Dialog cu prof. univ. dr. Florin Drașovean

 

Prof. univ. dr. Florin Drașovean s-a născut în 14 august 1955, la Hunedoara.

Între anii 1976-1980 a urmat cursurile Facultății de istorie-filosofie din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca, specializarea istorie și filosofie, încheindu-și studiile cu lucrarea de licență (susținută în anul 1980) „Neoliticul din bazinul Mureșului mijlociu”, coordonată de prof. Horia Daicoviciu.

În anul 1994 a devenit doctor în istorie, la Institutul Român de Tracologie al Universității din București, cu lucrarea „Cultura Vinča târzie în Banat. Relaţiile cu vecinii”, laureată cu Premiul „A. D. Xenopol” al Academiei Române (în 1996).

Activitatea profesională și-a început-o ca profesor de istorie, la Școala Generală nr. 9 din orașul natal, unde a profesat între anii 1980 și 1984.

Apoi, timp de 11 ani, între 1984 și 1995, a fost arheolog în cadrul Muzeului Banatului din Timișoara, instituție de care se leagă o mare parte din activitatea sa. Între anii 1995-1997 a fost cercetător ştiinţific principal, gr. II, iar din 1997 -cercetător ştiinţific principal, gr. I.

Are și o bogată activitate didactică la nivel de învățământ superior: între 1992-1995 a fost lector universitar asociat la Universitatea de Vest din Timișoara, între 1998-2001 – conferențiar universitar la Universitatea Banatului Timișoara, între 2001-2004 – profesor universitar la aceeași universitate, între 2008-2013 – conducător de doctorate în domeniul istorie la Universitatea „1 Decembrie” Alba Iulia, iar din 2013 și până în prezent este conducător de doctorate în domeniul istorie la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca.

A ocupat și o serie de funcții administrative, fiind, între 1992-1993, director adjunct, iar între 1996 și 2001, director al Muzeului Banatului din Timișoara. Între 1997-2002 a îndeplinit funcția de decan al Facultății de istorie a Universității Banatului Timișoara, iar între anii 2012-2013 a fost directorul Școlii Doctorale de Istorie a Universității „1 Decembrie” Alba Iulia.

Are peste 90 de studii de specialitate și 11 cărți publicate în țară și străinătate.

A organizat expoziții, evenimente științifice internaționale, a participat la și a coordonat numeroase activități arheologice.

Este membru fondator și membru al mai multor asociații și fundații, printre care Asociația Muzeografilor din Banat, European Asociation of Archaeologists, Fundația Cultural-Istorică „Mocioni”, Uniunea Internațională de Științe Pre și Protoistorice, Comisia Națională de Arheologie, membru colaborator „in research” al Muzeului de Antropologie a Universităţii Michigan (SUA).

Este, de asemenea, membru al unor organisme științifice și a primit, de-a lungul carierei, o serie de premii științifice, academice și distincții: 1998 – Premiul „A. D. Xenopol” al Academiei Române pentru lucrarea „Cultura Vinča târzie în Banat. Relaţiile cu vecinii”; 2004 – „Meritul Cultural în gradul de Cavaler” decernat de Preşedinţia României pentru cercetarea şi protejarea patrimoniului cultural naţional; 2005 – Premiul „Hadrian şi Constantin Daicoviciu” pe anul 2004 al Ministerului Culturii şi Cultelor decernat pentru proiectul internaţional de cercetare arheologică interdisciplinară a tellului neolitic de la Uivar (jud. Timiş).

 

- Să vorbim puțin despre familia în care v-ați născut.

- Tata, Nicolae, a fost contabil, iar mama, Maria, a fost muncitoare. Mama era originară din zona Pădurenilor, iar tata, de la Micești, de lângă Alba Iulia. Cu alte cuvinte sunt jumătate pădurean, jumătate moț, probabil această ascendență mi-a dat tenacitatea ce mă caracterizează. Din păcate, am fost singur la părinți.

 

- Copilăria?

