Daniela Băcilă s-a născut în 31 ianuarie 1966, în localitatea Sânmihaiul Almașului, din județul Sălaj.
Este absolventă a Liceului de Artă din Cluj Napoca, profil muzică, promoția 1985.
A urmat cursurile Facultății de muzică din cadrul Universității de Vest din Timișoara, secția pedagogie instrumentală, absolvind în anul 1997, cu lucrarea de licență „Ansambluri și formații folclorice din Banat”.
Școala doctorală a urmat-o la Universitatea din Oradea, Facultatea de istorie-geografie, departamentul istorie, în perioada 2006-2009. Teza de doctorat se intitulează „Istoria vieții folclorice în Banat în secolul XX”.
Activitatea profesională și-a început-o ca profesor de vioară la Școala de Arte din Zalău, unde a profesat între anii 1986-1988.
Între anii 1985-1988 a fost angajată la Orchestra profesionistă „Meseşul” din Zalău ca solist instrumentist la vioară.
Între anii 1988-1991 a fost instrumentist la Ansamblul profesionist „Banatul” din Timişoara.
Din ianuarie 1991 este angajată la Societatea Română de Radio, Studioul teritorial Timişoara, la secţia cultural-muzical-divertisment.
Între anii 1991-2000 a fost reporter, iar din anul 2000 până în prezent, redactor muzical de specialitate, realizator de emisiuni folclorice.
Are colaborări permanente cu Radio România Bucureşti, Antena Satelor.
Între anii 1994-2004 a colaborat cu Televiziunea Română, Studioul T.V.R. Timişoara.
Experiența profesională și-a format-o prin participarea în juriu de specialitate la concursuri pentru copii şi tineri interpreţi de muzică populară, solişti vocali şi instrumentişti: „Lada cu zestre”, Festivalul-concurs organizat de CCAJT, „Topul Mărţişorului” – Timişoara, Festivalul-concurs „Mariana Drăghicescu” – Timişoara, Festivalul-concurs „George Motoia Craiu” – Oraviţa, Festivalul-concurs „Luţă Ioviţă” – Caransebeş, Festivalul-concurs „Ana Munteanu” – Buchin (jud. Caraş Severin), Festivalul-concurs „Aurelia Fătu Răduţu” – Bocşa (jud. Caraş Severin), Festivalul-concurs al soliştilor din Ţara Zarandului – Moneasa (jud. Arad), Festivalul de copii de la Cinciş şi „Floarea dorului” din Hunedoara.
A prezentat spectacole, festivaluri naţionale şi internaţionale: „Festivalul Inimilor” – Timişoara (20 de ediţii), Festivalul „Ana Lugojana” – Lugoj (şapte ediţii).
A efectuat transmisii în direct de la toate manifestările folclorice din zonă, a scris cronici de festivaluri, spectacole, concursuri, a realizat interviuri cu folclorişti, dirijori, solişti, instrumentişti, are colaborări la realizarea emisiunilor altor redacţii, a realizat emisiuni folclorice pentru Radio Seghedin – redacţia română, a participat la consfătuiri, colocvii, simpozioane pe teme folclorice, a relatat telefonic de la festivaluri internaţionale din Franţa, Germania, Italia, Anglia, a realizat documentare și cercetări folclorice pe teren, a scris scenariul obiceiului „Mătcălăul”, pus în scenă de Ansamblul profesionist „Banatul”, prezentat în Festivalul „Tradiţii la români” – octombrie 2016.
Este autoarea volumului „Istoria vieţii folclorice în Banat de la începutul secolului al XX-lea până în prezent”, Editura Eurostampa, Timişoara, 2013 și coautoare a volumului „O viaţă închinată folclorului – Nicolae Mihăilescu”, împreună cu Nicolae Pârvu, Editura Augusta, Timişoara, 1998. A scris articole de specialitate și a prefațat volume folclorice, participând la numeroase simpozioane, sesiuni de comunicări, colocvii și congrese.
- Să o luăm cu începutul...
- M-am născut la Sânmihaiul Almașului, în județul Sălaj şi am învăţat de la părinţii mei, încă din fragedă copilărie, dragostea pentru lucrul bine făcut, pentru cinste şi omenie, dragostea pentru natură, munca câmpului şi cântec.
Clasa I am făcut-o în frumoasa comună de pe Valea Almașului, situată aproximativ la jumătatea distanței dintre Cluj Napoca și Zalău.
Din clasa a II-a, bunica m-a dus la examen la Liceul de Muzică din Cluj Napoca. A fost mai mult o întâmplare. Ea știa că eu mai cânt la serbările școlare. Ei i-a venit ideea de la o consăteană care avea o fată ce știa să cânte și pe care a dus-o la Cluj, la liceu. Bunica s-a gândit să mă ducă și pe mine acolo. Mama a lăsat-o convinsă că e doar o plimbare. Când a venit acasă rezultatul că am fost acceptată și a trebuit să stau la internatul Liceului de Muzică, după ce a primit o listă mare cu tot ce trebuia să facă, nu a mai fost atât de încântată să-și dea copilul de acasă. Cu lacrimi, cu plânsete, până la urmă a zis să profităm de această șansă. Așa am ajuns, la vârsta de 7 ani, la internatul Liceului de Muzică.
