Discuție cu muzicianul Mircea Ardeleanu

 

„Balaurul”, cum i se mai spune, balaurul cu suflet de copil este un uriaș cu pumnii de fier și cu inimă de prieten... Uriaș care nu a lovit niciodată pe nimeni pentru că s-a simțit dintotdeauna artist și a știut că artiștii trebuie să fie iubiți și nu temuți.

Mircea Ardeleanu s-a născut cu țambalul în pod și încă de mic a știut că va fi artist ori nu va fi... Nu s-a gândit niciodată, chiar în clipele grele din armată, că va face altceva... Muzica a fost și blestemul și norocul lui... Nu a lovit niciodată pe nimeni nici cu pumnul, nici cu vorba și de aceea este înconjurat de prieteni...

Își iubește muzica și familia, iar pentru fiul Mircea a lăsat în podul casei din Giroc un țambal, un contrabas și nesfârșită dragoste...

 

- Unde ați văzut lumina zilei?

- M-am născut la Bocșa Montană, Caraș Severin,  în 15 noiembrie 1953. Tata a fost miner, maistru miner la Ocna de Fier, și mama a fost macaragistă. Erau oameni de condiție modestă, medie. Din acești părinți nu mai am nici un frate. Tatăl meu s-a recăsătorit mai târziu și mai am o soră cu vreo opt ani mai mică, care trăiește astăzi în Germania. Copilăria mi-am petrecut-o la Bocșa. Dar, cum să-ți spun, eu nu am prea avut copilărie. Copilăria mea a constat din a studia la țambal. 

 

- Când a fost primul contact cu țambalul?

- Aveam vreo 6 anișori... Aveam unul în podul casei, l-am descoperit eu. Tata era cu păsările, cu știgliți, cu țaizări și zice: Mirciulică, mergi tu în pod, că ești mai ușor, și adu colivia aia, una din ele, că aveam multe colivii în pod... Și ducându-mă acolo am văzut ceva de genul așa, o cutie cu capac...

 

- Care trebuia cercetat...

- Bineînțeles. Curiozitatea copilului. Și m-am dus, am ridicat capacul ăla și am văzut niște droturi cum se zice la noi. Și am făcut așa, din greșeală, instinctiv, nu știam că trebuie să bat în ele... Nu mai văzusem țambal... 

 

- Sunau?

- Sunau. L-am acoperit la loc. Am ținut totul în secret așa vreo două zile. Apoi am întrebat-o pe mama: Mamă, ce-i aia ce avem noi în pod? Șcătula aia? La care mama s-a uitat la mine: Să nu-mi spui că te-ar interesa cutia aia. Zic: ba da. Că sună tare fain. Că am pițicat un pic droturile alea și sună fain. Mami, ăla este un instrument muzical. Se numește țambal. Mama a înghițit în sec. Dacă l-ai descoperit și îți place e clar că nu ne mai scăpăm de el. Și așa a fost. Așa am avut eu primul meu contact cu țambalul.

 

- Și ați început să cântați singur...

- Da. Un fel de autodidact. Dacă se poate spune așa. Eram doar un copil. Și undeva în diagonală, peste drum de mama, era școala unde am și studiat clasele elementare, și lângă școală statea un vecin. El cânta, dar acum când îmi dau seama ce valoare avea pe vremea aia, era, cum să spun eu, un amator din ăsta care cânta de plăcere după orele de serviciu.

 

- Era un hobby al lui...

- Exact. Uica Ginu îi spuneam. Și tata, după aia, când a văzut că nu mi-a mai stat gura... Că dacă l-am descoperit m-am mai dus eu după el acolo și l-am bogicăit și l-am tot testat să văd ce și cum. Și l-a rugat pe ăla să vină, și mi l-au coborât din pod. Culmea, nu avea prea mult praf pe el. Mi l-a acordat vecinul ăsta al nostru. Mama cânta cu vocea, cânta foarte bine. Avea auz absolut. Cânta în corul bisericii. Mi-aduc aminte prima romanță pe care am învățat-o, primul cântec la țambal, „Pe sub fereastră curge un râu”. Ea cânta cu vocea și eu tot căutam sunetul ăla, că eu nu am moștenit-o cu auzul absolut. Eu am auz educat. Și la fel și fiul meu cel mic. În schimb fiul cel mare al meu a moștenit-o, are auz absolut și de la el am primit „cadou” o nepoțică, care face pian. La școală face cu doamna de pian și acasă face cu mine.

 

- Ați dat țambalul jos din pod, l-a acordat vecinul... La ce cânta vecinul?

- Tot la țambal. Că de aia știa să-l acordeze... Aici în zonă cântau destui la țambal, dar unii au murit, alții s-au lăsat de el... Și uite așa am început cu mama, azi un cântec, mâine altul. Eu învățam repede, îi cântam mamei, mama plângea, ca orice mamă. Și astea au fost începuturile mele.

