universității de Vest. A fost redactor la ziarul „Naša Reč”, a publicat volume de versuri în limba sârbă, două cărți de aforisme satirice, un volum de proză, a fost inclus în multe antologii de la noi, de la sârbi și de aiurea. Momentan ocupă funcția de director al Editurii Uniunii Sârbilor din Timișoara. În 2006 a primit premiul Radoje Domanović pentru cel mai bun autor de satiră în limba sârbă din afara Serbiei, iar în 2011 a fost cel de-al 16-lea laureat al prestigiosului premiu „VIB” (Vladimir Bulatović), acordat de redacția ziarului „Politika”. A tradus în limba română aforismele lui Aleksandar Čotrić, „Incizii rapide” și „Antologia aforismului croat”. A tradus în limba sârbă culegerea „Oaze de nisip” a lui Valeriu Butulescu. Pentru „Punk Requiem” a primit premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România - filiala Timișoara – pe anul 2016, deși nu a fost chiar volumul lui de debut. A publicat proză, aforisme și versuri în NIN, Politika, Nosorog, ETNA, Ilustrovana politika și așa mai departe. Inclusiv în „Timișoara” i-am preluat niște texte. Faine. A fost și tradus în macedoneană, bască, arabă, franceză, italiană, rusă, engleză și maghiară. Plus în română din sârbă și în sârbă din română. Are un blog, goranmrakic.wordpress.com  – dacă nu știți de el, trebuie musai să intrați. E chiar fain.

Este un personaj haios și serios în același timp. Prima dată, te intimidează. Ceva nu este în regulă cu sârbul ăsta – vorbește prea liber, prea direct (m-a rugat să nu scriu, așa că nu scriu, dar amintesc: pe o anumită enciclopedie virtuală, la secțiunea „politică”, are dedicate mai multe rânduri decât Nicolae Robu – de vreo trei ori mai multe. Este adevărat, fără nici o legătură cu realitatea, deși mulți folosesc enciclopedia aia ca sursă principală de informații. Nici la el, nici la Robu. În afară de ei, Timișoara nu are nimic altceva în politică). Mai are și tatuajele alea și e tuns prea scurt. Când îl cunoști, îți dai seama că nu ai de ce să fii intimidat, dimpotrivă. Rămâi fascinat de „Hă! Hă! Hă!”-ul pe care îl scoate când îl distrează ceva. Și de stil, care nu poate fi comparat cu nimic. 

Ne-am întâlnit astăzi (joi n.r.) – în ziua în care transcriu ce mi-am notat în agendă. La Viniloteca. Bea mied, „Plăcinta lui Pavel Chinezu” sau așa ceva.  Pe fugă și nu prea.

 

Variaș

 

„M-am născut la Sânnicolau Mare, dar am copilărit la Variaș în vremea unui regim care, sper, nu se va mai repeta.Totuși, a fost o experiență interesantă pentru că astăzi am posibilitatea să compar niște chestii, dat fiind faptul că România s-a schimbat mult de atunci. Fereastra noastră spre lume era televiziunea iugoslavă – întorceam antena să punem pe București doar dacă era vreun meci al naționalei României.

Cea mai interesantă experiență a fost școala. Mulți tineri din ziua de azi nu pot concepe cum era școala pe atunci, practic o mini-armată. Dacă i-ai pune să facă unele lucruri pe care le făceam noi ar avea depresii nasoale. Mergeam dimineața la 7.30, în curtea școlii erau patru mese de ping-pongși pe ele patru elevi de serviciu care se ocupau de înviorare. Aveam fiecară clasă locul prestabilit, făceam niște exerciții și la opt fără zece, gata înviorați, urcam în clasă, unde cântam imnul, «Trei culori cunosc pe lume». Eu eram în clasa cu predare în limba sârbă și, la un moment dat, un coleg m-a întrebat ce înseamnă cuvântul triumfător din textul imnului. Habar n-aveam și i-am zis că, după părerea mea, tri- vine de la trei, un- (nu um-!) vine de la unu iar -fător probabil are ceva legătură cu o baterie, felinar, așa îmi suna mie.