- Copilăria am petrecut-o la Hunedoara. Îmi aduc aminte absolut tot de atunci, începând de la prietenii cu care mă jucam, cu care și acum sunt în relații extraordinar de bune. Ne leagă prietenii de peste 50 de ani, mai mult decât o viață de om. Deci, îmi amintesc de jocurile noastre, de trăznăile pe care le făceam, de tot ceea ce a fost frumos în copilăria noastră. Primii ani de școală i-am făcut în cartierul în care m-am născut, la Școala Generală nr. 1. Îmi aduc aminte și de dascăli, din păcate majoritatea dintre ei au trecut  la cele veșnice. Lor le datorez mult din formarea mea ca om, Dumnezeu să-i odihnească în pace!

 

- Ați avut vreun dascăl care v-a fost model?

- Da, mai mulți. Dintre aceștia se detașează profesoara de limba română din clasa a VIII-a, doamna Cleopatra Nagy, care ne-a învățat gramatica. Dacă în clasele V-VII am avut tot felul de profesori care fie nu aveau aplecare pentru catedră, fie cunoștințele lor nu erau destul de solide, doamna Nagy a reușit într-un singur an să ne învețe ceea ce nu ne-au învățat ceilalți. Doamna Nagy era din Moldova și era căsătorită cu un maghiar din Hunedoara. A fost o femeie deosebită, foarte exigentă, ne dădea foarte multe teme și ne verifica de fiecare dată, pe fiecare dintre noi. Astfel, tot ceea ce a însemnat acea încercare de a „evada” din aceste cadre ale școlii era sorit, de la bun început, eșecului. Datorită doamnei Nagy am reușit să intrăm la liceu. În anul 1970, când am dat admitere, au fost, cred, trei pe un loc, la Liceul Teoretic din Hunedoara. Datorită notelor la limba română am reușit să intru, cred că am luat peste 9. Cu matematica întotdeauna am stat mai slab, probabil de aceea soția mea este profesoară de matematică...

 

- Amintiri din viața de liceean?

- Am terminat liceul tot la Hunedoara, la secția umană. Am absolvit în anul 1974. Îmi aduc aminte de toți dascălii din liceu, în special de profesorul de istorie, regretatul Constantin Iorgovan, care a reușit să-mi insufle dragostea pentru istorie, pe de o parte, iar pe de altă parte, de profesorul Tiberiu Mariș – care încă mai trăiește și care mi-a insuflat pasiunea pentru arheologie.

 

- După liceu?

- A urmat armata, la Securitate, UM 718 Șomcuta Mare, armă la care au făcut armata în acel an toți studenții de la Istorie din Cluj-Napoca. Am fost prima serie cu termen redus, am făcut nouă luni. Țin minte și acum că toate efectele pe care le-am primit erau noi. Bocancii au reprezentat un adevărat dezastru pentru picioarele noastre. În armată, în schimb, am învățat să schiez. A fost o instrucție deosebit de dură, dar foarte bună pentru călirea caracterelor. Era o instrucție aplicată, de teren, am prins și o iarnă deosebit de grea în 1975-1976. Îmi amintesc că nu am văzut pământul gol, fără zăpadă, de la sfârșitul lui noiembrie, până la sfârșitul lui martie. A fost o zăpadă de 50-60 de centimetri, iar în perioada ianuarie-februarie au fost geruri de -25 de grade frecvent. Ziua, foarte rar, creștea temperatura până la -5 sau -6 grade.

 

- A urmat facultatea...

- Da. La Cluj Napoca am urmat Facultatea de istorie-filosofie, cu specializare principală istoria și secundară – filosofia. În cadrul specialității am mers pe șantierele arheologice chiar de la început. Primul contact cu arheologia a fost în liceu. Profesorul Tiberiu Mariș, de care vă vorbeam, într-o duminică ne-a invitat să mergem pe unul dintre dealurile de la Hunedoara, pe dealul Sânpetru, unde se știe că a fost o cetate de pământ și s-au descoperit o serie de vestigii și din perioada dacilor, și din perioada romană. Țin minte, era o duminică de noiembrie, nu era foarte cald, dar era un cer perfect senin, soarele avea o lumină corpusculară. Mergând acolo, am făcut niște săpături, un șanț. Pe la ora 14 s-a întunecat și ne-a prins o ploaie rece, profesorul s-a speriat că ne vom îmbolnăvi și ne-a dus într-o speluncă, la poalele castelului, și țin minte că atunci am băut primii 50 de mililitri de rom și am fumat o țigară. 