 

- Prima ieșire în public cu țambalul când a fost? 

- În ʼ63, pe la 10 ani. Am fost la primul Festival-concurs al pionierilor și școlarilor de la București, din ʼ64, după ce luase ființă Televiziunea. Și, la Casa de Cultură am dat un spectacol cu orchestra școlii, cu un om, să fi avut 50 de ani la vremea aia, un om care a terminat Conservatorul la Timișoara. Și el a apucat să termine trei ani, patru trebuia să studieze, și din motive pe care nu le cunosc, nu l-am întrebat, eram prea copil, a renunțat. Și a lucrat undeva pe la Uzină la Reșița, nenea Todor, așa-i spuneam. Era un om foarte cult și rasat, era cultivat, ce mai... Și sigur că avea puterea să ne adune pe toți, a pus în scenă o suită instrumentală cu fiecare instrument. Am avut chiar și o colegă mai mare ca noi cu vreo trei ani, cânta la acordeon foarte frumos. Mai apoi, nu s-a ținut, s-a făcut asistentă medicală.

 

- Deci în ʼ63 ați început, în ʼ64 la București...

- Da, la București, unde eu am luat ca solist instrumentist locul III pe țară. Și cu orchestra am luat locul II pe țară. Erau multe formații, multe școli, eram copii mulți, frate, în țara asta, nu ca acuma. Acesta a fost începutul meu și atunci am avut și prima participare la televiziune, în ʼ64.

 

- Ce amintiri mai aveți din copilărie, primele clase...

- Sincer să fiu, în afară de prostioare din astea pe care le face fiecare copil nu-mi prea amintesc... Am spart geamuri cu mingea de fotbal... au fost multe, dar nesemnificative.

 

- Fiind singur la părinți ați fost răsfățat.

- Un pic am fost, e adevărat, am fost cam răsfățat. Fiind muncitori, au câștigat destul de binișor... Instrument nu a trebuit să-mi cumpere că ăsta arăta impecabil. Totul a început din perioada în care s-a format orchestra școlii...

 

- Dascăli memorabili?

- Îl am pe directorul meu care căra țambalul, era un om înalt așa, bărbat bine, era holtei încă, nu era însurat. Era o bunătate de om. Și de fiecare dată când ne întâlneam în curte zicea: Mirceo, vino încoa să văd cât ai crescut. El a fost memorabil. Culmea, trăiește în Chișoda, lângă mine. Că s-a însurat ulterior cu o chișozancă. Îl cheamă Gheorghe Rusu, iar în ultima perioadă lucrase la Inspectoratul Școlar.

Uite, îți povestesc un crâmpei din viața mea, foarte, foarte drăguț. La un moment dat, când ne pregăteam pentru București, făceam matematică, nu-mi plăcea matematica, artiștii nu le aveam cu matematica, în schimb învățam de dragul profesorului. Era un bărbat frumos, necăsătorit, elegant, venea la clasă impecabil. Zicea: Mirciulică, casa mamei era peste drum de școală, numai treceai drumul, te duci acasʼ, nu făceam ore de matematică. Deschidea geamurile de la clasă, eu trebuia să deschid geamul de acasă și trebuia să cânt două ore la țambal, să studiez. Și era atât de fericit, de mulțumit. Bravo, Mircea! Făceam de trei ori pe săptămână treaba asta, că aveam și solo în orchestră și atunci trebuia să lucrez un pic, să studiez. Era matematician. Și pedagog bun. Judeca bine lucrurile.

 

- Și cântați de drag că scăpați de matematică...

- Făceam ce-mi plăcea mie. Au fost oricum profesorii mei de suflet, de asta mi-au și rămas întipăriți în memorie, căci sigur de cine ți-e drag nu-l uiți.

 

- Când ați început să învățați țambal, după canon?

- Am început destul de târziu, că ai mei m-au dus la un profesor neamț, profesor de pian, mai bătrân cam cum sunt eu acuma. Dar tot ce-mi preda înmagazinam ca un burete. Și după vreo lună de zile, numai ce învățasem claviatura, făcusem ceva acorduri cu el. La el am fost la pian o lună de zile și nu a vrut să mă mai primească.

 

- Dar care a fost motivul?

- Eu bănuiesc doar, dau cu presupusul, eu îi ceream prea mult. Domn profesor eu asta știu! Am învățat. Vreau mai mult, mai nou ceva, mai altceva și mai altceva. Și iaca tot așa... În ʼ70 am plecat la Timișoara, am venit la liceu aici.

 

- Revenind la țambalul copilăriei, a fost în pod de la născare. Trebuie să-mi spuneți și de unde a rămas acolo, că pe undeva, bănuiesc, i-ați aflat tainele.

