Convorbire cu prof. univ. dr. Constantin Octavian Luca

 

Nici nu îți poate trece prin cap că, în martie, tocmai a împlinit 78 de ani. E înalt, subțirel, cu zâmbetul pe buze, iar argintul părului îi dă un binemeritat aer de noblețe. E onest și bonom prin tot ce face, prin felul cum trăiește, deși are merite cu care alții s-ar făloși peste măsură. Vă imaginați un medic fost director de spitale, profesionist de primă clasă, profesor și scriitor, prin mâna căruia au trecut peste 30.000 de pacienți, să călătorească zilnic la cei aproape 80 de ani cu tramvaiul? „Cu tramvaiul, îmi spune, cu tramvaiele cu care călătoresc majoritatea dintre foștii mei pacienți”.

La un congres de la Roma, înainte de Revoluție, niște americanii l-au întrebat cine e românul care a scris un articol în „British”. El era acela. L-au publicat, ca singur autor din România, într-o astfel de publicație. Și totul s-a întâmplat cu puțin înainte de Revoluție. Doi ani consecutivi, în 1987 și 1988, a fost în America, fără să îl cheme la Securitate. I-au dat pașaportul, dar nu i-au spus ce trebuie să facă și nu l-au întrebat nici l-a întoarcere ce a făcut acolo... L-am întrebat de ce a revenit în țară... „Am venit înapoi pentru că și în România mai trebuie să fie oameni din aceștia, așa ca mine. Cel mai important lucru nu este ca doar ție să-ți meargă bine, să te umflii în burtă cât mai mult. De ce să tot aduni? Ce faci cu toate? Mori și tu ca și celălalt. Ultra-luxul chiar mă deranjează. Luxul exorbitant este necreștinesc. Nu te porți cu luxurile tale pe lângă oameni care o duc rău. Să nu zicem câți cerșetori și oameni necăjiți sunt în jurul nostru. Priviți! Nu port nici verighetă. După ce m-am căsătorit, am mers cu soția la mare. Când am ieșit din apă nu mai aveam verighetă. Nu mi-am cumpărat alta și, iată, astăzi, avem peste 50 de ani de căsnicie. Am rezistat în timp și am trecut de nunta de aur și fără verighetă...”. Îmi zâmbește ca omul bun cu sufletul deschis. Îi vine greu să vorbească despre el dar, până la urmă, „pas cu pas”, dialogul se încheagă...

 

- Unde și când a început totul?

- M-am născut în anul 1939, la 4 martie. Cifra 4 este una care mi-a plăcut, și are mai multe simboluri și interpretări. M-am născut la Lugoj, într-o familie de mici meseriași, lugojeni get-beget. Tatăl meu a fost măcelar. Dar a pornit dintr-o sărăcie groaznică. Mama a fost modistă. Amândoi au lucrat la maeștri nemți și au fost îndrăgiți patronii de către subalternii și lucrătorii lor. Atât mama, cât și tata au prestat exemplar meseriile lor.

Pentru prima oară mi-am dat seama de mine însumi că exist când aveam vreo patru ani și ceva... Priveam pe geamul de la dormitor și am văzut că ninge... Abia ajungeam la pervazul ferestrei și numai cu ochii vedeam afară. Este prima mea amintire. A fost o bucurie atât de mare...

M-am născut în cartierul olarilor. O parte dintre români erau sub păstorirea bisericii Maicii Domnului din Lugoj, o catedrală splendidă. În această catedrală eu am prins primele semne ale dumnezeirii. Era deja în vremea comunismului, când, ca elev, nu puteam să intru acolo, mai ales că Școala „Ion Vidu” era aproape de catedrală. Dacă am fi fost văzuți în biserică, puteam să avem neplăceri. Însă preoții de atunci țineau, chiar și după amiaza, lecții de religie...

Iar mama spunea că ar fi bine să mă fac ori preot, ori medic... Două meserii pe care nu poți să le faci dacă nu iubești oamenii...

