Cu Daniel-Silvian Petre despre Survolaj, Chin, Acoustica, Everybadea, poezie și altele

 

Dacă ești timișorean este destul de greu să nu îl cunoști pe Daniel-Silvian Petre. Greu, pentru că sunt foarte multe pietre de hotar aici legate de numele lui. Este poet (cu vreo patru cărți la activ), prozator, publicist, mai de curând aforist și mai ales muzician. Cel mai cunoscut este pentru Survolaj – trupă pe care a înființat-o prin 1987 și care, în nebunia de la începutul anilor '90, s-a impus firesc pentru unii, surprinzător pentru alții. Dar Daniel nu este doar Survolaj; el este și Chin (prima – și singura – trupă de grunge din România), și Acoustica (cu Emil Kindlein), și Everybadea. Este Overdose, Napalm d'Or și Peace Off. Este un răzvrătit împotriva a tot și a toate. Dar tot înaintea a tot și a toate este timișorean. Unul iubit de unii, neînțeles de alții, dar unul care are ceva de spus. Pentru că tot ce a făcut intră, cumva, la categoria grea. Aia cu mesaj, la care trebuie să stai și să gândești un pic, să rumegi, nu numai să înghiți pe nemestecate.

 

Într-o zi cenușie de joi ne-am întâlnit la Viniloteca. Unde, la o bere artizanală, am (sau, mai bine zis, el a) vorbit despre bornele artistice din viața lui. Care sunt așa cum este cam tot ceea ce îl înconjoară: o suită de întâmplări aproape incredibile. Dar, totuși, reale. Întâmplări de genul celor pe care, probabil, cumva le trăim cu toții, dar nu le observăm la adevărata lor dimensiune – comică sau tragică.

 

Survolaj

Blues-rock, texte de calitate, succes fulminant la public imediat după 1989. „Primul album a apărut în 1992, după un cumul de întâmplări gen Pulp Fiction. Noi cântam, aveam succes. Un grup de studenți din Cluj s-a gândit că ar trebui să scoatem un album, drept pentru care au făcut o chetă, au strâns niște bani și ni i-au adus. Cu banii ăștia, fără nici o altă chestie, ne-am dus la un studio din București. Banii ne ajungeau pentru exact trei zile de stat în studio – asta însemna că două zile trebui să cântăm și să înregistrăm, iar a treia zi să mixăm. Noi am vrut să fie o piesă pe o parte a discului, una pe cealaltă. O față de disc avea 18 minute, una dintre piese ne-a ieșit numai de 11, așa că am fost nevoiți să o improvizăm și pe a treia. 

Ei bine, discul ăsta l-am cumpărat din America, piratat, în 2002, cu 22 de dolari. A fost piratat și în Chile, și în Japonia. Este adevărat, nu am văzut bani de pe urma piratărilor, dar situația, totuși, m-a mulțumit, pentru că am închis multe guri cu piratările astea, și nu o să fie nevoie să mă piș pe multe morminte. 

A venit, la un moment dat, inclusiv un străin, a întrebat el de noi prin complex și m-am trezit cu el acasă. «You are miticii» mi-a zis, «Mitic e mă-ta» i-am răspuns; până la urmă m-am prins ce vroia să spună. 

Discul ăsta trebuia să fie un fel de operă rock. Noi doream să cântăm afară, așa că am cântat în engleză. A fost și bine, și rău. Rău, pentru că piesele originale au rămas pe dinafară și așa o să și rămână. Le-a trecut vremea.  Dar atunci... Atunci a fost altceva. Era 1992, eu cântam în rochie roșie, umblam cu barbă și ciocate albe de aruncau schimbătorii de valută cu bețe după mine. În România era o singură televiziune, un singur post de radio, nu aveam Coca Cola dar aveam mineriade, nu aveam facebook, nici internet măcar. Și așa, în condițiile astea, în mai 1992 am umplut Arenele Romane din București cu un singur afiș lipit în Gara de Nord. Un singur afiș, fără nici o altă promovare, fără trupe în deschidere, fără nimic”.

