Declară prof. Gelu Stan, fost dirijor și director al Ansamblului „Banatul”

 

- Vorbiți-ne despre primii ani de viață...

- M-am născut la Lugoj, în 9 iulie 1938. Tatăl meu, Constantin, era avocat, iar mama, Cornelia, profesoară de muzică. Ei au fost cei care mi-au îndrumat, aș putea spune, primii pași în viață. Mă refer la cei șapte ani de acasă, care sunt foarte importanți, dar care la ora actuală nu se prea regăsesc în societatea noastră și de care nu se ține cont cât de importanți sunt în formarea unui om.

Era o perioadă în care, într-adevăr, nu am înțeles ce înseamnă expresia „nu ai cei șapte ani de acasă”. Era o vorbă pentru copiii și tinerii obraznici. După aceea am realizat cât de importanți sunt acești șapte ani când se formează caracterul unui om și când exemplul părinților este esențial. Degeaba îi spui copilului că nu e voie să facă ceva, când el vede că tu, ca părinte, chiar acel lucru îl faci.

Am o soră cu patru ani mai mare decât mine, acum trăiește în Freiburg, Germania, unde a plecat în anul 1981. Ea are un fiu, profesor universitar și medic nefrolog la Spitalul „Charite” din Berlin, unul dintre cele mai mari spitale din Europa. Nepotul meu este căsătorit cu fiica inginerului Miloia, din Timișoara. Și ea este tot medic. Au și ei doi copii: fata este studentă la medicină, băiatul e încă elev.

 

- Școala?

- Clasele primare le-am urmat la Lugoj. Am fost coleg, în clasele primare, dar și în continuare, cu prof. univ. dr. Mircea Lăzărescu și prof. univ. dr. Vladimir Fluture, academicieni ai Academiei Medicale, prof. univ. dr. Constantin Luca, Aristide Buhoiu, dr. Marius Jucu. Am fost colegi și prieteni buni, totodată.

Necazul în familia noastră a venit în anul 1952, atunci când s-au făcut arestările politice. Tatăl meu a fost arestat și dus la canal, unde a și murit, în anul 1953. L-au arestat în 15 august, chiar de Sfântă Mărie, iar în 5 martie 1953 a murit. Nu știm unde este înmormântat exact, că sunt gropi comune. Abia în luna mai 1953 ni s-a adus la cunoștință că nu mai trăiește.

Eu nu am fost primit la Liceul „Coriolan Brediceanu”. A fost un an în care nu s-a mai dat examen de admitere din clasa a VII-a în clasa a VIII-a, ci s-au făcut înscrieri pe bază de dosar. Al meu nu a fost bun. Atunci am venit la Timișoara, prin bunăvoința unor prieteni ai surorii mamei mele, care locuia aici. Prin ei am ajuns la Școala Medie Tehnică Hidraulică. Am făcut un an. M-am îmbolnăvit. Când eram copil, aveam 4 ani, am fost operat la Timișoara de către doctorul Bodea, un renumit ORL-ist. Când mi-au pus masca cu eter pe față, i-am spart nasul infirmierului care mă ținea. Eram foarte speriat, am făcut scandal, am fugit pe coridor. S-a speriat și doctorul și mi-a lăsat o rămășiță în gât, nu a chiuretat perfect într-o parte. În liceu, cum spuneam, am făcut puroi, am fost internat la Spitalul de Copii. Aveam și probleme cu inima, și un reumatism poliartricular,  pe care le-am tratat în timp. Se spune câteodată că în tot răul e și un bine. Pe baza acestei boli am reușit, prin certificate medicale, să ajungem la minister și să obțin transferul înapoi la Lugoj, la Liceul „Coriolan Brediceanu”. Pe caz de boală, și dând unele diferențe, am ajuns la liceul lugojean. Cei de la minister nu știau că eu locuiesc la o mătușă care mă îngrijea ca pe copilul ei, ea neavând copii. S-a spus că am nevoie de îngrijirea familiei. Așa am ajuns să termin liceul la „Brediceanu”, în generația aceea de „sacrificați” cu zece clase.

 

- Ați avut vreun dascăl, în perioada respectivă, care v-a fost model?

- Încă de mic, prin unchiul meu Dimitrie Stan, artist emerit, care era directorul Școlii Populare de Artă din Lugoj, am reușit să activez în Corul „Ion Vidu” foarte mulți ani. În cor am cântat de la 18 ani, până la 24. Am învățat foarte multe lucruri acolo, care mai apoi m-au ajutat în meseria de dirijor. De la unchiul meu am învățat multe, foarte multe. Atunci am început să lucrez la vioară, chitară și actorie. Au fost trei secții pe care le-am făcut pe când eram încă la școală.