- Sigur că da. Ai mei sunt treisfert unguri, un sfert români, polonezi, jidani, de toate... Melanj. Și bunicul meu, pe care eu nu l-am prins, ziceau ei, cânta la țambal. Era bunicul dinspre partea mamei. Ea era și cu urechea muzicală. Ai tatei toți erau afoni. N-aveau nici o treabă. Dar tata mă susținea. Sigur că i-a plăcut ideea să aibă un artist în casă, în familie. Și m-a ajutat tot timpul. Mergea cu mine, îl căra, păi, săracul, și directorul școlii era, cum îi zic eu, cărăușul principal, numărul unu, care punea mâna la țambal, după care venea tata, și mai alții de pe acolo, și de acordat sigur că nu știam să-l acordez la vârsta aia, nu m-a învățat nimeni, mi-l acorda nenea Todor. Știa, că acorda piane, și țambalul se acordează identic și cuiele de acordaj sunt la fel și corzile, tot, tot, tot. Și știa de la pian pentru că făcuse pian ca instrument în facultate. Și mi-aduc aminte că la repetiții a adus odată, noi copiii i-am cărat cu un căruț un harmoniu cu pedale. Nu erau mașini, camioane pe vremea aia. În Bocșa erau trei automobile rusești, alea Moskvici. Și cu ăla el ne mai exemplifica ceva ce voia să facă. Ne pregăteam intens pentru București. Și așa lucra el cu noi, el fiind un pianist bun. Avea un auz absolut, era foarte, foarte pregătit.

 

- Liceul l-ați făcut la Timișoara...

- La actualul Colegiu Bănățean. A avut o grămadă de denumiri. Era Liceul 1 pe vremea când m-am dus eu, apoi, 10, apoi Filologie-Istorie... Eu deja eram în contact cu cica Giurița Galetin. El era la Palatul Pionierilor și avea cerc de instrumente. Și m-a prins ca pe pita lui Dumnezeu. Mirciulică, aici stai. Am stat și la el un an de zile, în Piața Crucii. Nu se mutase pe Lidia, noi l-am mutat acolo. Mai vreau să spun că, pe vremea aceea, aveam și un nume mai puțin românesc, Erdely. Mi-am schimbat numele, m-a învățat cineva, că era mai bine și am devenit Ardeleanu, care înseamnă de fapt același lucru, în varianta românească. 

M-am înscris la Școala Populară de Artă, în paralel cu liceul, și l-am avut profesor de țambal, primul meu profesor oficial, Struțingher. Erau o familie mare de muzicieni și aveau copii, nepoți pe la Filarmonică, o grămadă de generații... Era așa un om mai gingaș, mai micuț și foarte pedant. Cu asta am rămas pe retină. Și am încercat toată viața să fiu așa. Mi-a plăcut.

 

- V-a rămas ca model.

- Exact. El făcuse Conservatorul la Viena, în perioada postbelică. Și am învățat de la el. Eu deja cântasem, avansasem mult, și cântam piese din astea de-ale noastre bănățene, ardelene, doiuri, orice. Mă luam la concurență cu suflătorii. Și tot îmi spunea: Mircea, tu trebuie, și șcii, vorbea puțin pocit românește, și șcii să citeșci noce, că la tine este tehnica cum dracu. 

 

- Deci acum trebuia șlefuit, trebuia teorie...

- Exact. Am terminat Școala Populară de Artă la clasa lui.

 

- De unde vine țambalul, de fapt?

- Din Asia. Au un fel de țambal mai, hai să folosesc un termen mai dur, mai primitiv. Fără picioare, era mai jos, de dimensiuni mai mici... O cutie de rezonanță. Și se lovea în el cu niște bețe mai mici, doar un pic de pâslă aveau pe ele. Exact ca la xilofon. Nu știam de asta, dar auzisem, am citit, primind o metodă în care scria despre proveniența țambalului. Și cum au venit ungurii în Câmpia Panonică au adus și țambalul cu ei. 

Într-un turneu în Franța, cu Ansamblul „Timișul”, mergeam la Confolens, pe atunci luase ființă festivalul ăsta, care ulterior s-a extins și la noi, Festivalul Inimilor, așa se numea și la francezi. Ei, la festivalul ăla a venit o trupă din Laos, și cineva cânta la așa ceva. Bineînțeles, eu eram foarte curios să văd ce și cum și am prins pe cineva din grupul lor care vorbea franceză, și așa am aflat cum cântă, cum îl acordează. Bine, ei au un alt fel de muzică, nu s-au cântat piese de virtuozitate. Aveau niște cling, cling de ale lor, dar dădea bine cu toate celelalte instrumente, tot tradiționale. Deci de acolo vine țambalul. Sigur ungurii l-au perfecționat, l-au fabricat în continuare, apăruse Venczel Janos Șunda. El a confecționat cele mai multe țambale, era singura făbricuță care fabrica țambale. Nu știu din ce motive i-a luat foc atelierul și apoi a venit ginerele lui, el murinse între timp, Lajos Bohac. Acesta de origini nu prea era ungur, era slovac, ceh, ceva de genul. Și a continutat, a reclădit fabrica și a perfecționat în continuare țambalul. Nu se mai numea Șunda se numea Bohac, era mai mare ca dimensiuni, suna mai plin, mai frumos, era deja concertistic, era un instrument aproape perfect. Țambale care se făceau până în anii trecuți, acuma vreo 10-15 ani. 