Pe această idee am mers la Cluj, de a face arheologie. Am fost pe șantierele lui Gheorghe Lazarovici, care este bănățean și a avut mai multe șantiere aici în Banat, fără să știu că voi veni la Timișoara, la Muzeul Banatului. Am venit aici ca student, în 1978, la Parța, la situl neolitic de acolo. În anii următori am fost la Pescari, actualul Coronini, la Valea Timișului, lângă Caransebeș. Majoritatea șantierelor pe care le-am făcut în perioada studenției, paradoxal, au fost aici, în Banat. Am fost cooptat în acele colective de către profesorul Gheorghe Lazarovici, de regretatul Marian Gumă. 

Asta este soarta. Nu pot să spun de ce m-am dus spre Gheorghe Lazarovici... Probabil am văzut comportamentul lui mai mult decât camaraderesc și cunoștințele lui de specialitate extrem de solide. De la el am învățat foarte mult și oricine mă întreabă cine este profesorul meu – pentru că am avut foarte mulți dascăli la Universitate –, deși Gheorghe Lazarovici nu era la Universitate, ci era implicat doar în practica studenților, voi spune tot timpul că el a fost modelul meu din punct de vedere profesional. Din punctul de vedere al eleganței și al moralității mentor mi-a fost Hadrian Daicoviciu, pe care l-am avut profesor. 

 

- După facultate?

- Am ajuns, prin repartiție guvernamentală, la Școala Generală nr. 9 din Hunedoara, profesor de istorie. Sunt profesor de istorie cu definitivat. Apoi, desigur, au venit gradele universitare... Am rămas la Hunedoara până în 1984. Apoi începe o întreagă poveste cu venirea mea la Timișoara. Între timp m-am căsătorit, în anul 1983. Soția a fost repartizată la aceeași școală din Hunedoara, ca dascăl de matematică. Ea trebuia să vină la pregătirea pentru definitivat la Timișoara, unde era arondată Hunedoara. Am venit aici să o cazez și urma să mă întorc la Hunedoara. Înainte de a pleca, m-am dus la Muzeul Banatului să-l caut pe regretatul Florin Medeleț. El când m-a văzut m-a întrebat, ex abrupto, în stilul lui: Ai venit pentru postul Ortansei Radu? Doamna Ortansa Radu ieșise de câteva luni la pensie, iar postul era vacant. Mi-a zis că postul va fi scos la concurs. Directorul muzeului era regretatul Mihai Fătu. În câteva săptămâni am fost la Timișoara. Am venit aici într-un context deosebit de tensionat cu ai mei, pentru că ei voiau să rămânem la Hunedoara. Aveam casă acolo, nu ne lipsea nimic, părinții voiau să ne aibă aproape. Totuși, în Hunedoara nu aveam nici o perspectivă de a fi angajat într-unul dintre muzee, din varii motive, nu vreau să intru în amănunte. Am preferat să vin aici, la Timișoara, de dragul profesiei. Soția m-a urmat și, din 1984, a început „aventura arheologică” în zona Banatului. În anul 1988 ni s-a născut fiica Laura, în 1991 – Gabriela. Laura este la Berlin, la Freie Universität, unde își pregătește doctoratul. Fata cea mică este la Muzeul Banatului, la biroul de relații cu publicul.

 

- Ați ajuns la Timișoara. Cum a fost acomodarea?

- Vizavi de Florin Medeleț, care era încă de pe atunci un nume de prestigiu în   cercetarea Banatului, mie mi se spunea Florin cel mic, pe atunci aveam 28 de ani. Florin Medeleț m-a luat sub aripa lui. Avea o grijă deosebită pentru tineri, pentru că el vedea în ei viitorul instituției. Avea grijă ca acești tineri să nu fie corupți vizavi de anumite lucruri și să dobândească o solidă formare muzeografică. Mi-a oferit un spațiu de lucru, în care stau și acum, după mai bine de 33 de ani, la parterul Castelului Huniade. Chiar în 1984, în luna septembrie, am început cu o săpătură de salvare în Freidorf, apoi la Parța, secondându-l, de data aceasta ca și coleg, pe profesorul Lazarovici, la Hodoni. 