 

- Înclinația aceasta a venit și din familie...

- Da, prin mama, care era profesoară de muzică, și unchiul meu - dirijorul Corului „Ion Vidu” din Lugoj. De la mătușa mea, care a fost profesoară de canto, solistă la Opera din Cluj Napoca, am învățat iarăși foarte multe lucruri. După ce am terminat liceul, am avut o perioadă cu o activitate foarte bogată.

Până la terminarea liceului, când eram în clasa a X-a, împreună cu Artistide Buhoiu, am făcut un spectacol de estradă, cu momente vesele, cu soliștiu vocali, orchestră. Eu eram în orchestră pe vremea aceea. După ce noi am terminat liceul, spectacolul de estradă a fost preluat de Adi Stâlcescu, cel care răspundea de UTC în Lugoj. A preluat această formă de organizare, făcând un spectacol de estradă al tinerilor din Lugoj.

 

- Cum ați continuat studiile?

- În momentul în care am terminat liceul, vechea poveste, cu dosarul, nu am mai avut loc la nici o facultate. Am avut, din nou, probleme.

Prima dată, la Conservatorul din București, unde se primea pe bază de acte, însă, nu am fost primit.

În aceste condiții, mi-am continuat activitatea în Lugoj. N-am fost primit în serviciu, mama a fost dată afară din învățământ, sora mea a fost dată afară de la Conservatorul de la Cluj Napoca, chiar în timpul examenelor de admitere. Se întâmpla imediat după ce tata a fost arestat. Sora mea a urmat apoi Politehnica din Timișoara, facultatea de chimie industrială, pierzându-și urma, să zic așa.

Se întâmpla în 1958, ultima dată când am mai dat la Conservator. Mi-a spus secretarul de acolo care îl cunoscuse pe tatăl meu: Gelule, nu mai da. Momentan nu pot să rezolv nimic. Mie îmi vine o scrisoare de la Lugoj - nu a vrut să-mi spună de la cine - și pe care trebuie să o arăt, nu pot să o pun în sertar. N-am încotro, pentru că pe urmă o încurc eu. Pe baza aceste scrisori, nu ai cum să intrii momentan. Atunci am și renunțat, am continuat activitatea în Lugoj, la ansamblu, la clasa de canto, unde cântam operă, cu toate că vocea mea nu era tocmai extraordinară. Am cântat și muzică ușoară, și operă, la clasa de canto a Școlii Populare de Artă.

La Lugoj era un Teatru popular, cu Luchescu, cu Vali Sprânceană, Eugen Gangan. Am avut niște spectacole extraordinare. În 1960 a fost prima bienală de teatru „Ion Luca Caragiale”. Am ajuns în finală, la București. Anica Costin Șerbănescu a fost regizoare atunci la Lugoj. Am trecut de faza interjudețeană cu piesa „Lângă poarta Brandenburg”, de Erik Maria Remarque, și a venit Taub, de la Teatrul German din Timișoara, plecat apoi în Germania, și ne-a mai corectat ceva. Așa am luat locul întâi pe țară. Eu am avut un rol secundar și am primit premiul special pentru acel rol. Acolo m-a văzut maestrul Costache Antoniu, m-a chemat la el și m-a întrebat dacă nu vreau să vin la teatru. I-am spus că aș veni, dar că nu sunt sigur din cauza situației mele. Mi-a răspuns că nu îl interesează, că ei au nevoie de talente. Fizicul și talentul dumitale sunt pentru teatru, mi-a spus. Am răspuns afirmativ. Examenele se dădeau în toamnă. M-am pregătit pentru teatru. Un alt unchi al meu, doctorul Plauchitiu din Lugoj, era prieten foarte bun cu Colea Răutu, care era secretar de partid la Institutul de Teatru „Ion Luca Caragiale” din București. I-a dat un telefon și i-a povestit de mine, că vin să dau la teatru, dar am niște probleme și că voi merge să mă consult cu el. Am ajuns la Colea Răutu, m-a ascultat și mi-a zis: Tinere, eu îți spun sincer că nu ai șanse. Nu te-am ascultat ce poți, am aflat ce-ai făcut, dar la noi e și mai strict. I-am spus că și la Conservator e la fel. Dar, mi-a zis să încercăm. M-am dus și m-am înscris. Erau trei liste pe care se scria cu trei culori de cerneală: roșu - pentru copiii care aveau părinți colectiviști și muncitori, „origine sănătoasă”; albastru - pentru oamenii, să le spun așa, obișnuiți, care nu ridicat probleme; negru - cei care ridicau probleme. Eu am fost pe lista scrisă cu cerneală neagră. Am zis să mă prezint, totuși. M-am prezentat, dar totul a fost un chix...