Cea mai mare onoare pe care am cunoscut-o în școală a fost chiar în 1989. Eram în clasa a IV-a și am fost ales comandant de...(cum îi zice la chestia aia pentru care primeai șnur galben?) ...de detașament. Am fost ales în unanimitate, am primit toate voturile și m-am simțit foarte mândru. Cred că am avut o singură ședință în calitatea asta, după care a venit Revoluția.

A fost, totuși, interesant. Tinerii de acum, cei care nu au trăit vremurile respective, nu știu să aprecieze anumite lucruri așa cum o facem noi. Una din următoarele cărți va fi despre Variașul din a doua jumătate a anului 1989. Parte din amintiri trăite, parte din amintiri auzite. Cred că va fi interesantă. Fiecare loc are personajele lui, ciudații lui, sarea și piperul comunității. Fără ei ar fi plictisitor. Poveștile lor, dacă nu le pune nimeni pe hârtie, dispar atunci când dispar și oamenii. Cred că Octavian Goga zicea că bănățenii sunt foarte buni povestitori, dar prea puțini s-au și apucat de scris. Cred că am pierdut foarte mult pentru că n-am avut oameni care să scrie aceste povești.

Cea mai recentă carte a mea, «Dihorul bănățean», este tot despre locurile astea, într-un fel. Atâta tot că e scrisă într-un idiom – dialectul sârbilor din Variaș și împrejurimi. Nu ai cum s-o traduci, nu are nici un farmec. Dar în cartea de care ziceam că o am în pregătire vor fi multe povești vărieșene în limba română–hazlii și interesante – consider eu”.

 

Timișoara

 

„Cunoșteam Timișoara de când stăteam la Variaș. În general, toți copiii de la oraș mergeau la sfârșit de săptămână sau în vacanțe la sat, la bunici. Eu eram poate singurul care stăteam la sat și veneam la bunici la oraș. Mă simțeam bine aici, îmi plăceau tramvaiele, plimbările, librăriile și cinemotagrafele. Cred că am fost la toate filmele la care se putea merge. Bunică-mea a văzut western-uri de i-au ieșit pe nas – mă rog, mai și adormea la unele. Am pus-o să vină cu mine inclusiv la un western cu Colea Răutu. A existat și așa ceva.

În 1993 am devenit timișorean cu acte în regulă, când am dat admiterea la liceu. Inițial am vrut să merg la liceul sârbesc sau la cel sportiv. Maică-mea m-a „combinat” să dau la Colegiul Bănățean, motivând că e o școală bună. Zicea că la sârbi sunt prea mulți șmecherași de-ai noștri, iar la sportiv nu se face școală... Am intrat la istorie și științe sociale. Am stat doi ani acolo, dar nu m-am integrat prea bine. Am ales istoria fiindcă îmi plăcea și în ideea de a scăpa de matematică și chimie, iar acolo tocmai cu matematica și chimia ne frecau la cap toată ziua. Într-a unșpea m-am mutat la Dositej Obradović și pot să spun că a fost cea mai inspirată alegere a mea. Au fost cei mai faini doi ani, cu prieteni, cu distracție cu tot ce trebuie. Cam tot ce am făcut ulterior în viață a fost legat și de limba sârbă”. 

 

Scrisuri

 

„M-am apucat de scris în liceu, în perioada aia în care toată lumea se apucă de versuri. M-a frapat poezia lui Ion Barbu. De ce? Poate pentru că nimeni nu-l înțelegea. Când am aprofundat opera lui a început să-mi placă și atunci am zis să încerc și eu. Bine, primele versuri erau catastrofale – poate mai există pe undeva, fiindcă am fetișul ăsta de a strânge diverse lucruri. Am păstrat inclusiv un teanc de lucrări de control din școală, din acelea corectate cu pixul roșu... Doar biletele de la meciuri și de la concerte pe care le-am adunat timp de 20 de ani nu le mai am, fiindcă le-a aruncat bunică-mea. Ei i se păreau niște hârtii fără nici o valoare. (N.R. – bunica lui Goran e un personaj în sine. Imaginați-vă că, la un moment dat, a folosit cărțile nepotului pe post de opritor de ușă – așa, ca să simtă băiatul că a produs ceva util la viața lui. Sau că i-a făcut cadou strănepotului o jucărie reprezentând un... cal verde.) 