După 1990 am început marile șantiere, să le zic așa, cel de la Foeni, unde am săpat aproape 20 de ani, cel de la Sînandrei, unde am săpat o perioadă similară. Am avut rezultate deosebite. Acum pregătesc chiar Monografia săpăturilor de la Foeni, urmează cea de la Sînandrei.

Am început proiectul româno-german de la Uivar, împreună cu profesorul Wolfram Schier, de la Freie Universität din Berlin, proiect care s-a finalizat în anul 2009. Acum lucrăm la volumul al doilea al Monografiei, primul fiind deja sub tipar. Primul volum este structurat în mediul geografic, descrierea săpăturilor și datarea prin metoda radio-carbonului. Avem în jur de 187 de date care ne permit o cronologizare deosebit de exactă a tuturor nivelurilor de case. Este singurul sit din România care a beneficiat de o astfel de tehnologie la o scară atât de extinsă. Ne referim la descoperiri de 5.200-4.700 de ani înainte de Hristos.

Al doilea volum va fi prezentarea inventarului mobil, a uneltelor, plasticii, ceramicii și va cuprinde un capitol concluziv referitor la încadrarea culturală, încadrarea cronologică și relațiile cu zonele adiacente și culturile vecine.

 

- Banatul are o bogată tradiție istorică, iar descoperirile arată că aici s-a trăit încă din cele mai vechi timpuri.

- Banatul întotdeauna a fost o placă turnantă și o zonă de confluență a civilizațiilor, încă din cele mai vechi timpuri. Cum este și acum, de altfel. Vă pot spune în cunoștință de cauză, cei mai vechi agricultori care au venit în zona Banatului s-au așezat în zona Foeniului, la Timișoara - Fratelia, niște așezări care, conform datelor radio-carbon, sunt datate la circa 6.200 înainte de Hristos. Această cultură a primilor agricultori a evoluat și a intrat în contact cu alte civilizații din zona de est a Câmpiei Panonice, creând o civilizație de sinteză, numită cultura Banatului. Această cultură a Banatului a intrat, la rându-i, în interrelații cu zonele adiacente și culturile vecine. Așadar, încă din cele mai vechi timpuri, Banatul a fost o placă turnantă pentru zona central și est europeană, fiind plasat între centrul Europei și zona estică a continentului.

 

- Să amintim, în acest context, siturile arheologice mai importante din Banat.

- Am să vi le enumăr pe cele mai importante, din punct de vedere cronologic. Din neoliticul timpuriu avem așezarea de la Foeni, Timișoara - Fratelia, așezarea de la Dudeștii Vechi (o așezare celebră, de altfel). Dacă ne referim la zona de câmpie, la zona de clisură a Dunării, sunt așezările de la Gornea, Ostrul Golul din zona Mehedinți. Din neoliticul mijlociu este așezarea de la Balta Sărată de lângă Caransebeș, așezările de la Parța, acolo fiind mai multe, așezările din zona Sânnicolau Mare. Din neoliticul târziu și eneolotic sunt foarte multe: Sînandrei, Foeni, Uivar, Parța, Liubcova, din zona clisurii. În unele cazuri, oamenii s-au așezat în același loc, creându-se așezările pluristratificate, denumite așezări de tip tell. Majoritatea, însă, sunt așezări plane, cu un singur nivel de cultură.

 

- În ceea ce privește arheologia de oraș, cu ce probleme v-ați confruntat?

- Timișoara este un oraș care stă pe mai multe localități, să zic, mai vechi și peste un alt oraș, peste orașul medieval. Am avut șansa să facem cercetări în Piața Sfântul Gheorghe, am condus echipa de cercetare. Au fost descoperite aici extrem de multe lucruri și s-au clarificat o serie de date care existau în literatura de specialitate la nivel de tradiții istoriografice, în sensul că nu erau documentate. Mă refer la Biserica „Sfântul Gheorghe”, fondată la începutul secolului al XIV-lea, în anul 1324, despre care se credea, sută la sută, că este localizată în Piața Sfântul Gheorghe. Există un document în care se arată că episcopul de Eger a fost uns aici, în Catedrala Sfântului Gheorghe din Timișoara. Toți au localizat biserica în actuala Piață Sfântul Gheorghe. Aceeași tradiție istoriografică a postulat faptul că acea biserică a fost transformată în moschee, după 1552, an când Timișoara a fost cucerită de otomani, și recreștinată după 1716 și dată ordinului iezuit. Ori, datele arheologice sunt diferite. În Piața Sfântul Gheorghe cea mai veche construcție de piatră datează de după 1552, fiind construită de turci. Este vorba despre acea moschee a Sultanului învingător. Moscheea, într-adevăr, a fost creștinată în 1717, când a fost dată ordinului iezuit, și a funcționat ca și catedrală până în momentul în care Domul, care și el poartă hramul Sfântului Gheorghe, a fost sfințit.