 

- Deci ați ramas tot la Lugoj?

- M-am întors la Lugoj. Eu am terminat liceul în 1955 și în toți anii care au urmat am făcut fel de fel de lucruri pentru a putea să o ajut și pe mama. Am încărcat cărămizi noaptea în gară, de la Fabrica „Mondial”; altădată era nevoie de oameni în perioada de vaccinare a găinilor și mergeam prin cotețele oamenilor. Eram însă la o vârstă la care aceste lucruri nu le-am considerat tragice. Apoi, la Cooperație aveau nevoie, când se făceau inventarele pe sate, de oameni plătiți cu ziua. Mă duceam și la această muncă. Era o treabă mai domnească, acolo eram șef...

Am încercat și muncă fizică, dar m-a pus la pat. Am mers la săpat cu ziua pe Dealul Viilor din Lugoj. Se plătea 25 de lei pe zi. Erau bani atunci. Mi-am zis să merg, deși în viața mea nu am ținut o sapă în mână. Trei zile am fost cu temperatură, cu palmele numai sânge, și n-am primit nici cei 25 de lei...

Un alt unchi de-al meu era președintele Asociației Științifice a Inginerilor și Tehnicienilor (ASIT) pe raionul Lugoj. Aveau o consfătuire ce urma să se țină la Lugoj și au creat un post de așa-zis secretar care să se ocupe de această treabă. Așa că 11 luni am fost secretar ASIT. Acolo m-am împrietenit cu profesorul Achimescu. El era secretarul general al asociației pe regiunea Banat.

Apoi, timp de un an, am fost magazioner la magazia întreprinderii „Mondial”. Am cărat și cărămizi acolo, dar m-am obișnuit... De acolo am trecut magazioner la secția sanitară a raionului Lugoj. Funcționa în clădirea în care acum este Liceul de Muzică.

 

- Deci, nici o geană de speranță?

- Până în 1962, timp de șapte ani, am prestat toate aceste munci. Pot spune că a fost o perioadă în care, dacă nu aveam - spun eu - suficientă tărie de caracter, mă puteam pierde ușor. Eram și la vârsta la care poți „aluneca” foarte ușor în direcția nepotrivită. Am reușit să trec peste aceste momente și să-mi dau seama că viața își oferă și bune, și rele. Câte bune am avut până la arestarea tatălui meu, atâtea rele am avut o perioadă bună după aceea. Am cunoscut ambele fațete.

În anul 1961 s-a înființat Institutul Pedagogic de trei ani în Timișoara, care avea și facultate de muzică. Mi-am zis că nu are rost să merg încă din primul an, pentru că știam ce mă așteaptă. Dar după 1960 s-au mai destins lucrurile. Așa că în anul 1962 am mers la facultatea de muzică, pe care am terminat-o în anul 1965. Bineînțeles că doream să merg mai departe și m-am dus la Conservator. S-a făcut o secție specială pentru cei care am terminat Institutul Pedagogic, pentru a nu o lua de la început. În cei trei ani de facultate am învățat cea mai multă carte. Am și avut profesori buni: la dirijat era Ion Românu, la folclor - Nicolae Ursu, la teorie - Nicolae Surlașu. Au fost personalități în domeniile lor. Surlașu era și dirijor la Operă, venit de la Conservatorul din Cluj Napoca.

 

- Ce a urmat după facultate?

- Am reușit să termin și Conservatorul, tot secția pedagogie și dirijat. Am intrat apoi ca profesor de canto și teorie la Școala Populară de Artă din Timișoara. Am fost, în perioada studenției, și corist în Corul Filarmonicii „Banatul”, cu jumătate de normă, cum era atunci. Cu salariul de la cor, cu bursa de la facultate, câștigam cât un profesor.

M-au luat, în 1967, la Consiliul Regional al Sindicatelor, devenit apoi Consiliul Județean al Sindicatelor, pe probleme de muzică. Era perioada în care eram student la București și aveam posibilitatea de a lucra și în Timișoara. La București nu mai aveam nevoie de frecvență zilnică. Era un fel de învățământ la distanță.

 

- Ati făcut Conservatorul și ați muncit în paralel. V-ați ocupat de coruri?