Funcționa pe atunci, în Piața Traian, un club sârbesc. Nu un local, ci o încăpere unde puteam să ne adunăm să vorbim și să dezbatem la un pahar de vin. Împreună cu niște colegi am înființat un fel de cenaclu, purtând numele unui cărturar sârb din Timișoara din prima jumătate a secolului XIX, Dimitrije Pantić, zis Tirol – tocmai a fost reeditat la Uniunea Sârbilor almanahul său din 1827. Din grupul acela s-a născut prima carte comună de poezie, în limba sârbă, al cărei titlu s-ar traduce «Nu i-aș ierta nimănui tăcerea». Din gașca respectivă doar trei cred că mai scriem astăzi. Când mă uit acum peste textele de atunci văd că erau doar niște încercări pretențioase și naive... dar au avut rostul lor. Mi se părea UAU să-ți vezi numele într-o carte!Cu timpul, pretențiile mi-au crescut. Ivo Andrić zicea că arta scrisului constă în șters, iar eu am încercat să-mi însușesc acest sfat. Nu am publicat nici un sfert din ceea ce am scris, mai ales în limba română, și asta este bine. Chiar foarte bine.

Mă bate gândul acum să public niște – nici nu știu cum să le zic, poeme în proză? – dar nu e nimic bătut în cuie. De obicei, după cum a spus Bukowski, poezia este o artă foarte compromisă, pentru că prea mulți scriu și prea puțini au și valoare. Eu am scos două cărți de poezie în limba sârbă, în tiraje mici. Prima se numea «Chirurgie romantică», iar a doua «Balade huliganice». Un singur om, din Serbia, mi-a scris despre ce-a de-a doua că a fost încântat de ea, că o citește și o recitește. Un prieten din Belgrad, grobar de-al lui Partizan, mi-a scris la rândul său că a găsit-o, nu știu cum, la un târg de vechituri – ocska-ul lor, cum ar veni – cu 50 de dinari. Habar n-am cum a ajuns acolo, dar este și asta o chestie. 

În 2008, parcă, am publicat în Serbia o carte de aforisme. Titlul este un joc de cuvinte intraductibil, dar dacă vrei neapărat poți să-i spui «Rădăcini hardcore sârbești». Am luat și un premiu de satiră pentru ea. Apoi, în 2011, am publicat «Contraatac terorist», tot o carte de aforisme, dar bilingvă, care – surprinzător – a fost foarte căutată”.

 

Punk Requiem

 

„După asta, cumva firesc, a venit și scrisul în limba română. Am început cu texte pe blog, după care am dat-o pe proză și mi-am dat seama că, de fapt, ăsta este terenul pe care mă simt cel mai bine. Pe alocuri chiar mai bine decât în limba sârbă, pentru că româna este, totuși, limba pe care o vorbesc cel mai des.

***

(Intermezzo, Daniel Silvian Petre: „Cel mai mult apreciez la un scriitor capacitatea de a nu-mi da senzația că tocmai citesc ceva scris de un scriitor. Goran Mrakić face din Timișoara, în sfârșit, un personaj, iar Punk Requiem este cartea sa de identitate”)

***

«Punk Requiem» este un volum cu propria sa poveste. Îl cunoșteam pe Daniel Silvian Petre de pe vechiul forum al lui Poli, ăla cu sute și sute de utilizatori. Îmi plăcea de el, pentru că tot ceea ce scria avea greutate, farmec și umor. Eu aveam niște texte și într-o zi – prin 2014, cred – i le-am trimis și l-am întrebat «Ce părere ai?». N-am primit nici un răspuns concret la început, credeam că a uitat de mine sau că am scris niște prostii și nu vrea omul să mă supere spunându-mi asta. Dar, după vreo două luni, mi-a scris și mi-a zis că dacă și celelalte texte pe care le am sunt de nivelul primelor pe care le-a citit... «O să am o carte tare». Chiar așa mi-a zis. 