Biserica Sfântul Gheorghe, acea fostă geamie, a fost demolată la jumătatea secolului al XVIII-lea și în locul acesteia a fost construită, în 1754, biserica Sfântul Gheorghe, de unde se trage numele pieței, fiind demolată în 1914, din rațiuni edilitare.

Aceasta este una dintre realizările cercetărilor arheologice din piață. De asemenea, s-a demonstrat că cetatea medievală a Timișoarei, din perioada Angevină, nu era foarte mare. Era undeva în zona Modex, chiar peste drum de castel, până în zona străzii Bolyai. Cetatea a fost apoi extinsă, probabil de către Iancu de Hunedoara, dar ultimele extinderi au avut loc după 1783, când Viena a fost asediată de trupele otomane. Turcii au fost înfrânți acolo și au urmat contraofensiva și presiunea imperialilor, iar atunci cetatea a fost fortificată, așa cum au arătat cercetările, în zona actuală a Pieței Mărăști și zona străzii Oituz. Aceea era cetatea pe care a găsit-o Eugeniu de Savoya în momentul în care a cucerit-o în anul 1716.

De asemenea, în Piața Sfântul Gheorghe s-a găsit un cimitir cu peste 130 de morminte, un cimitir din perioada otomană. Un lucru deosebit de interesant, am găsit, împreună cu colegii de la Universitate care au săpat în Piața Libertății, două țevi de aducțiune a apei datând din perioada preotomană. Acestea nu au mai funcționat în perioada otomană, deoarece în umpluturile gropilor mormintelor am găsit resturi ale țevilor, care erau din ceramică. Timișoara a avut, deci, un sistem modern de transport al apei la începutul secolului al XVI-lea, fiind, după cunoștințele mele, primul oraș medieval din această parte a Europei care a avut un astfel de sistem. Sistemul acesta, însă, presupunea un lucru deosebit de important: apa nu circulă prin conducte dacă nu există o presiune. Și acea presiune atunci se putea crea doar prin sistemul căderii apei, a diferențelor de nivel, pe principiul vaselor comunicante. Credem că acel Turn al Apei amintit în documente era un turn-cisternă. În turn, apa era urcată cu ajutorul roților hidraulice din șanțul împrejmuitor al cetății.

 

- Cum s-a conservat Piața Sfântul Gheorghe?

- Pot spune că bine. Sunt foarte mulțumit. A fost o șansă vizavi de cea pe care au avut-o ceilalți colegi, în speță cei de la Universitate, din Piața Libertății, pentru că în Piața Sfântul Gheorghe proiectul prevedea să se meargă la trei metri adâncime. Or, săparea la trei metri adâncime însemna distrugerea tuturor straturilor antropice. Am fost obligat, prin prisma proiectului, să merg până la stratul steril din punct de vedere arheologic. Ceea ce am găsit acolo erau urme de zidărie, construcția geamiei din perioada otomană și fundația Bisericii Sfântul Gheorghe. Au fost păstrate in situ, au fost consolidate – un lucru deosebit de bun. Parcă acea șapă albă de deasupra zidurilor ia din valoarea estetică și documentară a monumentului, dar probabil această soluție a fost aleasă de către oameni care știu toate regulile restaurării și conservării zidurilor.

 

- Nu ar fi fost interesantă și o monografie a acestor lucrări, a acestor descoperiri?