- La Consiliul Regional al Sindicatelor mă ocupam de coruri. Viața mea, în mare măsură, a fost legată și de activitatea Corului „Ion Vidu” din Lugoj. Poate sar de la una la alta, dar am fost crescut în Corul „Ion Vidu”. Eram 16 Stani la un moment dat. Am copilărit la repetițiile corului. Stăteam în brațele mamei când corul avea repetiții. După aceea am devenit și eu membru al acestui cor. Pentru mine, Corul „Ion Vidu” a reprezentat lucrul pe care îl doream.

Când am venit la Consiliul Regional al Sindicatelor aveam coruri. Am dirijat corul bărbătesc de la UMT, am înființat corul lucrătorilor din comerț din Timișoara, am făcut grupul vocal de la „1 iunie”. Am avut, deci, activitate și în acest domeniu, nu răspundeam doar de mișcarea muzicală generală.

În perioada aceea, alături de unchiul meu, Dimitrie Stan, artist emerit, care venise și el la Timișoara, ca director al Casei Regionale de Creație, de Ion Românu și Nicolae Ursu, am învățat ce înseamnă să jurizezi pe cineva. Acolo a fost școala mea cu adevărat. Mi-am dat seama că nu este suficient să fii specialist în domeniu ca să poți cu adevărat să apreciezi prestația unuia dintr-un domeniu în care tu spui că ești specialist. Trebuie să ai niște noțiuni și niște repere după care trebuie să mergi. Abia atunci poți să fii cu adevărat corect. Cu ei am învățat acest lucru.

În ultimii ani am ajuns să particip în jurii la vreo 20-25 de evenimente anual. Înainte, când era „Cântarea României”, eram în zeci și zeci de jurii, de la faza raională, la cea orășenească, comunală. Într-adevăr, pot spune că m-am și perfecționat în acest domeniu.

 

- Ce a urmat?

- În anul 1970 s-a făcut acea reorganizare în ceea ce privește trupele de folclor. Marea majoritate a lor au fost trecute la sindicate, pentru că s-a considerat că ele au bani să le întrețină. În Timișoara exista Ansamblul Sârb de Stat, dar nu aveam românesc. Avea, în schimb, Caransebeșul. Ansamblul „Lazăr Cernescu” a rămas doar ca orchestră, iar cu restul de acolo și cu ansamblul sârb s-a făcut, la Timișoara, Ansamblul „Banatul”. Marea majoritate a instrumentiștilor erau de la Caransebeș, o parte din dansatori și soliști vocali. Au venit de acolo Ana Pacatiuș, Felician Fărcașu, Sonia Vlaicovici, Delia Musunea. Dintre instrumentiști îi amintesc pe Radu Vincu, Luca Novac, Marian Rădulescu, Ion Perescu, fiul lui Nicolae Perescu.

Am fost mutat la acest ansamblu ca director și am fost cel care a pus bazele, aș putea spune, Ansamblului „Banatul”. Totul a fost foarte bine pus la punct, orchestra s-a format. Am dat și concurs pentru funcția de dirijor. Atunci am început cu adevărat partea profesionistă a muncii mele.

 

- Când ați dirijat prima dată?

- Prima dată în viața mea am dirijat corul pionierilor al orașului Lugoj, în 1951, la primul lui spectacol. Corul era instruit de unchiul meu. În anul 1949 la Lugoj s-au făcut primii pionieri. Bine, nu pot spune că am dirijat, ci am dat din mâini... Țin minte cât de fălos era tatăl meu, era felicitat de toată lumea. Spectacolul s-a ținut în grădina bisericii evreiești, pe drumul spre Caransebeș.

Apoi am fost solist vocal de muzică ușoară, în studenție. La vioară nu am excelat, nu am ajuns la un nivel cu care eu să fiu mulțumit. În spectacolele Școlii de Artă cântam arii din opere, iar ca student - muzică ușoară. Am ajuns până în faza finală, pe țară, ca solist de muzică ușoară la festivalul studențesc.

La Lugoj, Corso-ul era la ceasul electric, de la pod, înspre gară. Lunea, miercurea și vinerea, de la ora 19, aproape că se golea acea parte, pentru că toți veneam la cor. La ora 21 se umplea din nou, până pe la ora 22, pe timp de vară. Corul „Ion Vidu” avea în jur de 110 membri. Multe voci, mai ales cele feminine, au fost pregătite de mătușa și mama mea.

 

- Revenim la Ansamblul „Banatul”...