 

Survolaj – Rock 92

Povestea cu concertul o găsiți mai încolo. Aici e povestea discului de vinil. Jumătate – cu Gillan. Cealaltă – cu trupele românești din festival, printre care și Sruvolaj. „Pe atunci trăiam în București. Era toamna. Eu nu suport taximetriștii – nici aici, în Timișoara, evident că în București nici atât. Mergeam pe jos, că de la gară în centru chiar ajungi destul de lejer. Eram pe Calea Victoriei și, ajungând la magazinul Muzica, văd acolo mare adunare înăuntru. Vine producătorul, mă ia de braț și mă bagă înăuntru. Ce să vezi, se lansa un album pe care cântam și eu. Nimeni nu mi-a zis nimic, nimeni nu m-a întrebat nimic... Am intrat, ce era să mai fac. Le-am mâncat fursecurile, am luat discul și, când am ajuns acasă, am văzut că piesa – «Cântecul ploaiei» – era tăiată la jumătate.  Acum nu mai sunt supărat – era, totuși, primul disc live din România, compania era selectă – Gillan; dar atunci am fost șocat”.

 

Survolaj – Let Me Fly In Your Hair

Anul 1994. „Ăsta a fost un disc total neprogramat. Tobarul nostru, Levi, tocmai alesese calea duhovnicească. Eu mă gândeam însă că trebuie să continuăm, nu puteam să mă las așa, la numai 25 de ani, trebuia să merg măcar până la 27. Așa că am făcut un album pe care să cânte un alt tobar decât ăsta, Levi – care, de altfel, e cel mai mare tobar din România, lângă Țăndărică. A ieșit un album care nu îmi place deloc – deși, culmea, pe ebay se vinde mai scump decât primul. Însă am reușit să-l enervez pe Levi și mi-a fost suficient. De fapt, pentru asta a fost făcut albumul”.

 

Survolaj – Străzi bântuite de noapte

„În 2007 se împlineau 20 de ani de la înființarea Survolaj și am zis să ne reunim în formula de pe primul disc. De înregistrat, până la urmă, l-am înregistrat altfel. Dar este un album care are cel puțin o piesă de foarte bună calitate, «Blestem» după Maria Tănase. Am avut și un videoclip făcut de Gheorghe Șfaițer. După care ne-am despărțit din nou”.

 

Intermezzo: Cântecul ploaiei

„Textul de la «Cântecul ploaiei» este scris de Macedonski. Este o poveste și cu ăsta. Prin 1986, Festivalul Enescu de la București pica chiar pe 15 ianuarie, de ziua lui Eminescu. M-am luat cu doi gealați – dintre care unul este astăzi preot – că hai la București, mergem și la festival, mergem și la cimitirul Bellu. Pe tren, pe la Drobeta Turnu Severin, s-a urcat patrula. Când au văzut cum arătam... s-au legat imediat de noi, au ajuns la concluzia că vrem să fugim din țară. Aveam o sticlă cu ness făcu cu apă minerală. M-au întrebat ce-i acolo. Eu, care o agitasem puțin, le-am zis să nu o deschidă, că e ness. De unde să știe ăia ce este nessul, s-or fi gândit că-s droguri. Au deschis sticla, evident că au împroșcat totul în compartiment. După care au început să ne bată. De la Turnu Severin până la Craiova am mâncat numai bătaie, trei zile după aia am avut până și mâinile umflate. 

La București, în Cimitirul Bellu, am văzut pe jos o plăcuță pe care scria «Macedonski (poetul)». M-a făcut curios. M-am dus la bibliotecă, l-am căutat pe Macedonski – îți dai sema că nimeni nu merge de nebun la 16 ani la bibliotecă să caute un poet. Am găsit poezia asta”. 