- Noi am publicat un raport al săpăturilor. Avem toată documentația. Din punctul de vedere al capacității mele de a scrie, am făcut o etapizare. Lucrez în paralel la monografiile pentru Foeni și Uivar, apoi la săpăturile de la Păru – pentru că am lucrat pe autostradă în anul 2012, am condus cercetările la unul dintre siturile de la sfârșitul epocii bronzului – începutul epocii fierului. Aceasta ar fi a treia monografie. Mai am trei ani până la pensie și sper ca până atunci să pun pe masă și acel volum despre săpăturile din Piața Sfântul Gheorghe.

 

- În ce procent aceste săpături sunt documentate științific și cât sunt întâmplătoare?

- Dacă este să ne referim la săpăturile preventive din Timișoara, în acest moment știm cu destulă exactitate ce se află în cartierul Cetate și în zonele adiacente. Din acest punct de vedere toate lucrurile sunt pe făgașul cel bun, Direcția pentru Cultură, conform legii, este cea abilitată să vegheze la respectarea legislației în domeniu. De fapt, acordarea acestor avize de construcție sunt condiționate fie de supravegherea arheologică – în momentul în care se sapă o fundație sau se face o reabilitare, există un arheolog care este tot timpul prezent și în momentul când apar vestigii oprește lucrările. Conform legii, în momentul în care aceste lucrări  sunt oprite, se trece imediat la etapa cealaltă, și anume a săpăturii de salvare sau, cum este numită mai nou, a săpăturii preventive.

Dacă este să ne referim, în general, la raza județului și a Banatului, există foarte multe situri care încă nu sunt descoperite. În Repertoriul Arheologic Național, în acel RAN, județul Timiș are în jur de 1.040 de  situri. Este pe locul trei în țară, după Botoșani și Hunedoara. Din ceea ce știu eu, în Repertoriul arheologic național sunt încă multe situri de introdus, situri recent descoperite. Dintr-o experiență personală, efectuând cercetarea la Foeni, pe o suprafață de patru kilometri patrați am găsit 28 de situri. O zonă bogată și reprezentativă. Dacă extindem această bogăție de situri la scara întregului județ, estimăm un număr de peste zece mii.

 

- Ați avut probleme când ați oprit vreo lucrare?

- Noi avem tot interesul ca lucrările să fie făcute în mod corect, profesionist și în timp util. Conform legii, noi putem sta pe un sit nu mai mult de 12 luni. Dar niciodată nu am stat atât. În Piața Sfântul Gheorghe, de exemplu, am stat patru luni. Este adevărat, au fost foarte multe presiuni, și din partea constructorului, și din partea Primăriei – normale, zic eu, având în vedere că Primăria a dorit să vadă lucrarea finalizată, iar constructorul să termine și să-și ia banii. Între toate acestea am fost noi, dar am găsit un numitor comun, un termen rezonabil și am finalizat lucrarea în timp util.

 

- Cum ați găsit Muzeul Banatului când ați venit aici, în urmă cu 33 de ani?

- Ca o farmacie... Eu am venit în luna mai a anului 1984. Atunci, muzeul era într-o perioadă de efervescență, în care s-au gândit și s-au realizat expozițiile de bază. Se lucra la expoziția sanctuarului neolitic de la Parța. Între 1982 și 1983 toate expozițiile de bază ale secției de istorie au fost strânse, exceptând expozițiile de la etajul al II-lea, acele splendide diorame din fauna Banatului, care acum sunt în conservare. Atunci, în 1984, s-au demarat lucrările de realizare a expozițiilor. A fost o foarte bună experiență muzeografică pentru mine. Am lucrat cu oameni de o valoare deosebită, care știau muzeografie. Lucram de plăcere, era o emulație deosebită. Veneam pe la 8 și ne prindeau orele 10-11 seara, uneori chiar după miezul nopții. E adevărat, eram mult mai tânăr atunci, mai entuziast. Am avut șansa să lucrez cu Florin Medeleț, Doina Benea, Alexandru Rădulescu. Tot ceea ce știu din punct de vedere muzeografic, știu din acea perioadă de cursuri intensive, să le spun așa.

Țin minte că atunci se dalau sălile și culoarele de la parter, scările de asemenea, cu marmură. Chiar spunea cineva că Mihai Fătu a luat un muzeu din cărămidă și a lăsat unul din marmură. Parțial este adevărat. Existau pliante de expoziție, Florin Medeleț pusese la punct depozitele, era o ordine de invidiat.