Am început cu vioara. La examen, după testul de aptitudini – ureche muzicală, simț ritmic – te întreba ce instrument vrei să faci. Bunica mi-a zis să spun pian, pentru că aflase de undeva că acolo sunt mai multe locuri. Am spus pian, eram cuminte și ascultătoare, și cei din comisie m-au întrebat de ce vreau la pian și dacă avem pian acasă. Am spus că nu, ci pentru că așa a zis bunica.
Am fost repartizată la vioară, ceea ce a fost o alegere foarte bună, până la urmă. Am avut de recuperat, pentru că toți colegii mei au început din clasa I. Eu eram în clasa a II-a, fără să fi făcut muzică deloc. A fost o motivație pentru mine, deoarece, premiantă fiind în sat, în clasa a II-a, la Cluj Napoca, în primul an nu am mai fost premiantă. A fost un șoc pentru mine. Abia mai târziu, încet-încet, cu mențiunile, cu premiile, am ajuns printre primii din clasă.
- Ați mai avut rude în familie care au cântat la instrumente?
- În familie, nu în mod deosebit. În sat, însă, erau, și mai sunt și acum, muzicanți. Mama îmi povestea că atunci când m-am născut, ea nu a avut destul lapte la sân și m-a dus la o vecină de etnie romă, să mă alăpteze aceasta. Ea zice că din această cauză am avut noroc să am înclinații muzicale.
Din clasa a II-a, aveam cea mai mică vioară, muzicanții din sat spuneau că sunt de-a lor.
- Care este amintirea cea mai pregnantă a copilăriei?
- Se spune că primii șapte ani de acasă sunt cei mai importanți. Când m-am dus la Cluj, în prima fază am fost foarte încântată că voi fi la oraș, că voi învăța acolo. Dar, când m-a lăsat mama, după ce m-a instalat într-un dormitor cu vreo 30-40 de copii și mi-a aranjat dulapul în care trebuia să-mi pun toate hainele, ea trebuia să plece acasă, iar eu să rămân acolo singură, mi s-a făcut piele de găină. Mai simt și acum senzația. Mai eram cu niște vecini de-ai noștri, din sat, au venit și ei în acel an, însă erau cu cinci-șase ani mai mari decât mine. Mama lor și cu mama mea ne-au dus în parcul mare din Cluj, să ne plimbe înainte de a pleca acasă. Acolo am realizat că ea trebuie să plece, iar eu să rămân singură la Cluj. I-am spus să mergem de acolo, că e întuneric, deși era ziua în amiaza mare. A fost o senzație marcantă pentru mine.
- Primii mentori de la Cluj Napoca?
- În primele clase n-aș putea să spun că am avut modele, fiind atât de mică. Sigur că învățătoarea mea de atunci, doamna Letiția Albu, a avut un rol foarte important. S-a purtat cu noi cu mult tact... Din păcate, am pierdut legătura cu cei de la Cluj. Distanța, încet-încet, și-a făcut efectul. De asemenea, pedagoga de la internat... Noi aveam un program strict: terminam cursurile, mergeam la masă, aveam program de meditații, program de studiu la instrument. Eram repartizați în săli, era un program foarte strict. Așa era, așa făceam. Nu ne-am pus problema că ne-ar trebui libertățile care sunt astăzi, ori timp de joacă, ori altceva...
A fost plăcut, însă, și pe măsură ce au trecut anii eram tot mai ambițioasă să pot să iau și eu premii, să ajung în frunte, așa cum eram obișnuită în sat.
- Ați dus o viață cazonă, să spun așa...
- A fost foarte importantă pentru noi și pentru mine, în mod special. Discutăm despre generația de astăzi, despre cum se descurcă și cum trăiesc acești copii, față de rigoarea la care am fost supuși noi. La Cluj, școala era într-o clădire, internatul într-alta, iar unele cursuri le țineam într-o a treia clădire. Trebuia să ajungem de la una la alta. Nu eram lăsați de capul nostru. Mergeam în coloană, iar dacă nu eram disciplinați și ieșeam din rând sau nu făceam ceea ce ne spunea pedagoga eram muștruluiți.
- Ați absolvit liceul de muzică. În vacanțe, îi mai ajutați pe lăutarii din sat?
- Să știți că nu. Contact cu muzica populară am avut abia în ultimii ani de liceu. Până atunci am studiat muzica clasică și ce aveam de exersat pentru fiecare vacanță: studii, game, sonate, concerte. Cum erau trei luni de vacanță de vară, la început mai trăgeam chiulul, după care, cum se apropia școala, exersam o oră pe zi, apoi două ore... Se simțea dacă lăsai instrumentul din mână pentru o vreme.
- Cum a fost contactul cu muzica populară?
- Prin clasa a XI-a voiam să mai facem și altceva. Am intrat în contact cu ansamblurile studențești, care existau deja. Mai era și taraful școlii, înființat de un profesor de vioară. El era dirijor și la Ansamblul „Românașul”, ansamblul Politehnicii din Cluj Napoca. Erau în oraș două ansambluri studențești mari, care concurau între ele: „Mărțișorul”, al Casei de Cultură a Studenților, și „Românașul”.