 

- La noi s-au construit țambale?

- Am avut și noi. Între timp am luat și noi modelul și am fabricat un model de pe Șunda. Schiller se numea fabrica, un neamț a făcut chestia asta, și fabrica și el în același timp cu Șunda. Au avut probabil un contract, o înțelegere mutuală, și la noi a mers fabrica aia până când românii s-au gândit că trebuie să se numească puțin românește țambalul și s-a numit Doina. S-a numit și fabrica Doina. Bineînțeles că a scăzut calitativ. Era plin de țambale din alea prin țară pentru că nu aveam altele. Era mult mai facil să iei un țambal de la București sau de la magazinele de instrumente muzicale, cum aveam și noi prin Timișoara, decât să mergi până la Budapesta. Mai sunt și acum, au făcut ei modele mai noi Doina și au mai făcut ceva mai nou, se numea Romanța. Tot așa de proaste. Păcat de lemn, că mai bine făceau scaune, mobilă decât să își bată joc de ele. Și uite așa cu istoria asta a țambalului.

 

- Care continuă. Țambalul cam ce loc ocupă acum în orchestrație, în formații, în tarafuri?

- Nu-ți dau o cifră așa de aproximație, să-mi dau eu cu părerea, dar face cam jumătate de orchestră. Țambalul ține orchestra în mâini. E instrumentul care este la mijloc, exact cum este pianul în orchestrele simfonice. Totul e să știi să-l exploatezi, tu ești stăpânul lui, nu invers. Să-i ceri, că el îți dă. Asta se învață cu anii, pe parcurs. 

 

- Să ne întoarcem la Colegiul Bănățean. Cum a mers în paralel cu Școala Populară de Artă?

- Acolo mă completam, la Școala Populară de Artă, pentru că l-am avut profesor de teorie, pot să spun cu mâna pe suflet, pe marele nostru Sava Ilin, care în perioada aia era singurul acceptat în Uniunea Compozitorilor din România. Și a băgat în mine materie. A zis: Mircea să nu înveți niciodată pentru notă, tu înveți pentru tine. Nu vreu să te ascult ca să-mi dau seama dacă ai învățat. Tu trebuia să rămâi cu ceva și așa s-a și întâmplat. Exista în perioada aia Institutul de Muzică, de trei ani, ei, la capitolul teorie eu pe cei de acolo îi jucam pe degete. Cu ce am acumulat de la Sava Ilin.

 

- A fost școala și muzica. Care prima?

- Muzica. Dacă voia cineva să mă omoare îmi interzicea să mai cânt...

 

- După liceu? Armata?

- Nu, am făcut mai târziu armata. Am făcut-o pe la 24 de ani. Am făcut armată grea, urâtă chiar, la Alba Iulia, la geniu. Începusem să fiu cunoscut prin țară...

 

- Și nu v-a salvat asta în armată?

- Asta voiam să spun, am trimis trei scrisori din armată. Era foarte greu. Le-am scris trei scrisori celor de la „Doina Armatei” și în ziua în care am primit ordinul că trec în rezervă a doua zi a venit un maior de la „Doina Armatei” și zice: Știți, eu sunt maiorul cutare... Să trăiți domn maior, deși pe vremea aia se vorbea cu tovarășu, eu eram deja cu armata terminată practic. Știți eu am vrut să... M-a luat cu frumosul, am venit de la București ca să vă propun să rămâneți la noi, în cadrul armatei, să vă angajați la „Doina Armatei”. Zic: Nu. Aveam un deget cât două de ale mele acum, de la lopată. Lucram cu inima lui Stalin. Zic: Domnul meu, eu trebuie acuma șase luni de zile să-mi refac mâinile. Și n-am pus mâma pe țambal atâta vreme. Am plecat campion la sport, în armată. Nici acolo nimic, doar lopata și ordinele. Și târnăcopul. A avut un gust amar tovarășul maior, că i-am dat un refuz din ăla fără echivoc. Asta una la mână, și vreu să zic că mie mi-e tare urât de București, nu-l suport. Eu acolo n-aș trăi nici legat. Cu atât mai mult că voiam să-mi continui cariera, probabil mai târziu să-mi fac o familie. Exclus. Îmi pare rău că ați făcut drumul până la Alba Iulia, dar propunerea dumneavoastră nu mă interesează.

 

- Sportul când l-ați început?