 

- Când au început problemele de structură ale muzeului?

- În 1996, când am preluat direcțiunea muzeului, într-o discuție cu Florin Medeleț, acesta mi-a arătat acele timbre tensiometrice care erau pe fațadă. Le-am urmărit și am observat că foarte multe dintre ele s-au spart: castelul începuse din nou să „lucreze”. Au mai fost câteva etape de consolidare, la începutul secolului XX, în anii ’50, existând aceleași probleme cu partea de nord și nord-vest a castelului. Am făcut o adresă Consiliului Județean, domnul Viorel Coifan era președintele CJ Timiș, și au fost alocate fonduri pentru un studiu și pentru un proiect. După ce nu am mai fost director, acel proiect nu a mai fost bun...

Declinul muzeului a început în anul 2006, când au fost închise expozițiile de la Huniade, din rațiuni care atunci erau bine fundamentate: începerea lucrărilor de consolidare. Privind prin prisma celor unsprezece ani care au trecut de atunci, acum cred că a fost o decizie hazardată, pentru că doar aripa de nord era supusă lucrărilor. Acest lucru nu afecta în mod fatal expozițiile din celelalte spații care puteau să rămână „în picioare”, chiar mult restrânse și, astfel, muzeul ar fi putut să aibă și acum o expoziție de bază.  

 

- Ați luat de mai multe ori poziție în legătură cu ce se întâmplă la muzeu...

- Pentru mine, castelul Huniade nu este doar clădirea emblematică a Timișoarei, ci are și o valoare sentimentală. Așa cum v-am spus, de mai bine de 33 de ani am biroul acolo și o parte din viața mea s-a derulat între zidurile acelei clădiri. Nu pot să stau - și nici n-am stat, și nu voi sta - pasiv. Eu am fost cel care în 2016 am sesizat mass media faptul că acolo ploua ca afară și că nimeni nu a dat vreun semn că ar vrea să rezolve situația.

 

- V-ați creat și „prieteni”.

- Este adevărat. Unii au considerat - și încă mai consideră - faptul că am făcut acel demers ca un atac la persoana lor, ca un afront personal. Eu nu am făcut lucrul acesta în ideea de mărire, cum ar putea crede unii, ci din respect pentru acel monument. De fiecare dată când merg acolo am un sentiment de insatisfacție, văzând că la Huniade lucrurile nu se mișcă defel.

 

- Ce credeți că ar trebui făcut, concret?

- Eu cunosc destul de bine proiectul din 1998 și ceea ce s-a propus atunci. Ceea ce se încearcă acum, din câte am auzit, este o expertiză care să verifice lucrările făcute la castelul Huniade din 2006 și până în acest moment. Expertiza aceasta este necesară și oportună. Cred însă că ar trebui dublată și de o anchetă prin care să fie identificați vinovații de această stare de fapt și, odată identificați, să fie trași la răspundere.

 

- Au existat zvonuri ba că nu ar fi inventariate toate obiectele, ba că unele dintre exponatele muzeului ar fi dispărut în această perioadă tulbure...

- Materialele arheologice, în marea lor majoritate, sunt inventariate. Chiar acum este în derulare procesul de verificare al inventarelor. Nu am însă cunoștință de piese din colecții care să fi dispărut.  

 

- Care sunt proiectele principale pentru perioada rămasă până la pensie?

- Mi-aș dori să finalizez monografiile pe care mi le-am propus, să finalizez inventarierea obiectelor din campaniile pe care le-am coordonat și, dacă este posibil până ies la pensie, dorința mea ardentă este să văd, iarăși, castelul Huniade ca un centru expozițional de excepție!

După pensie, dacă Dumnezeu îmi va da sănătate, voi rămâne în continuare o persoană activă. Cercetarea arheologică este derulată nu numai în teren, ci și în birou. O voi face din biroul de acasă și cât timp mă va ține Dumnezeu îmi voi continua activitatea și în afara pereților instituției. Din punct de vedere teoretic, sunt extraordinar de multe lucruri de lămurit și de cercetat legat de neoliticul și eneoliticul bănățean. Împreună cu soția ne mai dorim ca fiicele noastre să se căsătorească și să devenim bunici.

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