În timpul școlii, chiar de la gimnaziu, instrumentiștii, mai puțin pianiștii, care aveau anumite rezultate la examene erau incluși în orchestra simfonică a liceului. Am intrat și eu, destul de repede, în orchestra de muzică clasică. Muzica populară era, oarecum, considerată altceva în acea vreme. La Cluj, în vremea mea, nu se dădea atâta importanță și nu era considerată importantă prezența în taraful școlii. „Ei sunt lăutarii, noi suntem cei care facem ceea ce trebuie”, cam aceasta era percepția.
Cu câţiva dintre colegi, din clasa a XI-a, am zis să încercăm și la taraf. Ne-au cooptat și am mers și la ansamblul studențesc, cu același profesor Ioan Crișan. El ne cunoștea, știa exact ce putem. Atât la ansamblul școlii, cât și la cel studențesc, totul se învăța după note, nu după ureche, cum făceau lăutarii sau cei dotați din naștere cu simțul muzicii populare. Cu „Românașul” și cu taraful școlii am avut câteva ieșiri în străinătate, în Polonia, îmi amintesc. Pentru noi era mare lucru, în acea vreme. A fost un turneu în Spania, dar în ultima clipă am fost lăsați deoparte, nu știu pe ce criterii. Era un număr fix de oameni care trebuia să plece și, probabil, pe criterii politice au mers doar oameni despre care era sigur că se întorc înapoi. Îmi amintesc cum eu și o colegă nu am primit aprobarea de sus. Am fost foarte afectate.
Un mare impact asupra noastră a avut „Cântarea României”. Programul se pregătea cu foarte mare rigurozitate. Pentru deplasări, nu doar pentru cele din străinătate, ci și la Alba Iulia, Târgu Mureș sau unde se țineau respectivele competiții, se făceau din nou selecții. Nu mergeam toți, ci era un număr fix. Selecția se făcea astfel: te punea să cânți singur. Din punct de vedere tehnic, era pasajul cel mai dificil. Erau toți de față. Dacă greșeai, cădeai. Dacă cântai bine, treceai mai departe.
- Ce ați făcut după liceu?
- După ce am terminat liceul am încercat, bineînțeles, să intru la Conservator, la pedagogie muzicală. Erau două locuri. Noi am fost 17 concurenți. Am renunțat pe parcurs, nu am dus toate probele la bun sfârșit, știind că nu am șanse foarte mari. Mi-am zis că nu sunt destul de pregătită și că voi încerca anul următor.
În ultimii ani de liceu, știindu-se problemele cu intrarea la facultate, mulți dintre noi vroiam să mergem în altă parte. Îmi amintesc cum profesoara de istoria muzicii ne întreba ce vrem să facem, unde mergem... Eu ziceam că vreau la economie, altă colegă – geografie. „Păi, eu pe cine pregătesc aici, dacă voi vreți să faceți altceva?”, ne întreba...
Astfel, renunțând la examen, am dat concurs, la Zalău, la orchestra profesionistă „Meseșul”, ca instrumentistă la vioară. Am trecut total pe folclor. Având câțiva ani de experiență cu taraful școlii și cu Ansamblul „Românașul”, m-am dus la „Meseșul”, știind că acolo s-ar putea să am șanse. Am dat concurs, l-am trecut. Mai era acolo un fost coleg de-al meu, care era cu un an mai mare, tot de la mine din sat. De la el știam că există locuri. Cei de la „Meseșul” erau foarte încântați, pentru că aveau nevoie de „notiști”. Până atunci, colegul meu care era la armonie era singurul care mai știa note, restul erau, cum se spune, lăutari. Dar erau foarte buni instrumentiști, chit că nu cunoșteau notele. Aveau nevoie, pentru spectacole, de cineva care să le noteze repertoriul. Erau foarte mulți colaboratori ai orchestrei profesioniste. Îmi amintesc că Nicolae Furdui Iancu trebuia să aibă spectacol cu noi și, cu două-trei ore înainte, se făcea repetiție. Misiunea mea era să-i scriu repertoriul...
Mi-a rămas în minte şi Nicolae Mureșan, artistul din zona Codrului. Era atât de riguros... Melodiile lor, dacă stăteai să le asculți mai mult, toate păreau la fel, dar au o linie melodică ce trebuie respectată. Nu e chiar atât de simplu, iar dacă scăpai o notă sau două și improvizai puțin, te corecta imediat.
Trebuia să am grijă exact ce scriu, iar ceilalţi să învețe. Se spune că cele mai simple și cele mai ușor de reținut melodii ajung mari șlagăre. Dar și celelalte au frumusețea lor.
Tot în acea perioadă am predat vioară la Şcoala Populară de Artă din Zalău, ca profesor suplinitor. După un an, am dat încă o dată la Conservator. Am făcut pregătire intensă, teorie şi solfegiu cu o prefesoară la Zalău, iar pentru vioară făceam drumuri la Cluj. Am căzut și atunci și mi-am zis că mai mult de atât nu știu dacă pot. Așa că am renunțat la Conservator.
- Ce a urmat?