 

Chin

Două albume, „Rezerva de spital” și „En Gros”, ambele apărute în 1996. „Chin a fost și a rămas singura trupă românească de grunge. O trupă bazată pe textele rock din Overdose, și pe niște texte ale Ileanei Mălăncioiu. Survolaj tocmai se desființase, iar eu am rămas cu o grămadă de scule, cu sală de repetiții... le-am pus la dispoziția unei trupe din Baia Mare, se numea Haley. Și i-am auzit cum repetau «Străzi bântuite de noapte». M-am băgat peste ei și, deși oamenii intenționau să plece în trei zile, au rămas vreo doi ani. A fost o experiență inedită pentru că nu aveam pregătit nimic – în trupa aia totul a venit în timp real. De fapt, mint, aveam pregătit numele. Și îl aveam din 1991, de când a murit Freddie Mercury. Pe atunci, la TVR, dimineața se transmitea ceva jurnal al Televiziunii Moldova. Acolo am auzit că «a decedat Fredi Mercuriu, solistul de la Chin». Am zis că dacă o să îmi mai fac trupă vreodată, Chin o să-i zic. Mi-a prins foarte bine că m-au suportat copiii ăștia doi ani; eram suferind după Survolaj, dacă nu ar fi fost ei și nu aș fi scris două volume de poezie nu știu cum aș fi trecut peste... Din păcate, pe sfârșitul lui 1996, Chin s-a terminat printr-un cumul de factori. Pe de o parte, câștigase altcineva decât Ion Iliescu alegerile și am ajuns să mă simt inutil. Alt factor a fost bunică-mea, care încă trăia atunci și care m-a chemat într-o zi, după-masa, să vin că sunt la televizor; de unde dracu' să fi fost eu la televizor? totuși, m-am dus. Era Iris. 

În ziua aia m-am dus și m-am tuns și am hotărât să încerc să trăiesc normal. Am trăit normal zece ani, am făcut bani. Au fost cei mai urâți zece ani din viața mea. Dacă voi ajunge în iad, din cauza lor o să ajung. Acum mi-am revenit și un lucru îl știu sigur: nu mai vreau să fiu niciodată bătrân și bogat.

Al treilea factor a fost o casă mare de discuri care a venit și ne-a pus pe masă un contract: cinci ani, cinci albume, televiziuni, radiouri, concert, suflat în pânze... Asta după ce am scos două albume într-un an. Mă simțeam cumva secătuit, nu mai aveam nici o idee. Am refuzat contractul pentru că, pur și simplu, nu vroiam să mint. Deși am făcut și din astea, și uneori mi-a ieșit”.

 

Intermezzo: Străzi bântuite

„De exemplu, mi-a ieșit cu «Străzi bântuite de noapte». Piesa asta nu avea absolut nici o legătură cu Survolaj, a venit în urma unei discuții cu un prieten, în obișnuita mea plimbare zilnică prin Timișoara – pe lângă cimitirul Rusu Șirianu până la biserica Millenium și înapoi, plimbare care mi-a ținut loc de facultate. Prietenul ăsta m-a întrebat «Băi, voi cântați numai chestii din alea lungi, grele, dar o piesă normală nu știți să faceți?» M-am enervat și, de nervi, cum am ajuns acasă, am făcut piesa asta. Era o piesă scremută, era o minciună – dar mi-a ieșit.

Prima dată am cântat-o la festival, la Rock 92. TVR făcuse atunci un sondaj, că cine să apară în direct la TV. Toată lumea se aștepta să iasă Phoenix, dar a ieșit Survolaj. Ce erau să facă? Au venit  la mine, mi-au zis că asta a ieșit și că mă roagă un singur lucru: să cânt piesa asta și să nu fiu dezbrăcat. Am întrebat dacă se poate să fiu îmbrăcat în rochie, mi-au zis că se poate, așa că mi-am luat o rochie roșie – celebra rochie roșie...

Era 1992, nu erau vremurile ca acum. Atunci artiștii nici măcar badge-uri nu aveau. Când am apărut îmbrăcat așa, un bodyguard de acolo nu a vrut să mă lase să intru. I-am explicat că trebuie să intru pentru că trebuie să urc pe scenă, să cânt – nimic. Mi-am luat și un spray în ochi. Motzu Pittiș cred că m-a băgat până la urmă înăuntru.