Eu am încredere în gustul lui Daniel Silvian Petre, e un tip cult, care citește mult, care scrie și nu scrie chiar orice, plus că e un tip din zona asta, mai underground. Dacă îmi zicea un critic ce mi-a zis el nu aș fi dat doi bani pe părerea lui. Dar, venind de la el, dintr-o zonă necoruptă și de maximă sinceritate – mi s-a părut OK. Am avut unele temeri la început, să nu se spună despre mine că sunt încă unul dintre cei care, neavând altă preocupare, a scris o carte mediocră. Dar ”Punkul” a avut o trecere foarte bună, dovadă că  nu mai există nici un exemplar pe piață.

Eu am încercat să o mențin într-un mediu underground, fiindcă despre asta este vorba. Am un prieten, hip-hoper din Belgrad, care mi-a zis că nu are nici un farmec să ieși din underground. Nu trebuie să fii vedetă la orice târg de carte, ci e mai important ca oamenii să te aprecieze pentru ceea ce creezi și faci. Cartea asta a depășit însă unele bariere și a ieșit din habitatul ei natural. Și e bine că s-a întâmplat așa. A fost scrisă pentru băieții din anturaj, dar a ajuns și în mâinile unor oameni la care nu m-aș fi gândit vreodată. Am luat cu ea un premiu al Uniunii Scriitorilor, despre care recunosc că a fost o surpriză din toate punctele de vedere.

Mi-au mai rămas doar trei exemplare, de aceea iau în clacul reeditarea ei. Dar până atunci va apărea un fel de continuare. Se numește «Povestiri din garaj» și este o carte din același „film”; nu pentru că am simțit vreun fior de succes, ci pentru că am descoperit o nișă în care mă pot exprima liber și în care pot prezenta oameni și evenimente care mie mi se par importante.

Cel mai mult mă bucură când scriu ceva și trezesc emoțiile unor oameni. E fain sentimentul că nu ai lucrat degeaba, că faci un lucru care contează, chiar la nivel de microunivers. Că ai creat ceva care a smuls cuiva un surâs, o încruntare, un oftat, un zâmbet. Daca nu reușești să trezești nimic în omul care te citește, atunci scrii degeaba. Pe mine m-a bucurat că am primit tot felul de reacții la «Punk Requiem», oamenii îmi trimiteau poze cu cartea din diverse locuri. Editura care a scos-o, Blumenthal, a tipărit și o broșură cu pozele trimise de cititori. A reușit să ajungă aproape pe toate continentele, în locuri în care eu nu o să ajung, mai mult ca sigur, niciodată. Atunci mi-am dat seama cât de mare este, de fapt, forța literaturii.

Simplificând, poți să zici așa: atât timp cât lumea se bucură de ceea ce am făcut, eu sunt mulțumit”.

 

Pălăria bănățeană/Cal verde

 

„Festivalul ăsta a fost o idee de-a mea după ce am intrat în lumea aforiștilor din Serbia și țările ex-iugoslave. Mi-a plăcut foarte mult genul acesta scurt și de impact. Am și tradus o culegere de aforime ale lui Aleksandar Čotrić, «Incizii rapide». Mă întrebau sârbii: în România există așa ceva? Nu știam, am început să caut.

Paranteză: vorbesc de aforisme satirice, nu de Platon, Nietzsche sau alte chestii de genul ăsta.

Am găsit însă prea puține. Nu pot să zic deloc, dar ideea e că aforismul satiric de sorginte poloneză, lansat de Jerzy Lec, n-a prea prins în România. Ideea festivalului e de popularizare a acestui gen literar.