- Am început în clasa a IX-a. Am practicat boxul. N-a fost niciodată nevoie să mă apăr, că așa am fost educați, toți la sală. Scoateți pumnii afară numai dacă e nevoie să vă apărați. Dacă vă prind că vă bateți sau sunteți huligani vă excludem din viața sportivă. Și după ce munceai acolo un an de zile, în sala aia, să vină cineva să-ți zică: Dumneata ești exclus din viața sportivă! Nu ți-e tot una. Rămâi cu sechele. Și bineînțeles că puneai chestia asta în față. Noi nu eram oameni obișnuiți de pe stradă, noi eram antrenați. Ar fi fost inegală lupta între mine și un om normal. Pumnul pentru un boxer este o armă... Pentru mine a fost o armă de apărare și uite așa am stat cuminți în banca noastră, ne-am văzut de treabă, am fost și respectați. Odată am fost întrebat: De ce nu te bați? Nu, că mie îmi place să mă iubească lumea, nu să le fie teamă de mine. Eu sunt artist, mă aplaudă lumea pe scenă, și când mă întâlnesc cu oameni să-mi zică: Bună ziua, maestre. Ce mai faci?, nu să se ferească de mine. N-am fost educat în felul acesta.

 

- Deci s-a sfârșit și armata... În perioada terminare liceu – armată ce ați făcut? 

- Am cântat. Cu Ansamblul „Timișul”, cu ei am umblat aproape toată Europa.

 

- Vă lăsau să ieșiți din țară? Că erau probleme atunci.

- Probabil că în Reșița aș fi avut probleme, la Inspectoratul de acolo. Dar aici mă cunoșteau toți, era unul nea Ion Indrei la securitate, Dumnezeu să-l țină sănătos, nu mi-a făcut probleme niciodată...

 

- Deci până la armată ați colindat cu „Timișul”?

- Da. După aia, la fel, în continuare, până în ʼ85, când m-am angajat la Novi Sad, am plecat acolo.

 

- Între timp, v-ați căsătorit? Copii?

- M-am căsătorit, îmi luasem o normă la Școala Populară de Artă, că murise profesorul meu și nu aveau profesor de țambal. Și atunci m-am dus acolo și o vreme am fost dascăl. Eram acolo seara și dimineața aveam ore la Liceul de Muzică. Mă împărțeam la amândouă, mai cu „Timișul”. Aveam activitate destul de intensă.

 

- Păi și acum aveți. N-ați pus țambalul în cui...

- Nu l-am pus. Bată-l norocul lui de țambal... M-am căsătorit și am avut băiatul cel mare, de la care am nepoțica. Apoi ne-am despărțit și am stat o vreme așa singur. După aceea m-am căsătorit cu cea de a doua soție, Cu Aurelia, cu care îl am pe Mircea...

 

- Momentul Serbia, cât a durat?

- Aproape zece ani, mai precis nouă... De abia apuc să povestesc. Cel mai frumos segment din viața mea. Și profesional, m-am perfecționat, și material, din toate punctele de vedere. Acolo m-au primit oamenii și m-au acceptat în sânul lor, pentru asta nu mi-e teamă și rușine să recunosc, unde m-aș duce cât sunt eu pe pământ. De aceea am o stimă și un respect deosebit pentru poporul sârb, care m-a acceptat ca pe unul de-al lor. Și m-au respectat, jur cu mâna pe inimă, de la măturătorul de pe stradă... Maistore, un’ te duci? Nu îți povestesc cum treceam pe la graniță... Mă știau toți.  Maistore, la lucru? Spor la treabă! Nu se uita nimeni nici la pașaport.

Sau mai găseam câte unul, chiar și pe drum, un miliționer de al lor, că ei acuma și-au schimbat denumirea. Zice: Unde te duci dumneata? I-am dat actele, sigur, era de la circulație. Păi, mă duc la Novi Sad, la Radio. Dar ce faci acolo? Eu sunt muzicant, cânt cu țambalul. Cânți cu Zvonco Bogdan. Aveam acolo un band din ăsta mai mic, tot din radio era format, cu Zvonco. Zicea: Aaa, te-am văzut la televizor, dumneata ești Bârco? Eu sunt. Și acum te duci la lucru? Mă duc la lucru. Era înainte de ora 9, ora lor, că la 9 trebuia să fiu pe scaun, cu capacul desfăcut la țambal, și să fiu pregătit să vină să-mi pună notele. Maestre, toată cinstea. Frumos, frumos. 

Novi Sadul e mare, nu e chiar cât Timișoara, dar e mai pus la punct. E curat. Am început să colaborez cu belgrădenii, cu marii soliști, cu Tozovac. Îmi dădeau telefon. Maistore, poți să vii tu peste vreo două ceasuri că avem ceva de filmat și să înregistrăm. Mă duceam cu mare drag. Pe o grămadă de bani.  Vreau să spun că tot ce am făcut, tot ce am aici în Giroc, este din cei zece ani de Serbia. După aceea au venit americanii cu bombardamentele și au au stricat tot...

 

- Și atunci ați revenit...

- A fost musai, că nu am mai avut ce face. Americanii bombardau podurile și noi cântam în Piața Libertății...