Am apărut cântând piesa asta în rochie roșie, și un an de zile tot sunau după aia la mine acasă diverși binevoitori. Vorbea bunică-mea cu ei, pe la trei-patru dimnieața, și asculta cum indivizii ăștia  îi spuneau să-mi transmită să am grijă pe ce străzi umblu noaptea.

Nu am înregistrat piesa atunci, abia în 2009, la prima reunire, am reușit să facem asta. Există o variantă bootleg pe net”.

 

Acoustica

Pe scurt, poeziile lui Daniel-Silvian Petre, cântate chiar de el, împreună cu Emil Kindlein. „În anul 2009 simțeam nevoie să cânt ceva melodic, după cinci albume de larmă maximă, gălăgie, răcnete. Aveam două cărți ale căror texte nu mergeau pe rock, dar vroiam să le cânt. Și am început să o fac, cu Kindlein. La o lună după ce am început să repetăm ne-am dus la București, la festivalul «Om bun» - am mers acolo ca la o preselecție, ca niște începători în ale folkului cum eram. Am luat Marele Premiu, ceea ce mi-a prins foarte bine: mi-am plătit restanțele la gaz, întrucât e.On se bazează pe mine, trebuie din când în când să produc ceva ca să îi plătesc pe ei. Cu o seară înainte de a-mi fi înmânat premiul, într-o emisiune radio, pe la unu-două noaptea, am zis că folkul românesc este muzică rusească. Rezultatul: când mi-au dat marele premiu, mi s-a șuierat printre dinți să-l iau și să plec urgent de pe scenă”.

 

Everybadea

„Actuala mea soție (n.r. – actrița Mădălina Ghițescu) este bucureșteancă și ea. Nu știu cum se face, dar bănățencele nu dau doi bani pe mine, deși am casă mare, vorba aia... Într-o vară, venisem acasă să culeg caisele căzute și mergeam spre Scârț – cel mai apropiat birt de casa mea. Am ajuns la ceva târg de adopție de câini, genul ăla că dacă nu iei câinele acum mâine o să-l eutanasieze. Așa am luat-o pe Nuți – Spaima Constituții. Am luat cățelul, am culesc caisele... Cățelul ăla mi-a adus noroc. Cumva, de acolo s-au adunat toate, am ajuns să am și un copil la care sincer nu mă mai așteptam. Toate s-au coagulat. Ovi mi-a propus chestia asta cu Everybadea – era o chestie în care făceam un mișto mare de tot, cântam muzică bănățenească punk, «Mândruliță pup de trandafir», din astea. Am avut un succes fenomenal la public, însă duma pur și simplu nu a ținut. Eram, poate, prea bătrân să stau toată ziua în birt cu fete de 16 ani fugite de la liceu. Probabil Everybadea este singura trupă din lume care s-a desființat după primul concert, concert care a necesitat un an de muncă. Din păcate, fiindcă mi-ar fi plăcut să colaborez mai mult cu Ovidiu Mihăiță, un gagiu absolut fabulos de la care am avut multe de învățat”.

 

Cărți

„De cărți... Săracele... Nu știu ce să zic despre.  Și asta pentru că de ele nu m-am ocupat aproape deloc. Le-am făcut doar în pauzele muzicale, când nu aveam concerte, nu căram scule...

«Mai am un singur Doors» este o antologie de poezie patriotică post-modernă, pornită de la ideea aia că noi tot facem mișto de România, dar nu plecăm de aici. Mi-a fost greu să lămuresc aproape 30 de poeți douămiiști că poezia patriotică nu trebuie să fie Cenaclul Flacăra. Până la urmă am reușit. Am vrut și să-mi fac reclamă la editură, că aveam niște panouri publicitare în diverse orașe, din vremea în care făcusem bani. Și vroiam să pun, pe panourile astea, poezie. Poezie între Nivea și Ford. Să dau poezie la tot cartierul, ca să citez trunchiat dintr-o beizadea de Craiova despre care nu mai știu nimic – probabil o fi prin Parlament, taică-su sigur era. Ideea asta s-a concretizat în «Mai am un singur Doors».