- A fost o muncă serioasă acolo, aproape epuizantă. Aveam foarte multe spectacole. Aveam și un plan de încasări, pe care trebuia să-l realizăm. Pentru aceasta, aveam nevoie de spectacole și de spectatori. La început lumea ne întreba dacă suntem ansamblul fabricii de pantofi „Banatul”. Aceasta până am reușit să ne impunem ca ansamblu profesionist, care nu avea legătură cu nici o fabrică... Era perioada aceea în care aproape toate întreprinderile mari aveau câte un colectiv din acesta care concura la amatori.

Am făcut o organizare bună la ansamblu, deplasările erau bine gândite. În primii doi ani am fost numai în județ, nu ne-am putut permite să ieșim până nu am făcut ceva ce să-mi placă și mie din punct de vedere al calității.

După aceea, încet-încet, am început să ieșim. Am ajuns în situații că dădeam spectacole în săli de sport. Vara mergeam pe litoral. La Hunedoara, în palatul cultural de acolo, o clădire de patrimoniu, a trebuit să mai dăm un spectacol de la ora 22. Atâta lume a fost că a mai trebuit să reluăm spectacolul de la matineu. Au venit pompierii și i-au amenințat pe oameni că-i împrăștie cu apă. Le era frică să nu spargă ușile pentru a intra. Au discutat cu noi și am acceptat să mai dăm încă un spectacol. Oamenii au așteptat până la ora 22 să ne vadă. Era și Mariana Drăghicescu cu noi.

 

- Cum a fost cu turneele din străinătate?

- Au fost, bineînțeles, și turnee în străinătate: Mongolia, Coreea, China. Eram într-o formulă restrânsă: șase instrumentiști, șase perechi de dansatori, Ana Pacatiuș ca solistă vocală și eu. Eram și solist vocal, cântam muzică de Oaș.

La primul spectacol pe care l-am dat acolo, în China, aveam costumul lui Felician Fărcașu. În momentul când intrau în dans, după care urmam eu, ieșeam, schimbam cămașa, puneam brâul și gacii peste pantalonii pe care-i aveam pe mine ca dirijor. Acesta a fost norocul. Elasticul de la gaci s-a prins de catarama curelei de la pantalonii ce-i aveam pe dedesubt. Când am cântat și dansat ca în Oaș, mi s-au dus gacii, în spate, până aproape de genunchi. Apoi, am făcut tot felul de figuri, până am reușit să-i trag înapoi. Momentul era și puțin hazliu. Eram cu Tatarici la chitară și cu dansatorul Doru Haiduc la vioară. I-am ales pe ei pentru ca totul să sune cât mai arhaic. Nu l-am luat pe Radu Vincu, care cânta, să spun așa, prea perfect...

În general, spectacolele au fost extraordinare. Mai ales în China, am avut tot felul de întâmplări. În China am fost tratat într-o formă care chiar mă deranja. Peste tot erau festivități și se țineau discursuri. Cei care răspundeau la cuvântul meu spuneau în felul acesta: Trăiască tovarășul Nicolae Ceaușescu! Trăiască tovarășul Gelu Stan, conducătorul Ansamblului „Banatul”!. Pe urmă venea Mao Zedong. Au ținut și un spectacol special. Au venit vreo 17 din conducerea de partid, în frunte cu al treilea om de stat din China. Era în 1972.

În apartamentul în care stăteam eu era dormitor, cameră de primire și cameră de lucru. Fiecare încăpere avea baia ei. În camera de primire aveam 12 fotolii mari și mai puteai să te învârți cu mașina în jurul lor. Am ascultat într-o zi, la radio, înainte de a pleca, un concert. I-am zis concert pentru pian și orchestră, dar recunoșteam Beethoven, Mozart, Ceaikovski, Rahmaninov. Eu aveam un translator, o fată căreia îi spuneam Jana, care făcuse filologia la Timișoara. Eu trebuia să mă controlez când vorbesc, să nu greșesc. Ea nu greșea, atât de corect vorbea românește. Pe lângă ea, era un director din Ministerul Culturii și un șofer. Toți erau la dispoziția mea zi și noapte. Din punctul acesta de vedere, a fost extraordinar. I-am spus Janei că am ascultat la radio ceva și nu știu ce este. Mi-a zis că nu știe despre ce este vorba, dar că se va interesa. La masă, a venit și mi-a spus: Este simfonia Fluviului Albastru, care a fost trecut înot de Mao Zedong. M-a întrebat dacă vreau să aflu mai multe. Mi-a spus că pot rezolva să-l proiecteze la hotel, că este filmat. Într-o seară, înainte de cină, nu aveam spectacol, a venit și mi-a spus că, la final, dacă vreau, putem asculta. I-au adus pe dirijor și pe pianist la mine, să stau cu ei și să ascultăm împreună. Am întrebat-o de ce i-au deranjat pe cei doi. Mi-au spus că ei sunt de specialitate și s-au gândit că eu aș dori niște lămuriri pe care ea nu mi le-ar fi putut da.