- Am stat trei ani la Zalău, la orchestra „Meseșul”, după care, printr-o întâmplare, fiind pe litoral cu turneele de la mare, ne-am întâlnit cu cei de la Ansamblul „Banatul”. Ne urmăream unii pe alții, veneau la spectacolele noastre, mergeam la spectacolele lor. Eu am trecut și ca solist instrumentist la „Meseșul”. Eram și singura fată în orchestră. Poate și de aceea, cântând singură, succesul era și mai mare. Unul dintre instrumentiștii de la „Banatul” spunea că la ei o fată nu ar rezista, pentru că muzica bănățeană e mai grea. Au reușit să vină într-o seară, după ce ei și-au încheiat programul mai repede, s-au instalat să ne asculte. M-au întrebat dacă nu merg la ei, la „Banatul”. Le-am amintit că ziceau că la ei nu va rezista o fată. După această poveste am ajuns în Banat.
Pe vremea aceea, domnul Gelu Stan, dirijorul ansamblului, zicea că nici nu au și nici nu vor fete în orchestră. M-am prezentat la concurs, iar cei de aici au fost foarte încântați de faptul că eu, când am intrat în sală, mi-am acordat prima dată instrumentul și abia după aceea am început să cânt. Până la urmă au acceptat și o fată în orchestră. De fapt, am fost două, pentru că a mai venit, tot atunci, o altă fată, de aici, din Timișoara, și tot la vioară, Lăcrămioara Bucă.
Era dificil ca femeie, pentru că pe vremea aceea se făceau foarte multe turnee și se țineau foarte multe spectacole, în condiții grele, pe la sate, în cămine culturale, pe la case de cultură neîncălzite. Iarna cântam cu mănușă pe mâna dreaptă, cu care țineam arcușul, atât era de frig, și cu paltonul pe spate. De aici și ideea că o femeie nu rezistă în condițiile acelea.
- Cât ați fost instrumentistă la Ansamblul „Banatul”?
- Din 1988 până în 1990. A fost o perioadă în care Ansamblul „Banatul” și-a întrerupt activitatea, în 1990, după Revoluție. Domnul Gelu Stan a venit la Radio Timișoara şi intenţiona să înființeze o orchestră, dar avea nevoie și de redactori. Am lucrat o perioadă de probă, pentru voce și toate celelalte. Angajarea propriu-zisă s-a produs după vreo șase luni. Pe vremea aceea era puțin altfel. Lucrai, vedeau cum te descurci și după aceea te angajau. Am aflat apoi că pe mine m-au angajat retroactiv, adică de prin februarie, iar eu am venit în ianuarie 1991.
- Cum a fost întâlnirea cu radioul?
- Era cu totul altceva decât ce am făcut până atunci. Prima a fost proba de voce. Am avut șansa să mă formez aici în radio, pentru că totul evolua din mers. A trebuit să fur meseria, oarecum. Nimeni nu venea să-ți spună să faci una ori alta. Cred că nu trecuse anul când domnul Stan, şeful secţiei muzicale, pe atunci, m-a trimis să fac înregistrări cu corul de la Lipova. I-am spus că nu am făcut niciodată așa ceva. Mi-a răspuns că trebuie să mă descurc... A fost ca și cum te-ai arunca în apă și trebuia să înoţi, ştii, nu ştii. Am avut, cum spuneam, șansa să învăț de la oameni de mare cultură și profesioniști adevărați.
Sigur, de la domnul Gelu Stan am învățat multe despre muzica bănăţeană. Chiar și acum mai învăț, mai aud anumite lucruri pe care mi le însușesc.
Ca redactor, ca reporter, am învățat de la Bogdan Herzog, Ioan Dula Giulvăzan, Mihai Junea, Marius Pentelescu, toți profesioniști, cărora le făceam materiale pentru actualități. Dacă mergeam la festivaluri trebuia să fac și pentru ei un reportaj sau o relatare. În acei ani, dacă cineva făcea o greșeală pe post, în 20 de minute știa tot radioul. De rușine, a doua oară nu mai repetai acea greșeală. Dorința era să devii tot mai bun.
Pe lângă emisiuni de muzică populară, programe muzicale, mai era şi munca la fonotecă. Radioul a fost închis timp de cinci ani și s-au adus în 1990 toate benzile de magnetofon, care au fost ținute la Jilava. A trebuit refăcută întreaga fonotecă, scrise cardexuri, fiecare bandă luată în parte și catalogată. Iar treaba aceasta am făcut-o noi. Nu aveam atâtea emisiuni pe vremea aceea. Apoi, am făcut matinee simfonice, emisiuni de muzică ușoară, muzică populară, romanţe. Aveam la bază o pregătire solidă din punctul acesta de vedere, al muzicii clasice.
Între timp, s-a reînființat la Timișoara Facultatea de Muzică, iar în 1992, fiind angajată la radio, am dat examen, alegând ceea ce visasem, pedagogie instrumentală – vioară. După doar câteva luni de pregătire am reuşit printre primii. La început m-am bazat mult pe soliditatea pregătirii pe care am avut-o în timpul liceului, la Cluj Napoca.