Cum foarte multe chestii de la ei seamănă teribil cu ceea ce avem și la noi, m-am gândit: de ce să nu facem o manifestație bilingvă, mai ales că trăim în Timișoara? Prima ediție a fost la Docks, unde ne-a luat o furtună pe nepregătite și ne-a răsfirat foile în Bega. A fost învățătură de minte, așa că de atunci facem festivalul indoor, la Bierhaus. La a doua ediție i-am adus pe cei de la Times New Roman. A fost un succes enorm. Atunci am văzut, de fapt, că genul ăsta prinde și la noi. Mi-au zis băieții de la TNR că aici au învățat mai multe despre sârbi decât din toate cărțile de istorie pe care le citiseră. E un mod original de a vedea și simți sufletul unui popor: prin autoironie, umor negru și capacitatea de a râde pe seama propriei tragicomedii. Este, dacă vrei, o chestie care denotă înțelepciune, umor și spirit critic. E fain. 

Am rămas cu festivalul la Bierhaus, am ajuns la a cincea ediție. Oamenii vin, rezervă mese pentru festival, râd, fac haz de necaz. Diferențele sociale și politice dintre România și Serbia nu sunt foarte mari, ne apropie destule chestii. Sper ca festivalul ăsta să intre intre în tradiția locală și să continuăm cu el. Avem cu ce, iar oamenii par deschiși față de astfel de abordări.

Și joi, pe 23 noiembrie, la ora 19.00, vom avea la sediul Uniunii Sârbilor din România, pe strada Mangalia nr. 29, un eveniment interesant denumit „Timișoara în toate limbile”. Vom vedea în ce măsură se mai poate vorbi de o literatură sârbă, germană și maghiară, pe lângă cea română, în orașul nostru. Se va citi în toate cele patru limbi, va fi interesant. Toți cei interesați sunt bineveniți”.

 

Poli

 

„Aici pot să umplu tot ziarul! Poli? A fost prima și singura echipă românească cu care am ținut (și țin) cu adevărat. Țin minte ce dezamăgit am fostdupă finala Cupei României cu Steaua din 1992, când am pierdut la penalty-uri. Primul meci la care am fost pe stadion, pe «1 Mai», cum îi zicea atunci, a fost cu Partizan, cred că pe 8 septembrie 1990. Scorul îl știu sigur: 2-2. Noi am mers la meci pentru sârbi, țineam cu Partizan, dar atunci mi-am dat seama ce înseamnă Poli: o echipă săracă, a unei comunități care își revenea după Revoluție, o echipă susținută de oameni inimoși, care crează o atmosferă pozitivă. Nu avea cum să nu mă atragă. De atunci sunt acolo. În 1995 s-a înființat Commando Viola, iar de prin 1996 am început să vin la meciuri. M-am lipit, cumva, fenomenului.

De fapt, dacă e să vorbim cinstit, pentru mine Commando Viola este chiar mai importantă decât Poli, poate pentru că a fost singura entitate care nu s-a împăcat cu dispariția și moartea echipei. Poli a murit de nu știu câte ori în perioada curvăriilor, fuziunilor și sforăriilor la care a fost supusă în ultimele două decenii, dar noi, Commando Viola, nu am murit niciodată.

Când s-a hotărât să pornim cu echipa asta, care să fie numai a Politehnicii, am zis că este ultima redută. Dacă nu ne ieșea, mă lasam definitiv de mers la meciuri. Dar uite că a ieșit. Nu e un proiect perfect, nu e fără de greșeală, dar e acolo. Respiră. Iar noi ne bucurăm la fiecare meci. Cumva, pentru mine, ASU Politehnica Timișoara înseamnă TOTUL în fenomenul tot mai nociv al fotbalului modern. 

Vreau să scot o carte despre anii nebuni în care am jucat în ligile a cincea și a patra... Părerea mea este că a fost cea mai frumoasă perioadă, chiar dacă mulți ne-au luat la mișto. Chiar nu îmi pasă de părerea lor. Atunci, acolo, alături de echipă – sau de idee – a rămas esența. La un meci cu Real Madrid poate să vină orice chibiț de duminică, dar cei care au stat pe baricade la Leucușești, Ictar-Budinț, Beșenova Veche și Topolovăț sunt cei care contează. Sunt mândru că face parte din chestia asta”.

Flavius BONCEA