Știind că Beijingul are metrou, le-am spus că aș vrea să mergem puțin cu metroul. Mi-au spus că nu e nici o problemă și că mă vor anunța când. Într-o duminică, dimineața, la micul dejun, mi-au spus că vin autobuzele și mergem la metrou. Știți ce-au făcut? Au oprit circulația în metrou pentru noi, Ansamblul „Banatul”, și doi, soț și soție, elvețieni. El era violoncelist, iar ea - pianistă. Cu directorul stației de metrou, opream în fiecare stație, ne arăta. Au făcut special o rută, pentru a putea vizita metroul.

Au fost niște lucruri care, pur și simplu, te obligau, într-un fel. Am fost tratați la un nivel foarte înalt. Ambasadorul nostru s-a mirat, pur și simplu. Întâmplarea a făcut să-l cunosc dinainte, pe vremea când lucram la sindicate, iar el a fost secretar cu probleme de cultură la Consiliul General al Sindicatelor. Îmi spunea: Tovarășul Stan, nu mai înțeleg nimic. Ziarul lor, omologul ziarului „Scânteia” de la noi, aproape în fiecare zi publica știri despre ce face Ansamblul „Banatul” în China. În urmă cu un an, când a fost acolo ansamblul armatei, s-au publicat o știre când au sosit, o știre după primul spectacol și una când au plecat. Noi am mers în China după vizita lui Ceaușescu acolo și, probabil, asta a influențat și acele apariții aproape zilnice în ziar.

La acel concert special de care aminteam au fost vreo șase secretari generali de partid, alături de al treilea om în stat, care ne-a primit în pauza spectacolului.

 

- Cum a fost în Coreea, Mongolia?

- Interesant. Dar acolo s-a simțit dictatura... Și în China era, dar nu am simțit-o...

În Mongolia oamenii sunt cu totul și cu totul altfel. La un moment dat, am primit telefon să merg, împreună cu ambasadorul nostru, Gârpă se numea, fost prim-secretar la Bihor, cu Tatarici, la Consiliul de Miniștri, pentru că prim-ministrul dorea să aibă o întâlnire cu noi. Ne-au dat, pentru Ansamblul „Banatul”, Diploma de Onoare a Consiliului de Miniștri a Republicii Mongolia. După aceea ne-am dus la ambasadă și am sărbătorit cu pălincă.

 

- În Cuba?...

- A fost în 1974. În Cuba am avut momente frumoase, numai că acolo oamenii nu s-au prea ținut de cuvânt. Erau mai răi ca noi... Anunțau că plecăm la ora cutare, dar uneori mai așteptam o oră să vină mâncarea. Cuba, ca țară, este frumoasă, prin așezarea ei, prin ce au lăsat americanii. Eram în perioada Campionatului Mondial de Box, cu frații Cuțov. Acolo am avut un moment special: un spectacol în Parcul Lenin, pe o platformă plutitoare, lângă un fel de munte din piatră. Erau 5.000 de locuri, sistem fotoliu, sculptate în piatră,  așezate sub forma unui amfiteatru. Noi eram jos, pe apă, pe un ponton, cabinele erau sub apă, făcute din sticlă, vedeam peștii cum veneau spre noi. Noi aveam un tablou de deschidere, care trebuia interpretat cu cortina trasă. L-am chemat pe Tatarici, să vedem cum schimbăm, că nu aveam cortină. Mă vede translatoarea, căreia i-am spus că nu avem cortină. Mi-a zis să nu îmi fac probleme, că o să avem cortină. Nu mi-a zis în ce fel sau cum va fi cortina, dar m-a asigurat că o să avem. Pontonul era în formă de semicerc. Avea niște țevi, prin care au dat cu abur, care s-a ridicat la vreo 20 de metri înălțime, cu becuri colorate. Era o cortină perfectă. Nu se vedea nimic. Nu ne-am așteptat la așa ceva. Dar am avut o altă surpriză: în Cuba umiditatea e foarte mare, iar arcușurile violoniștilor nu mai puteau fi folosite. La „Ciocârlia”, frații Vincu au schimbat trei arcușuri...

 

- În Europa, pe unde ați fost?

- Am avut un turneu foarte frumos în Italia: Cesena, Modena, Milano, am coborât până în „cizmă”. Am avut și mare succes, aș putea spune. Am mai fost în Germania. În Iugoslavia aveam o aprobare specială dată personal de Ceaușescu, prin care aveam dreptul să plecăm oricând în țara vecină, doar pe bază de tabel. Aveam întregul tabel, 55 de oameni, care formau Ansamblul „Banatul”...