În paralel cu facultatea, am continuat munca la radio. Dimineața aveam cursuri, după-amiaza, emisiuni. Dacă se întâmpla să fac eu emisiunea „De la 8 la 9”, după aceea fugeam la cursuri.
Am urmat, așadar, cinci ani de facultate, specializarea pedagogie muzicală, cu vioara în mână și cu examenele de rigoare. În anul 1997 am absolvit facultatea.
- Cum ați ajuns la televiziune?
- Din 1994 s-a înființat studioul regional TVR Timișoara, cu oamenii radioului. Domnul Bogdan Herzog a trecut de la radio la televiziune, fost numit director, a luat câțiva oameni, aşa am fost cooptată și eu; nouă ani am colaborat și cu ei, având o rubricuță de cinci minute la început, după aceea 10-15 minute. Pe TVR 1, Televiziunea Timișoara, avea un program de o oră, o zi pe săptămână, din care câteva minute erau rezervate folclorului; aveam un concurs de genul „Recunoașteți interpretul”, la care acordam casete, ca premii. Răspunsurile veneau prin scrisori. Lumea era dornică să vadă, să asculte soliștii bănățeni, pentru că în acea vreme, la București, Banatul era lăsat deoparte. Aveam scrisori din Moldova, din Constanța, din toată țara, teancuri de scrisori din zone îndepărtate. Premiile pentru cei care răspundeau corect se acordau prin tragere la sorți și le trimiteam acele casete. Erau atât de încântaţi când le primeau.
- Ce emisiuni vă mai amintiți, de la televiziune, de la radio, care v-au fost pe suflet?
- De la radio îmi amintesc foarte bine de transmisiile pe care le făceam de la marile festivaluri, simpozioane și colocvii. La Băile Herculane a fost un astfel de colocviu, în acea vreme; am fost o întreagă echipă, eu de la muzical, dar și de la social, de la cultural; am stat câteva zile bune acolo și am asistat la toate discuțiile. Și mai ales când e vorba de partea științifică a folclorului și a tradițiilor, în general, e important să scoți în evidență și să arăți tot ce trebuie. Deci, îmi amintesc acele transmisii directe de la Băile Herculane, de la Valea lui Liman, unde mergeam cu carul de înregistrări, cu echipă mare. La emisiunile făcute în studio, înregistrate, aveai timp să le aranjezi; nu-ți plăcea cum iese, le refăceai, le buchiseai până ieșea ce trebuie. Dar pe teren și când ești în direct e altceva.
La televiziune, după ce am început lucrul cu acele emisiuni înregistrate în studio, au venit și reportajele de la manifestările mari. Îmi amintesc de „Festivalul inimilor”, pe la începuturi, când am fost trimisă să fac un reportaj. Pe vremea aceea scena din Parcul Rozelor era cum era, toalete nu erau deloc, scaune și bănci rupte prin parc. Mi-am făcut comentariile. Cei de la televiziune aveau destul de mare încredere în ceea ce făceam, nu stăteau să vizioneze materialul cap-coadă, și abia după aceea să-l dea pe post. Era foarte multă muncă, și îi dădeau drumul. Și chiar domnul Herzog mi-a spus: „Mi-a stat inima-n loc, că am crezut că așa ai încheiat reportajul”. După prezentarea tuturor formațiilor, pe o doină de jale a lui Luca Novac am arătat băncile rupte și artiștii care plecau spre malul Begheiului... la toaletă, cu un comentariu de genul „păcat că astfel de imagini au umbrit trecător frumusețea festivalului”. Dar, bineînțeles, nu am încheiat așa reportajul. În al doilea an au început să fie aranjate băncile, să fie pus parcul la punct... Se spuneau lucrurile cu tact, dar spuneam și ce nu-i bine.
- Important e că aveau efect...
- În acea vreme, și nici acum, jurnalism pentru acea activitate culturală nu există. Nu pot să spun că poți să înveți de undeva. Decât așa, din mers. Și având la bază această pregătire profesională. Trebuie să cunoști toate acestea ca să știi ce să pui în evidență, ce să scoți în relief, ce să lași deoparte. Și la evenimentele pe care le mediatizăm, dacă ar fi să le spui chiar pe toate, nu cred că le-ar conveni unora; pe de altă parte, nici nouă nu ne-am face un serviciu, pentru că s-ar putea să nu-i mai stimulăm ci să-i demoralizăm. Lăsându-i la o parte, nevorbind despre ei, îi doare un pic și atunci își spun: hai să facem mai bine să se vorbească despre noi.