 

- O întâmplare cu sârbi?

- Nu prea am avut. Am cântat și acolo la câte o crâșmă de-asta... Cântam frecvent cu Zvonco Bogdan, mergeam foarte des la Zagreb. Era un oraș cultural, european... Ne-am dus într-o seară, într-o vineri, când am terminat înregistrările – că de luni până joi repetam și vinerea înregistram ce repetam, și după aia eram liberi până luni dimineața – și mi-am pregătit țambalul, l-am pus în mașină la șeful meu, că avea un break, el și-a pus contrabasul și ne-am dus ușurel către Zagreb. Totul a fost ok, am ajuns la Zagreb, am mâncat, am băut, ne-am îmbrăcat, că aveam costumație specială, am început să cântăm, am terminat... Era restaurantul acela din Zagreb un fel de Cramele orașului, tradus pe românește, un restaurant mare, de elită. Veneau numai artiștii, instrumentiștii în speță, de la filarmonică și de la operă, cum terminau concertele veneau direct la noi, în fracuri, așa veneau. Cum arăta sala aia... Oamenii aceia, dacă ar fi putut, ne-ar fi sorbit, ne-ar fi mâncat de drag. Am realizat și o grămadă de discuri acolo. Chiar cu Zvonco Bogdan am făcut vreo trei. Și mi-a făcut o onoare și o reală plăcere că într-un cântec m-a introdus în text. Tradus: Mircea al nostru cântă la țambal într-o tavernă plină cu fum și cu miros de băutură... Și cântam, și consumatorii plângeau. A apărut piesa și ascultam linia melodică, n-am ascultat textul în primă fază, până la urmă aud: Naș Mirciu. Am rămas plăcut surprins. Și atunci mi-a spus: Mircea, ăsta e cadou din partea mea pentru tine, să rămână pentru posteritate, că n-o să trăim cât lumea nici eu, nici tu, dar măcar asta rămâne. Și acolo au fost atâtea momente plăcute... 

Dar să revin la întrebare. La întoarcere erau naplatnice cum spuneau ei, să plătești autostrada, și acolo era unul, a avut probleme peste zi, s-a certat cu soția, că așa ne-a luat... Noi doar trebuia să-i plătim pentru autostradă, și a început să ne înjure, și a ieșit afară. Și acuma, Pera Popa, șeful nostru și prietenul meu, că la el stăteam în gazdă într-o vreme, era mai pirpiriu, mai micuț, mai gingaș, și în el nu puteam să am bază, dar el era șoferul, el plătea... Și a ieșit ăla afară din ghereta lui și s-a dus la șofer: Așteaptă puțin! Și zice Pera: Dă-te jos să te vadă. M-am dat jos din mașină și nu mă mai terminam, și aud: OK. U redu! Vă rog să mă iertați! Zic: Frate, ce comportament e ăsta, suntem oameni civilizați. Ia spune-mi, ai avut vreo problemă acasă cu doamna?  Și atunci a început o tiradă, s-o înjure... E clar. Zic: Te-am iertat, să fii sănătos! Ăștia mi-au dat vreo două sticluțe de coniac de colecție. Zic: Ține și simte-te bine. Vai, cât a fost de încântat. Cine sunteți? Păi uite ăia... Păi eu vă știu, unde e Zvonco? Păi vine și el, noi am plecat mai devreme, că avem treabă, asta fiind pe la trei, patru dimineața. Și atât de mulțumit a fost. 

 

- Ați învățat sârbește cât ați stat acolo.

- Bine de tot. Scris, citit și termeni tehnici. Apropo de limba sârbă, doar eu și Pera Popa eram din Novi Sad și români, ceilalți erau sârbi din Belgrad. Ne-am dus într-un turneu în Polonia și pe mașină, era iarnă, frig, povesteau de toate, și la un moment dat vorbeau de mașini de motoare, și eu zic: Aia nu-i așa, eu am verificat. Mă, tu ești periculos. Tu știi și termeni tehnici? Ori sunt sârb, ori ce sunt? 

 

- După perioada sârbă?

- După perioada sârbă... Povestesc cu durere în suflet, despărțirea de frații noștri de la Novi Sad m-a afectat tare și m-a marcat. Sigur, mai merg pe la ei în colaborare, dar nu mai e ce a fost. Colegul meu Petru Popa a ieșit la pensie, și el a ținut cu dinții, el a știut cel mai mult ce înseamnă Mircea Ardeleanu pentru folclorul românesc, pentru că eu cântam folclor românesc. Deci noi lucram așa: săptămâna asta lucram Banat, aveam vreo 30-40 de piese de Banat, le lucram de luni până joi și vineri le înregistram. Săptămâna cealaltă făceam Ardeal, după aia Moldova, după aia Oltenia, Muntenia, Dobrogea, toate zonele, toate regiunile. Și uite așa am acumulat repertoriu, că dacă aud prima notă deja știu despre ce e vorba. Sincer, chiar mă încearcă un sentiment de tristețe, despre ce a fost acolo, fiind cel mai frumos segment din viața mea, și profesional, și material, cum am mai spus.