 

- A fost vreun membru al ansamblului care a rămas dincolo după o asemenea ieșire?

- Nici unul! Probabil de aceea nu am avut nici restricții. Eram o dată în Canada, în Newfoundland, și eu cu Tatarici am făcut un banc prost. Așteptam avionul să plecăm la Praga. Ponici, șeful secției la Sindicate, era cu noi. I-am spus, cu Tatarici: Tovarășe Ponici, noi ne-am gândit, și eu, și Milosav, să rămânem aici, nu plecăm. Mi-a spus: Măi, Stane, măi, Stane, măi, Tatarici, nu-mi faceți una ca asta! Am crezut că face infarct. I-am zis că e o glumă, dar tot cu ochii pe noi a fost până am plecat.

 

- Cu ce nume mari, instrumentiști și soliști vocali, ați lucrat la Ansamblul „Banatul”?

- Am fost 20 de ani dirijor la acest ansamblu. Am început cu Ana Pacatiuș și Felician Fărcașu, am continuat cu Elena Jurjescu, Lia Lungu, Dumitru Botoșan... Apoi a venit Mariana Drăghicescu, de la Caransebeș, cu statut de vedetă. Mi s-a întâmplat de multe ori, eram pe scenă, iar când interpreta ea o doină lăsam mâinile jos, nu mai dirijam, ci o ascultam ca oricare spectator.

Dacă e să amintesc nume care s-au format, îi amintesc pe Florentin Iosif, Stana Izbașa, care pentru mine era o a doua Ana Munteanu, Carmen Popovici Dumbravă.

Ca instrumentiști, îi amintesc pe frații Radu și Ilie Vincu, Marius Cârnu, care a venit la concurs imediat după ce a terminat liceul de muzică, Marian Rădulescu, Mihai Donca, Luță Popovici și alții...

 

- În ce s-a contabilizat munca dumneavoastră și a Ansamblului „Banatul”?

- La Festivalul „Cântarea României”, de exemplu, am avut succese depline. Ansamblul a fost de trei ori pe locul întâi, la categoria ansamblurilor profesioniste. Eu am fost de cinci ori pe locul întâi ca dirijor. Locul I l-au mai ocupat Mariana Drăghicescu, Emil Cirț, la soliști vocali, Ioniță Ienea, Ion Peptenar, la instrumentiști, dar și orchestra, cu solo-uri pentru 18 instrumente populare.

 

- Ce a urmat după Ansamblul „Banatul”?

- În 1990 am traversat o perioadă în care nu știam ce se întâmplă cu ansamblul, cu sindicatele, care existau doar pe hârtie... Bogdan Herzog a organizat din nou radioul, încă din 22 decembrie 1989. El a fost corespondentul Radio București între 1985 și 1989, perioadă în care Radio Timișoara nu mai emitea. Din 1977 și până în 1985 am avut o colaborare cu radioul, aveam o rubrică săptămânală de folclor. Herzog m-a chemat la el și mi-a spus că ar vrea să vin la radio, să organizez secția muzicală. Am acceptat, dar și cu promisiunea de a face o orchestră de muzică populară cum are Radio București. Am făcut un plan amănunțit de repetiții, de spectacole, aveam posturile, cu jumătate de normă. Dar Bucureștiul ne-a respins ideea, pe motiv că este suficient să aibă ei orchestră, nu mai e nevoie și în țară de una.

La un moment dat ideea s-a concretizat prin eforturile lui Mihai Anghel, când a venit director. El iubește folclorul, de aceea și avem folclor la Radio Timișoara. Din colaborări am făcut, timp de un an, orchestră. Avem câteva înregistrări cu câțiva soliști.

Am rămas ca șef al secției muzicale până în anul 2000, când am ieșit la pensie. Dar am rămas colaborator permanent al Radio Timișoara. Nu mai sunt șeful secției muzicale, ci sunt doar pe partea de folclor.