Prin 2004 am încheiat colaborarea la televiziune. Volumul de muncă era tot mai mare și la radio. Din 2006, simțeam nevoia să fiu mai bine pregătită. Ce pot să fac în plus? O altă facultate? Jurnalism, nu. Să învăț ceva în plus pentru știri, pentru actualități, pentru politică, probabil că aveam. Dar nu pentru cultură și pentru partea de folclor. Îmi trebuia o altfel de pregătire. Și, printr-o conjunctură, prin fostul director de la Muzeul Satului, domnul Viorel Popescu, doctorand la profesorul Ioan Godea, am ajuns la Oradea unde domnul profesor avea doctorate. El era îndrăgostit de Banat, pentru că Muzeul Satului de la Pădurea Verde a fost înființat pe vremea când el era director, ca o secție a Muzeului Banatului. Mi-a cerut să-i aduc un proiect despre ce vreau să fac. Am ajuns la Bârsa acasă la el, m-am legat de festivalul de la Moneasa, unde noi mergeam întotdeauna, în fiecare an, în juriu sau făceam relatări. Și atunci m-am dus, i-am spus ce vreau să fac, i-am prezentat proiectul. Mi-a spus că e interesant și că o să încercăm să vedem ce putem face... Eu nu aveam master, dar aveam studii de lungă durată, de cinci ani, și atunci nu mai era nevoie de master. Am ajuns în felul acesta la Facultatea de Istorie, la Oradea, nu la Muzică sau Etnografie și Folclor. Pe mine nu asta mă interesa, unde ajung, mă interesa teza în sine. Bineînțeles că m-am dus cu un proiect, dar pe parcurs a ieșit altceva, în sensul că mi s-au deschis toate orizonturile, în cei trei ani de școală doctorală pe care i-am făcut. Mi-am dat seama că trebuie să-i dăm o altă formă tezei pe care am gândit-o, dar ideea ara aceeași: „Istoria vieții folclorice în Banat”. Pe mine asta mă interesa, eu aici voiam să mă pun la punct, pentru ceea ce fac la radio. Eu trebuie să fiu pregătită ca să pot să le spun oamenilor ceva. Deja eram cunoscută, îndrăgită, dar pe ideea asta trebuie să le dau ceva de valoare prin ceea ce fac. Au urmat drumurile la Oradea, la Facutatea de Istorie, doi ani de școală doctorală și al treilea în care ți-ai prezentat referatele, până la susținerea tezei. În 2009 mi-am susţinut public teza.
- Ați vorbit de „Cântarea României”. În urmă cu mai mult de un deceniu s-a făcut la noi în județ „Lada cu zestre”, despre care la început s-a spus, mai în glumă mai în serios, că ar fi o nouă „Cântarea României”. Cum vedeți această mișcare culturală, în ansamblul ei? Ați fost în jurii, ați prezentat-o în emisiuni, cum ați vorbi despre ea?
- De cunoscut, o cunosc chiar de la început. Fiind la radio, aveam comunicatele de presă și eram la curent cu desfășurarea fiecărei etape. Pot să vă spun că e un lucru nu numai bun, ci şi util și nu știu ce s-ar întâmpla dacă n-ar exista. E o formă în primul rând de a cunoaște, după aceea de a păstra și apoi de a perpetua această tradiție în toate formele ei, în toate secțiunile ei. Și am avut ocazia să văd cum se înființează formații de dansuri, foarte mult se merge pe dansuri, poate pentru că e forma cea mai ușoară, și pentru copii, și pentru cei care vor să învețe dansuri populare. Să începi să cânți sau să înveți un instrument e mai greu.
- Nici cu dansurile nu e ușor. Trebuie să strângi cel puțin patru-șase perechi...
- Da, nu s-ar aduna, nu s-ar putea face, dacă nu ar exista niște oameni interesați. Asta s-a făcut în multe dintre localități, prin oamenii care s-au ocupat de aceste formații de dansuri, în primul rând. S-a ajuns la existența ansamblurilor complexe, la confecționarea costumelor, la diversificarea repertoriului, la conținut, formații mixte, dar și la dansuri bărbătești și obiceiuri. Deci stimulente au venit din toate părțile, din toate direcțiile pentru formațiile de dansuri. Pentru coruri la fel. Până la urmă a fost o mândrie a noastră, a bănățenilor, să existe atâtea coruri.
Prin „Lada cu zestre” s-a revigorat oarecum această mișcare corală, ca să ajungă acum să fie festivaluri speciale. Recent am fost la Dudeștii Noi, la Festivalul „Rapsodiile neamului” și acolo m-am întâlnit cu o fostă colegă de liceu, dirijoarea corului de la Voislova, Daniela Chiţiga (Popa). Nu ne-am văzut de 32 de ani. Ca să găsesc zilele trecute pe internet că s-a creat un festival coral la Voislova, „Răsună Valea Bistrei”, în care ea e implicată. Revenind, „Lada cu zestre” a stimulat în formarea repertoriului formațiilor corale, fie că sunt grupuri sau coruri bărbătești, de femei sau mixte. Toate corurile au o ținută vestimentară legată de costumul popular, au diferite elemente, dacă nu chiar costume populare întregi. La Dudeștii Noi, chiar și Corala „Epifania” avea astfel de elemente, ceea ce pe mine m-a bucurat nespus de mult, pentru că nu s-a întâmplat acest lucru în urmă cu zece ani. E o mândrie foarte mare, plus impunerea în repertoriu a unei piese de inspirație folclorică. Dacă majoritatea corurilor sunt pe lângă biserici și activează în continuare, deoarece credința și tradiția merg mână în mână și așa va fi întotdeauna, mai sunt şi altele de sine stătătoare. Ele vor exista atâta timp cât profesionişti sau oameni devotaţi se vor ocupa de ele. Avem exemplul Corului de la Jimbolia pregătit de maestrul Iosif Todea – dirijorul Corului „Ion Românu” a Filarmonicii Banatul din Timişoara - cu care am fost colegă de facultate. Când l-am văzut la spectacolul de gală a Festivalului „Lada cu zestre” în straie populare, a fost şi pentru mine o mare surpriză.