 

- Altceva este când simți că ești prețuit, când simți că ți se recunoaște valoarea.

- Dovadă că în 2008, în 8 iunie, m-au chemat la Belgrad, la Uniunea Compozitorilor, care e în aceeași incintă cu Filarmonica din Belgrad, și mi-au decernat, o spun cu mare mândrie și fală, că doar sunt bănățean, titlul de Maestru Internațional. Mi-au oferit o stauetă, un bărbat cu un oval pe care scria: Maestru Internațional 2008, cu niște steluțe. Mi-au oferit, și pentru prima dată în viața mea am văzut cum arată și ce înseamnă, o diplomă de excelență, că toate astea care se perindă pe la noi sunt mucava de cel mai prost gust și i se oferă și la măturătorul de stradă.  Mi-au oferit o diplomă copertată în piele și mi-au oferit și 4.000 de euro. A fost o recunoaștere. Oamenii aceștia pentru ce am făcut mi-au oferit ceva. La noi, i-am spus lui Ciprian Cipu că mi s-a decernat titlul, și spre stupefacția mea întreabă: Da, cei aia? Mă, Ciprian, eu am crezut că tu ai un dram de cultură în cap, ești director de instituție, nu știi ce înseamnă un titlu de Maestru Internațional. Maestru Internațional de șah? Nu, de muzică, recunoașterea vecinilor noștri și așa mai departe. După ce a plecat el, a venit fata asta, pentru care am o stimă și un respect, Liliana Laichici, care e o mână de bărbat pur și simplu și ține la „oile ei”. 

Din cauza acestui titlu ni s-au ridicat salariile, am fost eu marcat cu chestia asta și i-am tras și pe ceilalți după mine. Am și eu pe cineva la Consiliul Culturii, i-am povestit și lui cum s-a întâmplt cu decernarea, că la noi în țară este unic, eu am fost primul, probabil că precedentul s-a creat și vor mai veni, dar deocamdată sunt singurul. Zice: Mai ai cu tine ceva băieți, mai trage de ei, să le mai crească și lor leafa. Am. Și sunt vreo 16 pe lângă mine. A venit hotărârea de la București la Consiliul Județean, că noi suntem arondați la ei, a venit și la Lili: Felicitări pentru colegul și angajatul dumneavoastră... Asta înnebunită, a început să plângă: Nea Mircea, a dat Dumnezeu să ți se recunoască... Îi mulțumesc, a fost o oportunitate. Și atunci a venit și mărirea de salarii, le-au acceptat, că nu toți au studii superioare, acum 80% au, dar atunci nu...

 

- Deci, ați venit de la sârbi...

- M-am angajat aici, la Ansamblul „Banatul”, în ʼ94. Pe vremea aia era director Tibi Ceia. Noi am îmbătrânit împreună, fiind prieteni, am fost amândoi la Ansamblul „Timișul” în tinerețe. Mulți îmi spuneau că suntem frați, prin Franța. Cum el era profesor de română-franceză, era ca acasă la el și îmi aduc aminte că la un festival cineva a venit și a întrebat: Gata, ați terminat de cântat la țambal? Nu, la țambal încă se mai cântă.Uitați-l acolo. A, sunteți frați? Da, noi suntem frați, frate-meu cântă la țambal, eu cânt doar. A fost o chestie drăguță: Auzi, măi nebunule, m-au făcut țambalist! M-au confundat cu tine, că semănăm... Bine, eram tineri toți.

 

- Câteva cuvinte despre „Virtuozii Banatului”...

- Mai cântăm și acum. A luat ființă prin ʼ96, practic primii pioni ai orchestrei am fost eu cu Ilie Vincu, cel care cântă cu stânga, un meseriaș de mare onoare și omenie și un om uns cu de toate, a umblat mult, a cules nfolclor, el era un mare culegător de folclor. Și a venit cu propunerea: Mirciulică, ce zici tu, facem noi o trupă? Omule, chiar că ne lipsește. Că nu avem o trupă care să ne reprezinte cât de cât. Să fie un grup mai mic, să nu fie o orchestră mare. Și atunci sigur Radu era acolo, fratele lui, și l-am luat pe Sivu Golban, fie iertat, cu torogotul, l-am luat pe Costel Haida, care și acum e coleg cu mine la Ansamblul „Banatul”, la contrabas, și Remus Vălungan la chitară și Ionicuț Butan la clarinet. Dumnezeu așa a rânduit să ne adunăm copiii ăia faini în trupă. Și ulterior l-am cooptat și pe Petrică Moise. Și dăinuim până în ziua de azi, și cântăm.

 

- Cu Mircea, fiul dumneavoastră, mai apucați să cântați din când în când?