Primul meu volum de poezie a fost «Overdose», în 1996. Titlul era sugerat de Mircea Mihăieș, cu care colaboram mult în perioada aia. Al doilea a fost «Napalm d'Or». În anul ăla, Palm d'Or a fost luat de filmul lui Mungiu, «4, 3, 2». Și auzind știrea m-am gândit ce-ar fi ca în loc de Palm d'Or filmul să fi luat Napalm d'Or? Bine că nu a luat Napalm d'Or, pentru că în filmul acela a jucat și actuala mea soție – pe atunci n-o cunoșteam. 

«Peace Off» a apărut în 2012. O carte cu o copertă împrumutată de la Sex Pistols. Singura, de altfel, pe care am scris-o în București, într-o perioadă foarte nasoală – mi-au murit bunicii, divorțasem... Este o carte care a fost făcută, pot să zic, în scop terapeutic. Mi-am dat de lucru ca să nu o iau pe arătură complet.

Ce să spun? După trei cărți scrise și enșpe albume muzicale feelingul este că sunt prea rock pentru poezie și prea poet pentru rock”.

 

Astăzi și mâine

„Viața mea acum e altfel. Așa cum am zis, am un băiețel de doi ani, la care, sincer, nu mă mai așteptam. Ascult toată ziua Mihai Constantinescu și Cei trei purceluși... La sugestia lui Ștefan Iordănescu, am refăcut trupa. Survolajul. Cumva am refăcut-o pentru un singur spectacol, care trebuia să marcheze 30 de ani de la înființare. Dar, după aia, telefoanele au tot sunat, așa că suntem mai tot timpul pe drum și îmi place. Am zis că, atât timp cât sună telefoanele, mergem și cântăm. Când nu o să mai sune, nu mai mergem – am alergie la formațiile care nu sunt nici înființate, nici desființate, și trăiesc doar așa, ca să cânte de două ori pe an la festivalul berii. Până atunci, însă, avem un clip, facem un album, dar totul așa, la o viteză de croazieră. Avem o vârstă, avem alte priorități, dacă printre ele suntem doriți ne bucurăm să o facem.

La anul împlinesc 50 de ani – am fost născut decrețel, asta înseamnă că o să am o jumătate de veac de aglomerație. Aș vrea să sărbătoresc cumva acești 50 de ani: probabil cu un album Survolaj, cu o antologie de poezie și cu o carte în care să strâng aforismele cu care în ultimii ani am mers la festivalul lui Goran, «Cal verde». Dar, dacă ar fi să nu se întâmple nici una dintre acestea, nu este nici o problemă. Aceasta ar fi noutatea în ceea ce mă privește – sunt mai stoic.

Mi-am pus de multe ori întrebarea dacă mai este nevoie de demersul Survolaj, dacă mai este actual... Răspunsul este, cred, că da. Din fericire, pentru că mă mai văd cu băieții, dar și din nefericire, pentru că România a rămas tot la feelingul ăla din 1992, când s-a închis robinetul care a fost deschis la Revoluție. Îi spun Revoluție, pentru că în Timișoara asta a fost – ce au făcut după aia cu ea la Bucrești, e treaba lor. Dar pentru ca noi să putem astăzi să bem o bere artizanală la doi pași de locul de unde a pornit Revoluția, acum aproape 30 de ani trotuarele de aici au fost însângerate. Bucureștii s-au trezit după o săptămână, timp în care se întrebau ce ne trebuie nouă, că doar aveam aici Comtim, mai veneau sârbii...

Nu pot să spun că sunt neapărat blazat, dar sunt șocat. Dacă m-ai fi întrebat în 1989 cum să o fie în România peste 30 de ani, probabil mi-aș fi imaginat că o să fie pe-aici extratereștrii, nave spațiale pe Bega și altele din astea. Nu mă gândeam că tot comunismul o să fie numele distracției din care fac parte. Dar sunt antrenat, și știu cum merg lucrurile. Treaba lor este să mă înghită de viu, iar treaba mea este să le stau în gât.

Cam asta”. 

Flavius BONCEA