- Asta e pe plan județean, bănățean. Să internaționalizăm puțin. Vorbiți-ne despre „Festivalul Inimilor” și impactul lui. L-ați prezentat, ați participat, ați fost implicată... Cum vi se pare evenimentul?
- Aș vrea să vă pot spune exact, dar, din păcate, nu pot. Ar trebi să caut toate arhivele și toate fotografiile, să mă duc la Casa de Cultură să vă spun exact câţi ani l-am prezentat. Oricum, peste 20 de ani. Am văzut cu toții cum a crescut, care este impactul, unde s-a ajuns la ora actuală. E o sărbătoare a folclorului mondial, așa cum spune și titlul.
- V-am înrebat și de „Lada cu Zestre”, și de „Festivalul Inimilor” pentru că vreau să vă întreb cum credeți că ar putea aceste două mari acțiuni culturale, folclorice, să fie implicate în proiectele „Timișoara Capitală Culturală Europeană-2021”?
- Sunt două manifestări care are fiecare partea ei de contribuție. „Lada cu Zestre” este importantă prin tot ce ține de tradiții. Trebuie să se dezvolte cu toate secțiunile, mai ales cu cele care ar putea fi mai exploatate din acest punct de vedere, cum ar fi secțiunea gastronomie. În același timp, trebuie păstrare formele tradiționale şi găsite modalităţi moderne de prezentare a lor. Știți că anul 2018 va fi Anul Culturii Tradiționale. Se va pune foarte mare accent pe tradițiile noastre, mai ales în 2018 și va fi o motivație și pentru cei de la Centrul de Cultură și Artă al Județului Timiș, și sunt convinsă de lucrul acesta pentru că ultimele acţiuni ale lor ne surprind plăcut. Spectacolul de gală al Festivalului „Lada cu Zestre” a fost adus și el la Sala „Capitol”, mediatizat așa cum trebuie, promovat prin televiziuni, și aduse publicului exact acele informații și momente, din toată desfășurarea „Lăzii cu Zestre”, care să arate ce are la ora actuală Banatul și Timișul, în primul rând, valoros. E dificil să faci ceva, să scoți ceva. Sigur că ar fi ideal să avem mai multe obiceiuri, să avem mai multe formații de călușari, să avem mai multe coruri, dar trebuie să arătăm ce există la ora actuală, să respectăm realitatea culturii noastre tradiționale de acum.
„Festivalul Inimilor” vine pe de altă parte cu acea spectaculozitate fantastică pe care o aduc toate formațiile din țară, toate formațiile profesioniste, artiștii mari, dar mai ales cele din străinătate. Dacă ați observat, în ultimii ani se merge mult pe țările exotice, pe acel impact care vine din decoruri, lumini, fum, culori, mișcare, care poate nu s-ar putea face la o formație tradițională românească. Nu vii cu un dans curat de Banat sau de Sibiu și încerci să pui toate culorile de lumini sau fum pe el. Nu se justifică. Dar vine un dans din Costa Rica sau din Brazilia şi efectele de acest gen vor lua ochii spectatorilor. Astfel, impactul pentru folclorul mondial e mai mare și mai aproape de ceea ce scontează organizatorii. E adevărat că se merge pe această formă de spectaculozitate, dar, între toate acestea, formula tradițională și dansurile noastre curate vor fi şi mai apreciate, în comparație cu toate celelalte. La fel și folclorul bănățean și muzica bănățeană. Să știți că unii dintre ascultătorii noștri de la radio ne întreabă de ce dăm atâta muzică bănățeană. Bineînțeles că dăm și altă muzică, pentru că noi ne raportăm la Hunedoara, Caraș Severin, Timiș, Arad. Acum mergem foarte mult și spre Bihor, și, dacă le-am da toată ziua doar muzică bănățeană și doar doine vechi, s-ar sătura de ele. Dacă punem toată frumusețea cântecului bănățean în conjunctura în care o împletim cu învârtitele, cu jienele, cu hațeganele și cu jocurile și folclorul din alte zone, când vine o doină bănățeană sau un brâu bănățean vor fi mai agreate și mai frumoase. E foarte important să știi să pui în valoare și să respecți frumusețea fiecărei zone și sub-zone în parte.
- Ce credeți că contează cel mai mult: talentul, perseverența, munca, într-un anumit domeniu? Ce v-ar caracteriza, în câteva cuvinte?