Acum, după atâția ani, pot să spun că un medic poate să fie și să împlinească glasul preotului, iar preotul poate să fie de mare ajutor în tămăduirea sufletească a pacientului și a medicului care îl tratează. Sunt două meserii incredibil de apropiate. Mai mult, există și cărți și tratate despre terapia prin credință, cu rezultate foarte bune. Multă lume are suferință sufletească, psihologică, care nu se vindecă cu tot felul de chimicale, care de multe ori au efecte adverse și înrăutățesc starea bolnavului. Uneori, chiar și un cuvânt poate să fie vindecător pentru anumite persoane.

 

- Primii ani de școală?

- La Școala „Ion Vidu” din Lugoj, o școală nemaipomenită. N-am să uit toată viața figura învățătorului nostru, Constantin Mândru. El era de familie bună, din Iași, și a fost, la vremea aceea, un om cu o vastă cultură, profundă, și un mare român. Un român care ne-a învățat să iubim țara. Nu a fost un om al lozincilor, cum se bat unii astăzi cu pumnul în piept de cât sunt ei de români, dar, de fapt, fac foarte puține pentru țară. Ei, el ne-a făcut pe noi să iubim țara. Și acum îmi aduc aminte de lecțiile de matematică. Ne punea să scriem mai întâi la „socoți”, cum se zicea atunci, să facem mai întâi „judecata”. Prima dată scădeam, adundam, rezolvam problema, apoi o treceam în cifre și formule matematice. Plus că învățătorul Mândru era un istoric de superclasă, de profunzime, care putea de la început să fie profesor universitar. Apoi, și-a completat studiile și a și devenit un foarte bun istoric. Ca de altfel și Dan Popescu, pe care l-am avut profesor la „Coriolan Brediceanu”, unde am mers începând din clasa a V-a.

La un moment dat nu se mai făceau 12 clase, ci zece. Am terminat clasa a X-a cu brio, cu notă bună, puțin sub 10. Bine că nu am obținut 10. Pentru că dacă obțineai nota 10 intrai fără examen la facultate. Pentru mine a fost bine că am intrat cu examen, și acum simt o mândrie temperată. La facultate, la Timișoara, am fost o mie de candidați pe o sută de locuri. M-am întâlnit cu cineva, după examen, și m-a întrebat de ce sunt abătut. I-am spus că nu mă văd nicicum pe liste și că va trebui să o iau de la început. Dar acea cunoștință mi-a spus să mă uit și mai sus, că sunt aproape de capul listei. A fost o mare probă, pentru că nu se putea aranja examenul și nu se făceau compromisuri.

 

- Astăzi, în schimb...

- În viața omului sunt situații când trebuie să faci și compromisuri, dar acelea să fie onorabile. Nu poți să fii un om intangibil sau să nu ai suflet, dar asta nu înseamnă să faci porcării.

 

- Frați ați avut?

- Două surori. Sora mea cea mare, Constanța Viorica, a fost balerină, a fost foarte talentată. Să nu râdeți de mine, dar și eu am avut înclinații spre balet. Eram la grupa mică, iar la grupa mare cine credeți că era? Gelu Barbu, fost prim balerin la Leningrad, la Stockholm și pe urmă la Paris.

Cealaltă soră a mea, Dorina, a făcut matematică.

 

- Părinții au avut grijă și de învățătură, dar și de educația și cultura  dumneavoastră...

- Bineînțeles. Ne-au dat să învățăm limba franceză. Ei cunoșteau limba germană de la cei cu care lucrau. Vorbeau aproape fluent germana și maghiara. Nu erau atunci probleme că unul e neamț, sârb sau ungur. Ei râdeau când vorbeau. Se ajutau în familia lor de meseriași. Șicanele erau așa, de suprafață. Era Casa Meseriașilor, unde se întâlneau și vorbeau, mai făceau câte o agapă, dar demnă și onorabilă. A fost o perioadă de vis.

 

- Ce amintiri mai aveți din perioada de liceu, de la Lugoj?

- Liceul „Coriolan Brediceanu” a fost un templu al culturii și al învățământului de înaltă clasă. Nu mai vorbesc de celelalte... Dar ce profesori aveam! Aveam profesori care scriau cărți pe domeniile lor, aveam profesori care erau și asistenți universitari sau erau pe lângă universități, aveam profesori care se duceau la Timișoara, în comisii la universități.

Eu am fost întotdeauna legat de Lugoj, dar nu mă bat cu pumnul în piept că sunt lugojan sau bănățean. Trebuie să facem în așa fel încât alții să vadă acel „pumn”, fără să îl arătăm noi.

Prin anul IV sau V mi-am invitat grupa de studenți cu care am făcut facultatea să vină la părinții mei, la Lugoj. Erau din Brăila, Galați, Moldova. Au rămas uluiți de ordinea din gospodărie, de familia mea. Au văzut cheile Timișului, Dealul Viilor. Înalt Preasfinția Sa Ioan a refăcut Biserica Grofului în vârful Dealului Viilor, dinspre drumul Făgetului. Am văzut-o recent, este o bijuterie a credinței noastre în Dumnezeu, și nu mă refer la o confesiune anume, pentru că toți pot merge să ia lumină din această bisericuță superbă, care a fost lăsată în paragină decenii la rând.

Am terminat medicina cu brio. Pe baza notelor, aș fi putut să urmez internat și externat, dar fie iertatul profesor Dragomir, care era din Armeniș, întotdeauna ținea cu noi, cu bănățenii. Era după admitere, a fost reclamat la București, au venit cei de acolo să vadă dacă sunt bune notele și, după control, nu au mai avut ce să spună. Tot așa mi-a spus și la internat: Te-aș băga, dar o să cazi la social, pentru că, fiind copil de chiabur, n-o să iei decât 4 și 5 și nu vei avea notă suficientă.

Dar Dumnezeu le aranjează, iar toată această treabă a fost înspre bine. M-am dus la țară, lângă Caransebeș, la Ohaba Mâtnic, care avea două sate în componență. Am fost medic de țară, dar foarte bine mi-a prins.

Văd și acum bolnavi în suferință, în dificultății - nu doar din punctul de vedere al sănătății, ci și material și spiritual. Acolo a fost un purgatoriu pentru mine, pentru că am văzut oamenii cum se zbat, n-avea cine să-i asiste. Țin minte că o săteancă era gravidă și era atât de desfundat pământul, că nu am avut cu ce să o trimit la spital. A născut acolo, i-am scos și placenta, lucru care se face numai în spital. Însă riscam să facă hemoragie și să moară.

 

- Ați fost nevoit să faceți medicină fără prea multe mijloace.

- Bineînțeles. Trebuia să dau dovadă și de pricepere, dar și de judecată. Pentru că și aici e ca și la „socoți”: prima dată judecata, pe urmă rezolvarea. În acel loc de „încercare” m-am și căsătorit... cu o frumoasă domnișoară... Rodica Gafițanu... dintr-o familie foarte bună. Ea a fost născută la Cernăuți, părinții ei erau din apropierea Dorohoiului, de la Horea, Cloșca și Crișan. Au ajuns aici prin refugiu, de două ori. Când s-a potolit puțin războiul s-au dus înapoi, dar când au ajuns era tot ocupat. S-au întors în Banat și s-au stabilit în Timișoara. Soția a fost profesoară de limba română. Mama ei a fost profesoară de istorie și geografie. Fără să exagerez, puțini profesori universitari știu acum adevărata istorie a românilor așa cum știa soacra mea. Știa istorie universală, cultură. Se apucase să citească cărțile mele de medicină, să vadă dacă am dreptate. Era o femeie intelectuală, dar care citea chiar și când făcea mâncare: cu stânga ținea cartea, iar cu dreapta mesteca cu făcălețul în oală.

Era o viață foarte frumoasă pe lângă ei.

Ca medic, la Ohaba Mâtnic aveam șaretă și o iapă, Olga, foarte frumoasă. Aveam un dispensar cam ruinat. Am făcut unul nou, după modelul Ministerului Sănătății, cu secții pentru copii și adulți. Eu rezolvam și copiii, și adulții. Eu făceam și ginecologie. Dar dispensarul era splendid. La puțin timp m-am mutat acolo cu soția.

Cu șareta mergeam până la Căvărani, erau vreo zece kilometri, apoi până la Zorile, alți șase kilometri. Zorile era sat de ucrainieni. Aveau o natalitate... Dacă am avea noi natalitatea lor, am cuceri Europa.

La Ohaba am făcut și o casă de nașteri. Petre Blajovici, prim secretarul de atunci, era foarte omenos. Acum, dacă a fost în partidul comunist, nu pot să-l desființez. El m-a susținut și le-a cerut și oamenilor același lucru.

Personalul meu de la dispensar trebuia să meargă la Zorile, să vadă copiii, numai că nu voiau să meargă pentru că Olga, iapa, sărea în două picioare.

M-am dus acasă la tata, am luat un căpăstru, cu ochelari și cu o zăbală. I l-am pus iepei, am luat o șa, m-am urcat pe Olga, i-am dat niște bice și cu lanțul de la zăbală - miel s-a făcut. Oamenilor mei le era frică că-i răstoarnă.

Aveam cinci localități în grijă: Zorile, Zorlincior și Ruginosu - unde aproape toți erau sifilitici, erau vreo 50 de familii -, Copăcele și centrul de comună. Am avut în total peste 3.000 de oameni.

Dumnezeu mi-a dat șansa să dau pentru posturi universitare și am intrat la concurs, dar cu o singură condiție: cel care a vrut să mă ia la el, și a fost un om genial, a fost profesorul Gavrilescu. M-am dus la clinica lui. Mi-a zis să vin la el fără nici o pretenție, m-a și făcut „bătrân”, deși aveam 27 de ani. Mi-a spus că nu voi prinde nici o promovare, că doar îmi fac idei, mi-a spus că nu voi ajunge. M-a întrebat dacă sunt membru de partid. I-am spus că nu sunt. „Păi, dacă nu te faci membru de partid, nu pot să te primesc”, mi-a zis. Mi-a spus că la medie va conta carnetul de partid, că mai sunt și alți candidați... M-am dus să-i spun unui prieten de-al meu, doctorul Stoichescu. M-a trimis la Caransebeș să-mi dea cei de acolo carnet de membru, că ținusem de ei. Tatăl său, preot, a intervenit: „Domnule doctor, eu vă țin o rugăciune pentru intrarea ca membru de partid, am una specială”. Mi-am luat carnetul, am ieșit bine și la concurs, cu nota 20, a ieșit bine cu rugăciunea.

 

- Copiii dumneavoastră?

- Între timp s-a născut băiatul meu, care este acum manager la spital și face carieră bună.

 

- Mai departe?

- Înainte de a intra la clinica doctorului Gavrilescu, am fost medic la ILSA vreo doi-trei ani. A fost o experiență nemaipomenită. Să vezi atâta lume chinuită. Ar fi fost o glumă proastă să spui ceva de protecția muncii. Lucrau în trei schimburi. Le scuteam pe multe de la lucrul în ture. Nu mai pomenesc de gravide. Într-un timp, s-a dat ordin să le controlăm. Le-am spus că nu fac asta nici dacă mă dau afară. În al treilea an am plecat, așa cum spuneam, prin concurs, în învățământ.

Am trecut apoi în clinică și a mers foarte bine. Spunea profesorul Gavrilescu că nu am nici o șansă. Dar, după trei ani eu aveam deja publicate lucrări. „Ești o mare surpriză pentru mine! N-aș fi crezut”, mi-a zis.

Au urmat treptele ierarhiei universitare. A venit și soția aici, prin concurs, a fost suplinitoare cam pe la toate liceele din Timișoara, lucru ce i-a prins bine. Soția era pe un post dintr-un sat de lângă Ohaba Mâtnic. Ne-am cunoscut când ea venea spre sat și eu am luat-o cu șareta de la gară... Așa a început totul. Medicul și dăscălița de la țară.

Într-o broșură de-a mea zic: „Pline de încercări sunt căile Tale, Doamne!”. Ai foarte grele căi, trebuie să le alegi. Iisus spune: „Cine vrea să vină după Mine, să vină după Mine”. El spune „cine vrea”, nu „cine poate”. Că toți am putea să mergem, numai că unii nu vor sau nu își dau interesul.

Am ajuns medic universitar, la Spitalul Județean.

Mi-am dat doctoratul cu o grămadă de lucrări foarte bune. Nu se dădea doctoratul ca acum. Nu exista copy-paste. Trebuia să fie materialul tău, selecționat.

 

- Cum l-ați cunoscut pe Iosif Constantin Drăgan?

- Mama Cornelia, mama lui Drăgan, zicea întotdeauna că era verișoară cu bunica mea din partea mamei. Pe ea o chema Murariu, numele de fată, și pe bunica mea din partea mamei tot Murariu a chemat-o și erau verișoare. Drăgan a fost foarte apropiat de toți lugojenii. Tatăl meu l-a ajutat să-și facă niște construcții pe la Lugoj, că tata făcea cărăușie. Dar se știau din tinerețe. Cine nu-l cunoștea pe Drăgan? Venea pe la tata, l-a întrebat de copil, tata i-a spus că am terminat medicina. A vrut să mă cunoască și așa ne-am întâlnit. Mama sa, Cornelia, paralizase. Era să moară de edem pulmonar, dar a scăpat, însă cu paralizie la o mână. Eu am devenit medicul ei curant. Am devenit foarte apropiați. El m-a ajutat să plec în străinătate, să văd Europa, atunci când Europa era Europa. Mi-a dat o sumă de bani, 300-400 de mărci îmi era destul, pentru că luam de acasă conserve, lampă cu gaz pentru un ceai, o cafea. Puteai să stai liniștit în parcare sau pe marginea drumului, că nu îți avea nimeni grija.

Numai prestația mea medicală și faptul că am scris m-au ajutat. Mi-a zis să scoatem o revistă la Milano, care a fost tipărită ani de zile, în limba engleză. Lucram în cercetare și publicam, iar el avea o revistă medicală de nivel acceptabil. Așa am ajuns și la Roma, la un congres unde au fost și americani. Am prezentat și eu o lucrare. Profesorul de cardiologie m-a întrebat cum de am ajuns să public în revista „British Heart Journal”. Nu i-a venit să creadă că un român a ajuns să publice acolo.

 

- Când ați ales cardiologia?

- Eu nu am ales-o. Am lucrat într-o clinică cu tradiție în cardiologie, așa că m-a ales ea pe mine. Am lucrat cu Ștefan Gavrilescu, Henri Robert, profesorul Merckler - un erudit și un om de primă clasă -, Luca Stanciu. Un rol important l-au avut profesorul Băcanu, doctorul Weiss, doctorul Prodan, doamna profesoară Zosin. Apoi au venit Streanu, Hristodorescu, Cotoi. Toți unul și unul. A fost numai elită și oameni care au venit prin sclipirea lor. Toți vorbeau limba engleză cât să poată purta o convorbire acceptabilă. Profesorul Gavrilescu scria atât de bine engleză, că îi duceam textele mele să le revadă. El știa germană și rusă la perfecție. Atunci era atât de greu de făcut un lucru care acum mi se pare banal. Dar cât s-a trudit până s-a ajuns la un edificiu de vârf, unde poți să ajungi la cea mai înaltă calificare. Au fost niște fundații temeinice puse atunci, grație cărora nu s-a ruinat templul. Încă se mai lucrează la acest templu și astăzi.

 

- Oameni care v-au marcat în timp?

- Oricum ai lua-o, acum, așa cum suntem, oricât ai fi de cartezian, cum se spune, apar necunoscute și așa ajungi la Dumnezeu. Știți cum e, sapi, sapi și nu găsești nimic, dar găsești în direcția inversă, în sus.

Dumnezeu mi l-a scot în cale pe Mitropolitul Nicolae și mi-a schimbat viața și concepția. Și nu numai mie...

Într-o vară toridă ca aceasta de acum, a trebuit să merg la Stamora, pentru că Mitropolitului i se făcuse rău. Făcuse un infarct. A fost în Iugoslavia - relațiile cu biserica erau foarte bune atunci. A fost internat în secția pe care o conduceam eu. I-a plăcut foarte mult de mine. Sigur, veneau și alții la el. Am fost ucenicul lui Dumnezeu și m-a mânat foarte bine, în special când am hotărât că trebuie să se opereze. Toți mă credeau nebun. Mitropolitul era cu diabet, pe insulină. Și a mai trăit 20 de ani după operație. Avea mai mult de 65 de ani și l-am operat pe cord deschis. Profesorului Băcanu i-a fost teamă să nu se întâmple ceva. Eu i-am spus că se va întâmpla dacă nu vom acționa. Dar mi-a dat Dumnezeu un simț, când ești lângă omul respectiv. Capul meu era bombardat, vă spun sincer. Iar el a fost atât de recunoscător. I-am spus că sunt doar un medic de țară. A rămas o afecțiune care a fost mirifică între noi. De atunci zic: „Pline de încercări sunt căile Tale, Doamne!” și „Pline și mirifice sunt intersecțiile pe care ni le trimiți să le întâlnim”.

 

- Cât de exigent ați fost cu dumneavoastră și cât cu ceilalți?

- Eu am suferit toată viața și acum sufăr la fel ca atunci că n-am putut să fac performanță mai mare decât am făcut. Deși niciodată nu poți să spui că ești la vârf. Aș fi vrut mai mult. Sunt exigent în primul rând cu mine, apoi cu ceilalți, dar nu în sensul de a-i stigmatiza ori umili. Dar cred că dacă un om poate să dea ceva, trebuie să dea. Dar nu cu sudălmi... Plus relația cu pacienții. Aceștia nu sunt sclavii sau robii medicului, ori că trebuie să ți se închine. Pacientul este un frate dat de Dumnezeu ție pentru a-l ajuta în suferință. Și dacă e ceva după, îl privește pe bolnav, nu pe tine. Nu trebuie nici să-i sugerezi. Dar vă spun că, dacă îl refuzi total, îi faci mai rău, îl umilești și mai mult.

 

- A fost greu?

- Nu am simțit greul și osteneala niciodată. Cum nu le simt nici acum. Dimpotrivă. Asta mi-a dat forță, și morală, și fizică. Ai mei de acasă, și chiar și soția, mă ceartă că nu sunt în stare să plătesc benzină sau motorină să circul cu mașina prin oraș. Nu vreau. Eu mă duc cu tramvaiul în oraș. Nu mă duc să stau în coloane și să mă cert. La serviciu mă duc cu tramvaiul. E o plăcere. Mai interacționez cu oamenii... Cu mașina mai merg să văd doar casa de la Lugoj.

 

- Câteva mii de oameni au trecut prin mâna dumneavoastră...

- Statistic, este ușor de spus. Eu am avut secție de la început și acolo am avut întâi zece paturi, apoi 20 și mai târziu 25. Dacă stau să adun toți bolnavii, ajung cam la 30.000 începând din anul 1973 și până în anul 2009.

Sigur, asta mi-a permis și să scriu, să am o experiență. Am trecut prin toate stadiile de evoluție.

Am făcut foarte multe investigații noi la Clinicile Noi, dar după aceea ne-am transferat la Județean, unde am continuat. La Județean mergeam și când era șantier. Prim-secretarul Telescu a vrut să facă ceva pentru Banat. Nu mai vorbesc de profesorul Brînzeu, un titan, de la care am învățat mult. Într-o zi a venit să-mi vadă un bolnav, s-a așezat pe marginea patului. Mă întreabă de unde sunt. I-am spus că din Lugoj. Mă întreabă dacă nu sunt copilul lui Costi Luca. I-am spus că da, iar el atunci mi-a zis că a fost la școală cu tata. Eu nu vorbisem în viața mea cu el, mi-era frică să merg să vorbesc cu el. Dar a fost un mare profesionist, un om de mare ținută morală și de etică medicală.

Tata nu s-a dus să-mi pună pile la el, Doamne-ferește!

Toate acestea m-au direcționat. Să ajungi să te cheme Brînzeu la consultul lui... 

După ce Brînzeu a trecut de 70 de ani, mi-a spus că voi rămâne medicul lui personal. În această situație, am vorbit mai mult, mai ales de medicină. Și atunci mi-a arătat cartea cu el. Trec anii... Mă întreabă: Tu ai fost la Houston? Vino să-ți arăt o carte... Și îmi arată cartea cu studiile lui la Strasbourg. Dar lângă el era o altă persoană. Mă întreabă dacă știu cine e. Îmi spune că e un american, Michael De Bakey, care era șef la Houston și care a asistat, la aproape 80 de ani la transplantul de cord al lui Elțîn. Au fost colegi, corespondau prin scrisori cu Brînzeu, dar veneau să învețe în Europa, pentru că Europa era mult mai dezvoltată în pedagogie medicală, în etică și chiar în miezul problemei medicale, din punct de vedere al tehnicii și științei medicale. Americanii nu erau atât de dezvoltați înainte de război, cum au fost după război. Acum, nu e așa mare decalaj între Statele Unite și Europa, la vârf, cum era altădată. Am rămas uimit când am văzut că Brînzeu a fost la aceeași facultate, în același an, la Strasbourg, și unul a venit în România chiar înainte de a se închide granițele și a avut de suferit, pentru că doi ani nu a fost angajat, iar colegul său a plecat în SUA și a devenit șef de clinică până la 80 de ani. A murit în 2008, la Houston.

 

- Ieri și azi, nostalgii...?

- Acum nu se mai lucrează ca înainte, când se făcea și cercetare. Acum, mai mult pacientură. Nu se face cum ar trebui și e o suferință a mea aceasta. E bună și medicina aplicativă, dar de vreme ce îi spui Institut, atunci trebuie să faci și cercetare.

Să meargă și cabinetele bine. E bună această treabă, chiar foarte bună. Dar nu poți să faci medicină de vârf sau la o ștachetă înaltă fără cercetare. Fiecare obiect, subiect, suflet care îți trece prin mână este un model unic. Pe de-o parte, din cauză că are sufletul lui, pe de altă parte, în ceea ce privește restul făpturii umane, fiecare individ are particularitatea lui. De la o anumită profunzime nu mai poți să te descurci.

 

- Așadar, credeți că ar trebui accentuată cercetarea în medicină?

- Absolut. Pentru că ai un câmp foarte larg deschis de cercetare. Mai ales acum, când industria de medicamente ne induce să luăm medicamente peste medicamente. E o promoție și o prezintă o fată, căreia, din sfert în sfert de oră îi vine să urineze. E dezgustător... Aceste lucruri se spun în cabinet, dar nu le spui doar pentru ca bolnavul, chiar dacă nu are nevoie de ce ai tu, să ia medicamente, și aceasta numai pentru că tu faci automedicație.

 

- Ați fost multă vreme dascăl. Cum percepeți învățământul de astăzi, comparativ cu cel anterior?

- Umilința mea nu este disimulată. Doamne, Dumnezeule, cum ai dat mintea să-i ajut pe toți băieții aceștia? Și dacă au fost mai stângaci, și dacă au mai greșit, i-am ridicat. Întâlnesc foarte, foarte mulți medici, de care nici nu mai știu când mi-au fost studenți. Mă opresc în magazine, pe stradă, vin și aici. Nu îi mai recunosc, pentru că au trecut 40 de ani de atunci. Atâtea complimente primesc, încât mă simt prost. Acum, știți cum e. Românii sunt și darnici cu laudele, în general. Noi nu avem tăria să perseverăm, dar sufletește nu purtăm ură neapărat. Dar la nivel de societate se vede lipsa de perseverență - nu hoția, nu altceva. Dacă te apuci de un lucru, nu trebuie să-l lași, ca la maiștrii lugojeni. Când ai terminat, trebuie să fie totul la loc. Nu trebuie nici o clipă de pauză sau întrerupere...

Încă un lucru pe care l-a avut Timișoara: rolul dascălilor a fost hotărâtor. Dar nu numai la școala medicală, ci și la celelalte, la politehnică, chimie. S-a făcut școală serioasă, nu s-a trecut decât foarte greu. Trebuia să știi bine ca să treci examenele. Dar a fost și atmosferă ecleziastică admirabilă.

L-am cunoscut pe rabinul Neumann. La fiecare sărbătoare, capii bisericilor se duceau unii la alții și aveau întotdeauna vorbe bune, înțelegere, iar pentru aceasta rolul principal l-a avut Mitropolitul Corneanu. Dar și ceilalți au avut un rol important, și Neumann, și pastorii, și Biserica Romano-Catolică.

La Lugoj, am o casă peste drum de Biserica Greco-Catolică și am văzut o plăcuță pe care nu o mai văzusem până acum și care anunță că la această biserică s-a lucrat o sută de ani. Ce înseamnă perseverența...

Legătura cu alte culte religioase trebuie să promoveze numai împăcarea și ajutorarea oamenilor aflați în suferință, atât fizică, cât și sufletească. Terapia prin credință este foarte bună și valabilă.

 

- Domnule profesor, cât poate omul, cât ajută Dumnezeu în relația cu pacientul?

- Nu putem să facem o cuantificare, cred eu. Dar și dacă medicul a vindecat sau a luat o măsură, tot prin credința lui de a face bine și a avea grijă să nu o facă cu răutate, să nu facă pizmă din orice vaiet al bolnavului, să nu se simtă deranjat de nimic. Omul vine, stă în spital, se duce la cabinet. Dar așa e corpul uman, nu poți să prevezi tot. Mie îmi displace să dai vina pe bolnav. Întotdeauna le-am atras tuturor atenția, inclusiv băiatului meu. Sau, dacă bolnavul e vinovat, atunci știi că e așa: că fumează, că bea sau nu și-a luat medicamentele ori nu are grijă de corpul lui. Mai sunt situații în care nu sunt asigurări, nu are carte de sănătate. Gândiți-vă la cei care stau în afara localităților cât de cât importante. Ce facem cu ei? Ce facem cu cei din creierii munților, din văi, cum erau cei din Zorile?

 

- Aveți un mesaj pentru medicii din tânăra generație?

- Eu am mare încredere în ei. Și faptul că ei pot merge și în afara țării e important. Dar și mai important este să se întoarcă. Statul român ar trebui să aibă grijă de ei, nu să facă pensiile mai mari decât salariile. E batjocură pe bani publici.

Cum vă explicați că o țigancă din România a fost într-o echipă de Premiu Nobel și când a vorbit la interviu a spus cât de greu a trăit cu bunicul său și atât îi pare de rău că a plecat? Și mai spunea că era bucuroasă când bunicul era sănătos și bătea fierul și făcea potcoave. Cum nu-i bună sămânța și materialul, indiferent de ce etnie trăiește pe teritoriul nostru? Noi trebuie să avem grijă de ei, să nu îi privim de sus, că sunt săraci ori că sunt neglijenți.

Am avut și noi oameni foarte buni în țara românească. Doctorul Cocioba de la Lugoj, care venea cu bicicleta la serviciu, a ajuns în Statele Unite și a fost șeful laboratorului de la Beth Israel Hospital. Era un eminent.

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