 - La un moment dat îmi zicea Aurelia, fosta soție: Tu nu te mai ocupi de copilul ăsta, nu-i mai zici să treacă și el la instrument. Lasă-l liniștit, nu vreau să-l plictisesc eu. Și într-o zi, iarna era, eu cântam ceva, el asculta, se plimba prin casă, avea 6 anișori, și vine la mine, m-am oprit, eram curios ce vrea să spună: De azi, ăsta-i instrumentul meu! Tata, de acord (eu nu m-am arătat foarte surprins și că era momentul pe care-l așteptam) e foarte bine, dar probabil că trebuie să-ți și arăt ceva să cânți. La care el, imperativ: Bineînțeles! Hai, treci, i-am arătat gama... S-a pus el acolo și mă duc la soție în bucătărie: Ce zici, a venit momentul? Nu crezi că ea era cu ochii roșii. La studiu nu l-am trimis niciodată, a fost pornire din suflet. I-a plăcut. Și după ce a început să cânte, să evolueze, să se perfecționeze, mi-a spus: Tata, eu vreau și contrabas, ca tine. Eu știu să cânt și la contrabas... Fac o paranteză. Am avut un contrabas al unui coleg, Ioan Lăcătuș. Nu a putut să-și țină contrabasul acasă la el vreo două luni, nu mai avea loc. Mi-a zis: Balaure – că așa îmi spuneau toți –, pot să-l las la tine? Am acceptat cu mare drag. Și, dacă tot a fost la mine, mi-am zis că trebuie să-l văd și eu. După o lună a venit să-și ia contrabasul. I-am spus: Înainte de a-l lua, hai să-ți arăt ceva. L-am scos din husă și i-am cântat câte ceva...

 

- Dintre artiștii români, care v-a impresionat cel mai mult?

- L-am cunoscut pe Johnny Răducanu. Veneam cu Aurelia de la ansamblu, acolo unde este acum Școala Populară de Artă. Treceam prin parcul din Piața Libertății. Pe o bancă, cu o cipilică pe cap, stătea și medita Johnny Răducanu. M-am oprit din mers. La noi în casă, Johnny Răducanu era la loc de cinste, aveam și poza lui, și discuri... Ne-am dus la el. Nu-l cunoscusem până atunci. I-am spus: Maestre, îmi cer mii de scuze că deranjez, că întrerup din meditație. I-am spus că am un copil care face instrument, face țambal și contrabas, și că vreau să ne dea un autograf pentru Mircea. Ne-a dat chiar mai multe... Fiul meu nu a putut să doarmă toată noaptea că am reușit să-i obțin un autograf de la Johnny Răducanu. Iar Aurelia, fosta mea soție, până acasă nu s-a putut opri din plâns după această întâlnire.

 

- Când ați cântat prima dată cu fiul dumneavoastră, cu Mircea?

- Ne-au chemat la radio, la Novi Sad, pe mine, pe Aurelia și pe el. Am sărbătorit 55 de ani de activitate a Radio Novi Sad. Și nu se putea fără noi. Mircea era în clasa a IX-a. Pe Aurelia am acompaniat-o trei piese, iar eu cu Mircea am avut o piesă concertantă pe care eu am aranjat-o pentru două țambale. El era țambalul întâi, iar eu, țambalul al doilea. Mirciulică a cântat foarte precis și exact, ca neamțul. Acela a fost primul nostru concert. Și a fost atât de impresionat: nu a dormit noaptea, nu a putut să mănânce nimic.

Mai apoi, când Mircea a intrat la facultate, a intrat cu bursă, mi se pare că media a fost 9,48, a cules el semnături și aprobări pentru înființarea orchestrei „Efta Botoca” a Conservatorului. Eu eram țambalistul lui, erau și studenți, dar și alții care nu erau studenți. Mirciulică a avut examenul de dirijat. El dirija. Am fost cel mai cuminte membru al orchestrei. Eram numai ochi și urechi. Au venit toți profesorii, decanul – un neamț, tip foarte rece, dar mare dirijor – l-a luat în brațe pe Mircea și i-a spus că e fala Conservatorului. A primit 10 pe linie. Mircea a făcut toate aranjamentele. Apoi am înființat încă un band, mai mic, Tradițional Quartett: nai, țambal, contrabas și chitară.

Mircea mai primește  și „palme” de la viață, cum se spune, și mă așteptam să rămână marcat, dar el, nimic, doar spune: Dumnezeu să le dea lumină! Lasă-i că-și revin ei.

Sunt un tată fericit și spun asta sincer, cu mâna pe inimă, împlinit. Acesta este cuvântul care spune tot: împlinit. Cum eu obișnuiesc să spun că toată educația mea a constat într-o singură frază, pe care am luat-o de la mama, femeie cu șase clase: Unde te duci, să lași loc de bună ziua! Așa i-am făcut și eu, la rândul meu, educație lui Mirciulică.

A consemnat

Petru Vasile TOMOIAGĂ