Am avut satisfacții mari și în acest domeniu. Deși mi-a lipsit, totuși, scena. Atunci am făcut un spectacol, aș putea spune, care s-a intitulat „Moara cu noroc”. Lunar, timp de șapte ani, am făcut „Moara cu noroc” în diferite localități. Spectacolul l-am făcut împreună cu regretatul coregraf  Emilian Dumitru. Aveam un concurs cu întrebări și răspunsuri, dădeam premii. Spectacolul se desfășura în localuri, nu pe scenă. Întrebările le puneau primarii localităților respective sau oficiali din partea gazdelor și aveau legătură cu localitatea în care eram. Ca premii am avut o capră, un purcel, o găină, ceva simbolic. Aveam apoi premii pentru cea mai bună pereche de dansatori, cel mai bun banc, dacă recunoșteau interpretul. Aveam și un moment coral, de obicei cu corul biserici din localitatea gazdă. La final, aveam un grup de instrumentiști și soliști vocali, pe care îi aduceam eu, și care întrețineau apoi atmosfera. Spectacolul era înregistrat, prelucrat, iar apoi difuzat la radio. Am fost solicitat cu acest spectacol chiar și în județul Mureș.

Am făcut apoi spectacol pe generații. L-am avut pe Iosif Pușchiță, cu cei doi copii și nepoții. Apoi, a fost Luță Popovici, cu tatăl său, cu fata lui și cu un nepot. A venit și Sonia Vlaicovici.

 

- Când v-ați căsătorit?

- În 1969. Cumnatul meu era conferențiar la facultatea de chimie industrială. Se împlineau 25 de ani de la înființarea facultății și voiau să facă o manifestare la care urmau să fie invitați toți absolvenții din anii trecuți și oficialitățile. Voiau ca studenții din anul V să prezinte un moment coral. M-au chemat pe mine, am făcut un cor, am lucrat trei piese. Una dintre coriste era viitoarea mea soție. A fost șefa secției de galvanizare și vopsitorie la Electrotimiș și apoi la AEM. Când lucra la Electrotimiș, soției i-a venit o delegație din China. Erau cinci chinezi veniți în schimb de experiență, la galvanizare. Le-a spus că eu am fost în China, cu spectacole, și că avem chiar și ziare. Au cerut să le vadă, le-am dus la hotel. A doua zi dimineața au fost prezenți înaintea soției la secție, în fața biroului ei, s-au pus pe două rânduri, iar când soția a ajuns, au salutat-o într-un mod impresionant, închinându-se în fața ei. Din păcate soția a murit când avea doar 50 de ani, în anul 1996.

O altă întâmplare curioasă. Pe soția mea a chemat-o Irina, iar actuala mea soție, pentru că m-am recăsătorit, se numește tot Irina. Cea de-a doua soție are o fată, pe care pot spune că eu am crescut-o de când avea 10 ani. Acum o lună am căsătorit-o. Ea lucrează în Barcelona. Aș putea spune, totuși, că am și un copil.

 

- Cum vi se par astăzi folclorul, muzica corală?

- În ceea ce privește muzica corală e o mare problemă și nu știu dacă se va putea reveni la ceea ce a fost. Despre folclor am convingerea că nu va dispărea. Atâta varietate câtă avem noi în folclorul românesc nu are cum să dispară. Dar va suferi niște transformări și deja le suferă. Sunt transformări pe care trebuie să le acceptăm. Discutam cu doamna profesoară Emilia Comișel, cât a fost în viață, pe acest subiect. Până la urmă, și ea a ajuns la concluzia că nu mai putem merge pe ideea cântecului popular care a fost. Viața s-a transformat. Întotdeauna am spus: cântecul popular este o gazetă vie. Este primul care reflectă realitățile pe care le trăim. Necazul este că folclorul a devenit o industrie. Iar banul strică tot. Toți vor să cânte.

Am fost întrebat dacă au rost festivalurile, care sunt multe, e chiar o influație de festivaluri. Eu am spus că dacă după fiecare festival rămâne unul care să se ducă mai departe, deja este un câștig. La fiecare festival, în primul rând, toți cei care vin învață ce înseamnă portul popular - fiindcă nu mai vin îmbrăcați oricum. Că sunt buni sau mai puțin buni, vin cu cântece cât de cât curate... Acestea ar fi câștigurile festivalurilor.

Dar ce ne facem cu adevăratele obiceiuri, care dispar, și care sunt nemaipomenite? Încet-încet, nu mai sunt aduse nici pe scenă, iar în lumea satului doar câteva lucruri se mai păstrează: sărbătorile Crăciunului, la nunți uneori, fărșangul care se mai ține în câteva localități... Restul se cam duc... Călușarii au ajuns pe scenă și de aceea mai trăiesc. Dar obiceiul lor, venit din lumea satului, nu mai există.

Suntem în pericolul de a le pierde și de a rămâne doar cu ce s-a filmat și s-a pus în arhive.

Despre cântec, cu transformările lui, pot spune că nu mă sperie aceste influențe care vin din manele, să zicem așa, pentru că, așa cum au venit, așa vor trece.

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