- Cred că toate. În ce ordine, aceasta e foarte important. Talentul are partea și importanța lui, categoric. Munca, de asemenea, și perseverența. Să știi să faci diferența...Sunt conjuncturi și sunt cazuri în care, poate, trebuie să renunți la un moment dat, să recunoști că nu poți să faci acel lucru. Eu știu… Nu pot să zic că mi-am dorit în mod special să fac Facultatea de Muzică. Mi-am dorit să fac mai mult. Poate, dacă nu reușeam la Faculatea de Muzică, făceam altceva. La fel și cu doctoratul. N-am vrut niciodată, n-o să fac caz de titlul de doctor, Doamne-ferește, chiar dacă unii au impresia asta. A fost o modalitate de a mă perfecționa, de a mă ajuta mai ales acum când munca în radio, jurnalismul radio pe care-l facem s-a mutat în mediul virtual. Scriem articole, ne mediatizăm emisiunile, în primul rând, și mergem mai departe ţinând pasul cu aceste vremuri.
Probabil voi avea timp și de ceea ce înseamnă munca mea în pregătirea pe care o am, după ce mă pensionez. Deocamdată nu prea e timp. Ce am reușit să fac, și mă bucură foarte mult acest lucru, este că am reuşit să public cartea ce are la bază teza de doctorat. Următorul pas, după ce îți susții teza, e publicarea ei sau a unor părți ale ei. La mine au trecut trei ani până când am publicat cartea și m-am bucurat că am făcut-o cât domnul profesor Ioan Godea a mai fost în viață. S-a prăpădit brusc și mult prea repede, la 71 de ani... Prin agenda culturală a Consiliului Județean am scos această carte care se găsește în biblioteci și la CJT, la Centrul de Cultură. Cei de la Editura „Eurostampa” mă întreabă mereu dacă sunt de acord să reediteze cartea, pentru că au multe solicitări. Aportul meu constă în faptul că am reușit să adun toată informația aceasta într-un singur volum. Tot ce m-a interesat pe mine am adunat acolo în acea carte și, dacă pe mine m-a interesat ca jurnalist, să fiți convins că pe mulți ar interesa. Și nu numai, ci și lucrarea de licență, „Formații și ansambluri artistice din Banat”. Cu asta am început, în '96-'97, adunând şi structurând documente şi date, bazându-mă mult pe informaţia orală, pe interviuri şi muncă de teren, am continuat-o după zece ani, în lucrarea de doctorat şi apoi în cartea publicată, aprofundând viaţa folclorică în toate aspectele ei.
- Cât timp mai acordați viorii?
- Vioara stă de decor, acum, din păcate. Am mai avut niște turnee frumoase cu Ansamblul „Timișul” și cu „Doina Timișului”, deci și cu cei de la Casa de Cultură, și cu cei de la Casa Studenților, până prin 1997. Mergeam și ca jurnalist, făceam relatări telefonice, dar nu foarte multe, pentru că erau costisitoare. Și atunci, mi se spunea, dacă tot vii cu noi, de ce nu și cânți, că tot avem nevoie de instrumentiști? Era mai plăcut să fii și pe scenă în spectacole. Deci, până în '98, pot să spun, am mai fost cu vioara în mână, pentru că la facultate aveam examenele în fiecare semestru și nu se putea altfel. Mai ales că mi-am luat licența și la vioară.
- Care ar fi marea dragoste, dintre vioară, radio, televiziune, prezentare de spectacole? Care ar fi pe primul loc?
- Vioara are locul ei în anii copilăriei, adolescenţei, tinereţii cu atât de multe ore de studiu, dar cei mai frumoşi ani…Mulți dintre colegii mei, când s-a înființat televiziunea, au trecut de tot de la radio la televiziune. Eu n-am vrut s-o fac, pentru că am spus că radioul mă reprezintă mai bine, și aici la radio nu depind de alții. În radio e important cuvântul și ceea ce faci tu.
- Vă place independența.
- Da. Deci, pot să spun că radioul mă reprezintă, într-adevăr. Nu e departe televiziunea, dar e un stres în plus pe care, poate, în timp l-aș fi depășit. Mă simt mult mai în largul meu la radio. Pe scenă e acel contact direct cu publicul, dar nu numai, ci și cu artiștii. E o modalitate de a fi în lumea lor. Nu o să vină nimeni la mine aici, în birou, la radio, să-mi spună ce-au mai făcut, dacă eu n-aș ieși să fiu în mijlocul lor. Iar despre contactul cu publicul și cu lumea, vreau să vă spun că pe măsură ce îmbătrânesc simt tot mai mult iubirea lor și aprecierea care o au pentru mine. Mă copleșește câteodată. Vine din toată activitatea mea. Deci, fiecare are aportul ei. La prezentarea de spectacole și la începutul transmisiilor directe emoțiile sunt foarte mari. Pe măsură ce trec orele, mă simt mai în largul meu. Soțul meu spune: „Tu ești de cursă lungă. Acum, după ce au trecut patru ore, poți să mai stai șapte, nu mai contează”. Cred că n-aș putea renunța la nici una dintre ele, dar, până la urmă, vedeți, vârsta își spune cuvântul chiar trebuie să te retragi.
- Vorbiți-mi despre familia dumneavoastră.
- Soțul meu este profesor de pian, de cinci ani este Inspector de specialitate – arte, la Inspectoratul Școlar Județean Timiş. Am fost colegi de facultate. Suntem dedicaţi muncii, poate mai mult decât ar trebui. Mama, fraţii şi nepoţii sunt în Ardeal unde mergem cu drag cam o dată pe an.
A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ
