De vorbă cu violoniștii Radu și Ilie Vincu

 

Banatul nu a dus niciodată lipsă de instrumentiști de frunte ai cântecului popular, amintindu-i din vechime pe Luță Ioviță la taragot și pe Efta Botoca la vioară. Nici astăzi nu se stă mai rău, existând o pleiadă de primă mână de instrumentiști care fac cinste acestor locuri, ducând mai departe tradiția și obiceiurile Banatului și păstrând nealterat mesajul cântecului popular. Cine nu a auzit de Radu și Ilie Vincu, cei doi frați de la Satchinez care de câteva decenii sunt viorile de frunte ale Banatului, ale acestor locuri și nu doar, care, fie că au fost dirijori la „Doina Banatului”, fie că au cântat la „Virtuozii Banatului”, s-au caracterizat prin ținută și prestanță, prin arta interpretativă și, mai ales, prin păstrarea folclorului din Banat așa cum l-au preluat de la bunii și străbunii lor? Astăzi acest duet de violoniști formează un cuplu care nu poate fi egalat, cu Radu, cel mai „aprins” și mai dinamic, și cu Ilie, cel care cântă cu mâna din partea inimii, blând și pătimaș în același timp. 

 

Radu Vincu, cel mai mare dintre frații Vincu, s-a născut în Satchinez, la 1 decembrie 1947. Bunicul a fost cel care i-a insuflat lui Radu dragostea pentru muzică și, mai târziu, l-a influențat și pe Ilie în acest sens. A urmat cursurile școlii primare din satul natal, iar apoi la Caransebeș. A absolvit și cursurile Liceului de Muzică.

Prima dată a cântat la serbările școlare, apoi și la concursurile care se organizau între diferite școli. Adevăratul debut artistic s-a consumat în anul 1963, cu prilejului unui spectacol susţinut la Satchinez de către Orchestra Populară „Lazăr Cernescu” din Caransebeş. În seara în care s-a ținut spectacolul, la Căminul Cultural Satchinez s-a organizat și un bal, la care muzica era asigurată de orchestra comunei. Iar vioara întâi, primașul, era Radu Vincu, deși, pe atunci, era elev în clasa a V-a. A fost remarcat de Nicolae Perescu, directorul Ansamblului „Doina Banatului” din Caransebeș, care l-a angajat imediat în orchestra care avea statut profesionist. A cântat timp de șapte ani cu ansamblul din Caransebeș, până în momentul în care acesta a fuzionat cu ansamblul sârbesc din Timișoara, această fuziune transformându-se, în anul 1970, în Ansamblul Profesionist „Banatul” din Timișoara.

Cu „Doina Banatului”, un ansamblu cu mare priză în acei ani, a participat la numeroase turnee naționale, dar a fost și în fosta Iugoslavie. La fel, cu Ansamblul „Banatul”, a cutreierat țara, dar și străinătatea: a fost în aproape toate țările Europei, dar și în locuri precum China, Coreea, URSS, Mongolia, Cuba și SUA.

A susținut concerte la Belgrad, Berlin, Paris, Budapesta, Dresda, Milano, Cesena, Rudolfstadt, Ankulem, Pekin, Ulan Bator, Phenian, Havana, New York. La New York a cântat cu Sofia Vicoveanca, Margareta Clipa şi Elena Merişoreanu. În turneele din Italia a participat la spectacole date pe stadioane.

Dincolo de muzica populară, Radu Vincu a arătat că este un instrumentist complet, interpretând de la cafe-concert, la muzică clasică, valsuri sau polci. A cântat alături de toți marii instrumentiști contemporani cu el, dar s-a aflat și în fața mai multor șefi de stat, pe care i-a încântat cu virtuozitatea sa: Eric Honecker, Josip Broz Tito, Francesco da Costa Gomes şi Nicolae Ceauşescu.

Pentru activitatea artistică, a primit, de-a lungul carierei, numeroase premii și distincții.

Împreună cu fratele său şi cu Mircea Ardeleanu au pus bazele tarafului „Virtuozii Banatului”, al cărui solist este Petrică Moise.

 

 

Ilie Vincu s-a născut în ziua de 3 iulie a anului 1950, la Satchinez, localitatea în care s-a născut și cunoscutul interpret de muzică populară Dumitru Chepețean. 

La fel ca și fratele său, a deprins tainele muzicii și a prins dragoste de ea de la bunicul său, interpret la vioară și clarinet. Tata fraților Vincu a cântat și el la chitară, iar primii pași în muzică Ilie Vincu i-a făcut cântând la chitară. 

Mentor i-a fost, la fel ca și fratelui său, preotul Tiberiu Gutu, care păstorea Biserica Ortodoxă Română și care era dirijorul corului satului, dar coordona și taraful din localitate.

Mai târziu, Ilie Vincu a urmat cursurile Liceului de Muzică „Ion Vidu”, avându-l ca profesor pe Constantin Hațeg.

Dacă Radu a ajuns la Caransebeș, Ilie, în schimb, a ajuns la Orchestra „Crișana” din Oradea. Înainte, a cântat și la Filarmonica din Oradea. Între anii 1970-1973 a activat la Orchestra „Meseșul” din Zalău, apoi la secția de estradă a Ansamblului „Doina” din Cluj Napoca.

S-a întors la Timișoara la insistențele mamei, activând, alături de Radu, la Orchestra Ansamblului Profesionist „Banatul”, pe care, tot împreună cu fratele său, au și dirijat-o.

În anul 1995, la cererea unui impresar, a pus bazele orchestrei „Virtuozii Banatului”, alcătuită dintr-o serie de mari instrumentiști de la Ansamblul „Banatul”: Mircea Ardeleanu - țambal, Radu Vincu - vioară, Costel Haida - contrabas, Remus Vălungan - chitară acustică, Ionicuț Butan și Ion Peptenar - clarinet, taragot, formație căreia i s-a alăturat și Petrică Moise.

 

Reporter: Ce înseamnă folclorul și muzica, în general, pentru dumneavoastră?

Radu Vincu: În câteva cuvinte, aș putea să spun că folclorul face parte din existența noastră. Ne-am născut cu el, ca popor, iar folclorul înseamnă cultura națională a poporului, care ne dă identitatea și existența, tot ce are poporul mai de valoare. Noi ne-am născut cu folclorul, venim din vatra satului, acolo unde este folclorul adevărat. Aici, la oraș, s-a mai stricat din ceea ce este la origine folclorul. Mai ales că noi provenim dintr-o zonă folclorică foarte bogată. La noi au fost foarte mulți muzicanți, lăutași mai ales. La început, când am ascultat muzică populară, nu am știut că acesta este folclorul. Abia după aceea, când am mai învățat, ne-am dat seama că noi cântăm folclor. La noi, la Satchinez, erau vreo 10-12 lăutași. Nu le zic violoniști. Erau lăutași care cântau muzica extraordinară din zonă. La noi se cânta mai mult cu vegheș sârbesc, nu cu contrabas clasic. Fiind zonă de graniță, la noi tot timpul se cânta muzică sârbească. Dimineața dădeam drumul la radio și ascultam muzică de la posturile din Sabac, Novi Sad sau Belgrad, pe care le ascultau părinții noștri. Se cânta cu braci, cu tamburine, care sunau ca niște țambale. Și lauta se dezmierda între aceste instrumente, pentru că la noi, în partea Satchinezului, nu erau suflători. Erau vreo doi, din partea de munte, care veneau și cântau pe aici, Ionel Banu și Pocarici.

Ilie Vincu: Iar la noi, la Timișoara, l-am avut singur suflător pe Pavel Roșu.

Radu Vincu: Da, care preda instrumente de suflat, taragot și fluier, la Școala Populară de Artă. Apoi au „năvălit” cei din Banatul de munte și au venit peste noi și au început să ne transforme puțin stilul.

Ilie Vincu: La noi, toate culegerile lui Bela Bartok sunt făcute în Banatul de pustă, iar folclorul de aici se aseamănă cu cel de până aproape de Budapesta. La Szeged, de exemplu, se cântă ca la Satchinez: soroc, întoarsă pe loc și de mână. Se cântă exact cum se cânta la Satchinez în copilăria mea. Am fost la un festival cu fratele meu și s-a adunat o bandă, cum spun eu, nu orchestră, și cânta la o margine. Eu, venind cu Radu, i-am auzit și i-am spus: Auzi cum cântă ăștia sorocul de la Satchinez! Totul era la fel: și tonalitatea, și stilul. Am rămas uimiți. Noi am avut legături cu marele folclorist Harry Brauner, evreu, dar cel mai mare folclorist al României, ca și cu Tiberiu Alexandru, din Lugoj. Când ne-am dus și am înregistrat primul disc la Casa de Discuri „Electrecord”, în 1969, de la catedra de folclor a Conservatorului „Ciprian Porumbescu”, cei doi au chemat studenții să ne asculte cum cântăm. Au spus ceva de genul: Să veniți să vedeți cum cântă doi nebuni muzica lui Bela Bartok. Noi eram copii, învățasem folclorul de la Satchinez. Tiberiu Alexandru ne-a spus că ceea ce cântăm noi este din culegerile lui Bela Bartok.

Radu Vincu: Dar pot să spun că noi  am preluat această muzică de la lăutarii bătrâni din sat.

Ilie Vincu: Atunci i-am spus: Domnule Tiberiu Alexandru, eu am trăit și în Ardeal și am întâlnit și acolo soroace. Mi-a spus: Da. Dar acolo se cântă punctat, dar soroacele sunt aceleași. L-am întrebat cum au ajuns la noi și mi-a explicat că o dată cu transhumanța. Cum era la Jebel, care a fost populat cu bihoreni. Sau Ghiroda... De acolo a rămas și stilul lui Efta Botoca, puțin spre Ardeal.

Eu cu Radu, fiind dirijorii Ansamblului „Banatul” mai bine de 25 de ani, trebuia să abordăm mai multe stiluri, din toate zonele folclorice ale României.

Reporter: Ați mai avut în familie pe cineva care a cântat?

Radu Vincu: Deda nostru, bunicul. Cânta la vioară și la clarinet. Noi nu l-am auzit cântând la clarinet, dar vorbeau cei din sat, care îi spuneau Ilie Glanetașu. Dar noi ne-am pomenit cu el la vioară. Deda nostru avea lauta pusă la capul patului, legată cu o plăntică și agățată într-un cui. Îl întrebam de ce lasă vioara acolo. Pe vremuri nu era cu radio, cu casetofon... Mi-a spus că dacă, noaptea, îi vine un cântec în minte, se scoală și îl face. Așa învățau pe vremea aceea, așa studiau și se documentau. Eu am luat-o ca pe o joacă. Mă urcam pe pat și ajungeam la laută și o luam. Era mare scandal, nu că luam lauta, ci pentru că murdăream patul. Mai era și teama să nu i-o sparg, pentru că el mai avea încă de cântat. El nu cânta pe bani, ci cânta pe produse. Era tocmit pe tot anul, toate sărbătorile erau ale lui. La orice sărbătoare era muzica satului, iar el era șeful bandei, șeful tarafului. Când era toamnă, veneau cu grâu, porumb, alte cereale, vin, țuică.

Eu vioara am învățat-o singur. Luam lauta și scârțâiam. Și am început să cânt un cântec, „Cântarea prăpăgitului”. A auzit bunicul și m-a întrebat de la cine am învățat-o. I-am spus că așa, singur. Apoi, a doua, a treia zi am început să cânt la vioară. Cântam greșit, că nu mi-a arătat nimeni cum să țin arcușul, îl țineam ca pe un băț, iar lauta cum puteam eu, eram mic. Aveam 7 ani, 7 ani și jumătate. Așa, încet-încet, a început să-mi arate cum să cânt. Am avut profesorul în casă. La școală, am cântat la serbări.

Apoi, am dat de popa satului, popa Gutu, Dumnezeu să-l odihnească. El mi-a fost mentor și profesor. A început să-mi arate notele, sunetele cum apar pe portativ, teorie muzicală, cum să țin vioara și arcușul.

La examene la ansamblu erau tot felul de muzicologi de la București și ne întrebau unde am făcut Conservatorul. Or, noi Conservatorul nu l-am făcut, numai liceul de muzică. Întrebau asta pentru că vedeau cum ținem vioara, corect, falnic, ca un violonist, nu bătrânește, jos. Mulți studiază în van, nu descoperă secretul instrumentului. Când ții corect instrumentul totul parcă vine de la sine. Ca la o casă, dacă i-ai pus fundația greșit, casa se huruie mai târziu. De aceea vă spun de profesorul Tiberiu Gutu. El cânta și la nunți, nu pentru bani. Dar la cei din Satchinez pe care îi cununa mergea și le făcea un program. Aceasta pentru că ardea de cât de mult îi plăcea muzica. Îmi amintesc că mama plătea pe vremea aceea, erau la colectiv, 4 lei pe oră. La un moment dat mama nu mai avea bani, că nu aveau salarii la colectiv, și i-a spus părintelui. El a spus că nu e nimic, că e bucuros că are cui să arate, cui să împărtășească și a văzut că tot ce-mi dă, eu „mănânc” și că asta e marea lui satisfacție și bucurie, că are cui să împărtășească și are pe cine ridica.

Ilie Vincu: La mine, imboldul mare a venit și din partea lui Radu. Când el a început la vioară, eu cântam la chitară. Tata știa și el la chitară, la tambură sârbească. Tata, ginerele bunicului, cânta în bandă cu socrul său. Astfel, când am început la vioară mi-a fost mult mai ușor. Digitația mergea mult mai ușor. Am început să cânt pe la 10-11 ani. La 15 ani, deja cântam la nunți, cu orchestra de la Satchinez. Prima mea nuntă a fost la Pișchia, cu Dorin Cuibariu, Pavel Cebzan și eu la vioară, la sora lui Aurel Popa, tot violonist și el. Mi-a spus că trebuie să vin să cânt la sora lui. Când ne-am dus acolo, ne-am pus la masă să mâncăm. Eu mănânc cu stânga și m-am mirat la un moment dat că nu mă deranja nimeni când mănânc. Când mă uit, toți trei mâncam cu stânga. Dimineața, când s-a gătat nunta, Aurel mi-a dat câțiva lei și o damigeană de cinci litri cu răchie. Am fost bine primit acasă, iar damigeana cu răchie a fost bucuria tatălui.

De la chitară la vioară am trecut treptat. Și Radu, și toată familia noastră, am știut și știm să cântăm la chitară. Și la instrumentele sârbești cu corzi, la toate știu să cânt.

Îmi aduc aminte că eram pe litoral și era Grigore Chiazim cu cobza lui. Radu i-a cerut cobza și când a cântat, s-a văzut că are viteză mai mare ca el, fiind violonist. I-a luat apoi cobza.

După ce m-am dus și eu la Tiberiu Gutu, am început să învăț notele. Când am terminat clasa a VIII-a am venit și am dat examen la Liceul de Muzică. Am intrat, dar nu la vioară. Spre dezamăgirea mea, am intrat la trompetă. Dar n-am învățat trompetă, pentru că nu m-am dus. Profesorul a zis că sunt talentat, cânt frumos la vioară, dar ar fi trebuit să vină de acasă cu vioara lui să-mi predea, pentru că eu sunt stângaci. Și n-a vrut.

Când am împlinit 18 ani, am aflat că este un post de violonist la Orchestra „Crișana” la Oradea. M-am angajat acolo. Era un dirijor de la Variaș, George Mițin Varieșescu, Pera, de la Stachinez, era acordeonist. Pera, fiind în relații mai bune cu dirijorul, se tot sunau. Și Pera m-a întrebat dacă nu vreau să merg la Oradea. A doua zi după asta era examenul pentru violoniști. Am fost șapte violoniști pe două posturi. Eu și cu unul din Timișoara am fost angajați. După ce am terminat eu de cântat în examen, directorul Filarmonicii mi-a zis: Măi, băiatule, ești formidabil, rămâi aici. Uite cheia de la apartament, te duci în Rogerius, ai un apartament cu o cameră confort I. Așa am fost primit. Aveam 18 ani și mi-a dat cheia garsonierei, să am unde locui.

După doi ani, am plecat la Zalău, la „Meseșul”. Apoi, după alți doi ani, am plecat la București, la Ansamblul „Doina”. Am stat două săptămâni, după care generalul Dinu Stelian mi-a spus: Băi, măistoricule, fii atent. Te trimit la Cluj, tot la „Doina”, dar la secția estradă, la Teatrul de revistă. Așa am plecat de la București și am venit la Cluj Napoca, unde am stat un an și jumătate. Acolo n-am cântat muzică populară. Aș fi putut rămâne în cadrul armatei, chiar am fost rugat, ba să rămân și în București. Nu am acceptat. Nu am putut să trăiesc acolo. Pe Radu am vrut să-l duc. Dar, el făcând armata la Beiuș, a fost cel mai bun ochitor de la antiaeriană. Am vorbit cu generalul și mi-a spus că nu poate să-l dea.

Radu Vincu: La Bistrița a luat ființă atunci un batalion militar, era în 1968. O parte dintre noi trebuia să plece la Bistrița, o parte să rămână la Beiuș. Eram instruit, nu mă mai putea da în altă parte.

Reporter: Să continuăm povestea...

Radu Vincu: Prin clasa a V-a - vedeți, că trebuie să ai și noroc - coincidența face, a fost un spectacol la noi, cu orchestra „Lazăr Cernescu”, de la Caransebeș. Era anul 1961. Erau foarte mulți și buni cântăreți și instrumentiști. Era floarea Banatului. Așadar, au venit în spectacol la Satchinez. Nu aveau unde să-i cazeze, dar Dumitru Chepețan, care cânta la ei dar era din Satchinez, a rezolvat problema apelând la oamenii mai înstăriți din sat. Ei, după acest spectacol, colectivul, în cinstea lui Chepețan și a ansamblului de la Caransebeș, a tăiat nu știu câți porci și a făcut un mare chef. Președinte de CAP era Vlada Iuchin. Petrecerea era în curtea școlii germane. Au improvizat o bină. După spectacolul celor de la „Lazăr Cernescu” trebuia să cânte cineva la bal. Eu cântam cu orchestra satului, cu lăutașii. Culmea, nu știu ce s-a întâmplat, că or lipsit lăutașii și am rămas numai eu. Eu am început să cânt. M-a văzut Lae Perescu, marele dirijor și director al ansamblului. A trimis pe cineva să mă cheme de pe scenă să vorbească cu mine. M-a luat, m-a ținut pe genunchi, m-a sărutat și m-a întrebat dacă nu vreau să fiu copilul lui. Am zis nu! M-am dus înapoi, am cântat. A luat apoi legătura cu mama, tata nu era la spectacol. Ei a doua zi plecau la Curtici, în Arad. I-a spus mamei că vrea să mă ia cu ei, că el vrea să mă înfieze. Nu știu ce au aranjat ei prin spate. M-au păcălit să plec de acasă. Uica meu avea o bicicletă cu rudă. La ora 10 dimineața era plecarea, de la centru, de la CAP. Uica Pascu, uica meu, mi-a spus că dacă merg la Caransebeș îmi dă bicicleta să mă plimb câteva ture. Îmi plăcea bicicleta. Mergeam pe sub rudă. Și acum țin minte cu ce bagaj am plecat de acasă. Cu o plasă cu neț, cu ochiuri. Mi-a pus mama ceva de mâncare și, în rest, ce era pe mine. Am plecat cu ei.

Prima dată când am ajuns la Arad ne-au cazat la Hotelul „Ardealul”. A doua zi aveam spectacole. Lae Perescu m-a rezolvat să am diurnă, m-a dat pe mâna celei mai bune dansatoare. Eram copil. Ea trebuia să mă ducă la masă, să aibă grijă de mine. Am terminat turneul, am ajuns la Caransebeș, unde am stat trei luni în casa lui Lae Perescu. Mi-a cumpărat vioară, haine, pantaloni scurți, uniformă. Am fost trei zile la liceul de muzică, la Caransebeș. Am spus însă că acolo nu-i de mine. A trebuit să dea telefon după mama să vină să mă ia acasă. Atunci am văzut, într-adevăr, că Lae Perescu voia să mă înfieze. Îmi iubeam foarte mult familia și frații. Eram șase frați.

A venit mama și m-a dus acasă. Abia când am terminat clasa a VII-a, a dat Lae Perescu telefon că vrea să mă angajeze. El voia să mă facă artist concertist, de muzică clasică. Dar eu am rămas la populară și nu regret. Și, iată, am și realizat foarte multe. Din 1963 și până în 1970, cu tot cu cătănie, am fost la Caransebeș. Și eram și solist instrumentist. Cântam solo cu concert maestru. Eram unul în Ardeal, unul în Banat. Așa a fost viața.

În anul 1970 a luat ființă, la Timișoara, Ansamblul „Banatul”, pe scheletul ansamblului sârbesc. Ceaușescu avea probleme cu Tito și a desființat ansamblul sârbesc. La Ansamblul „Banatul”, pe plan local, s-a făcut și o secție sârbească, dar nu prin ordin de la București. Am venit la Timișoara, am dat examen, țin minte, cu Gheza trompetistul. Timișoara era frumoasă atunci, tramvaiele circulau prin centru, ieșea lumea pe Corso, era frumos și la „Cina”. M-au întrebat cei de la Caransebeș ce se va întâmpla dacă nu reușesc. Mi-au spus să rămân, pentru că a mai rămas un nucleu și acolo. La Timișoara, în comisie erau Ionel Budișteanu, George Vancu, numai coloși. Am reușit, dar nu așa, ci ca dirjor și concert maestru. A venit atunci Luca Novac, Marian Rădulescu, Ana Pacatiuș, Florentin Iosif, Sonia Vlaicovici, toți cei buni de la Caransebeș.

Ilie Vincu: Când a luat ființă Ansamblul „Banatul”, în 1970, eu eram la Oradea, chiar în perioada concediului. Radu a venit de la Caransebeș. Concursul pentru intrarea în Ansamblul „Banatul” s-a ținut la Clubul Tehnometal. Mi-a zis Radu că, din moment ce tot sunt aici în concediu, să dau și eu examen, poate am șansă și rămân aici. Am dat și eu examen, juriul a fost încântat. Dar n-am intrat. Eu eram încă angajat la Oradea. Cei din juriu au făcut un periplu pe la toate formațiile din România. După concediu, m-am întâlnit cu ei la Oradea. Când au văzut cum sunt ținut acolo, pe palme, cum se spune, mi-au spus: Să-ți zicem despre ce e vorba. Ne-am certat urât de tot, mi-a spus Budișteanu, cu Achim Penta că noi am vrut să rămâi la Timișoara. Mi-a spus de ce nu am intrat la examenul de la Timișoara. Iarăși, din cauză că sunt stângaci și că stric aspectul violoniștilor. I-am spus că aici nu e vorba despre orchestră simfonică, ci de muzică populară. Mi-a spus că noi, eu și cu Radu, suntem un cuplu unicat.

Până la urmă, după ce am venit de la ansamblul armatei, eu n-am mai vrut să vin din Ardeal. Mă obișnuisem. Cel mai mult mi-a plăcut la Oradea. Aveam acolo colegii, soția, mi-am zis că nu mai vin în Banat. La insistențele lui Radu și ale mamei am venit, totuși, în 1973, și am dat concurs. Radu nu era acasă, era în turneu în China. S-a organizat o comisie, maestrul Ion Românu, dirijorul Filarmonicii, un dirijor de la Lugoj și dirijorul Diodor Nicoară. Am venit, am dat examen. Dirijorul de la Lugoj m-a întrebat: Maestre, unde ați terminat Conservatorul? La care prof. Ciprian Cipu, fostul director al Centrului de Cultură și Artă, i-a replicat: La Satchinez, la popa Gutu! Răspunsul a fost că nu le venea să creadă.

Am format cu Radu cuplul acesta, frații Vincu, duet viori. De atunci nu ne-am mai despărțit. Vreau să vă spun că noi, în acea perioadă, am înregistrat vreo patru discuri la Casa de discuri „Electrecord”. Am vândut 50.000 de discuri. Atunci, la „Electrecord” nu intra oricine, se făcea comisie, se examina piesă cu piesă.

Anii au trecut, a venit Revoluția. Aici vreau să vă spun că am înființat, cu Radu, o orchestră. Am puz bazele orchestrei „Virtuozii Banatului”. Era anul 1995.

Reporter: Întâmplări mai deosebite din turnee?

Ilie Vincu: O întâmplare în urma căreia am râs cu lacrimi. Eram în anul 1974, la Havana, în Cuba. Erau zilele naționale ale României, iar guvernul ne-a trimis acolo. Am avut un spectacol în Parcul Lenin, un amfiteatru în aer liber. Era un lac, iar cabinele erau sub apă. Vedeai cum vin peștii. Când am ieșit pe scenă, în față s-a făcut o cortină din abur. Acoperiți de această cortină, noi trebuia să intrăm. Gelu Stan a venit în fața orchestrei. Aveam suita „Carabele”. Aburii s-au evaporat și am rămas noi. Când să începem, nu merg viorile! Din cauza aburului aluneca arcușul. Râdea lumea, pur și simplu. Iar Radu nu a putut să cânte „Ciocârlia”.

Radu Vincu: Se auzea ceva, ceva, dar nu ce trebuia...

Ilie Vincu: Am râs cu toții, cu lacrimi.

Reporter: Cum ați dres-o, până la urmă?

Radu Vincu: S-a oprit spectacolul, iar după ce s-a mai dus aburul am dat cu sacâz. Mai aveam arcușuri de rezervă...

Ilie Vincu: Tot o întâmplare... Eram cu spectacole, iar când mergeam pe la țară ne mai permiteam să facem anumite lucruri. Radu dirija spectacolul, erau numai copii în sală. Am vorbit cu orchestra să facem o mică glumă cu Radu. El nu se aștepta... Vine și ne dă semnalul de intrare. Noi stăm și ne uităm la el...

Radu Vincu: Dar, a doua oară când am dat intrarea, au intrat!

Ilie Vincu: Și multe alte chestii... În concerte, când am fost la Havana, Gelu Stan a cântat și s-a îmbrăcat în moroșan și a început să cânte de-a lui Fărcașu și din Maramureș. Și-a luat gacii de Maramureș, largi, peste pantalonii de dirijat. Probabil n-a strâns cum trebuie brăcinarii. Când cânta, vocal, striga: Țurai, ța! și sărea. Și i-au picat gacii... Au fost și ziariști, care au crezut că așa a fost regia spectacolului...

Apropo de Havana, ne-am simțit foarte bine acolo, a fost ca într-un concediu. Ne-au dus la Barul „Tropicana”, a lui Fred Astaire, balerinele săreau din copaci, orchestră de 50-60 de persoane, suflători. La ei a rămas influența americană. Și regretau, că trăiau mai bine pe vremea americanilor.

Reporter: Domnule Radu Vincu, povestiți puțin despre China...

Radu Vincu: În anul 1970 am plecat în China, în turneu, trimiși de Ministerul Culturii. Înainte de asta, în China au fost doar Ceaușescu și Ansamblul „Rapsodia”. Noi am fost 20, solistă era Ana Pacatiuș, am fost șase instrumentiști, Gelu Stan ne conducea și conducătorul de grup, care era trimis politic, restul dansatori. Chinezilor nu le venea să creadă că suntem doar 20. Eram pe viteză, dansurile și instrumentalul, că astea se aplaudă acolo. Ana Pacatiuș a cântat un cântec în limba chineză. A dat foarte bine, că ne aveam bine cu China pe atunci. Știu că prima dată am plecat în Mongolia, apoi am venit la Beijing...

Reporter: Cum era Mongolia pe vremea aceea?

Radu Vincu: Exact cum am învățat la școală. Am învățat de iurte. Aveau niște blocuri cum sunt pe la Lugoj. Asta a fost Ulan Bator-ul. Țin minte că dormeam la Hotelul „Ulan Bator” și dimineața mergeam la un magazin mare, în centru. Mergeam cu colegul meu Ilin Nedelea, Dumnezeu să-l ierte! Ne-am uitat pe fereastră, era soare. Am ieșit, dar după vreo 50 de metri ne-am întors înapoi. Simțeam cum ne taie gerul. Acolo oxigenul e cu 2% mai puțin față de ce e la noi. Ulan Bator e situat la altitudine. Dimineața ne curgea sânge din nas. În fiecare zi primeam apă caldă să bem.

Din Ulan Bator am plecat în China, apoi în Coreea. Am stat o săptămână în Siberia, la Irkutsk. Chinezii cu rușii erau în relații rele, aceștia n-au vrut să ne dea avion, trebuia să vină chinezii după noi. Așa că am stat o săptămână în tranzit la Irkutsk. Nu aveam nici bani de mâncare. Coregraful Tatarici, care știa sârbește, s-a înțeles cu ei. Am dat două spectacole și ne-au asigurat masa o săptămână la hotelul Aeroflot-ului.

Una peste alta, a fost un turneu extraordinar în China. Aveam 18 microfoane pe scenă, ale radioului, televiziunii și ale sălii. Numai fruntașii în producție veneau la spectacol. A fost și vicepremierul guvernului. Cu fiecare a dat mâna și ne-a felicitat și-a făcut poze cu noi. Și acum păstrez acea poză. Ca o paranteză, noi mâncam și mâncare europeană, dar și chinezească, așa că la masă aveam câte 20 de feluri de mâncare. Ce să zic? Răsfăț total. Ce era greu. Noaptea nu aveam somn, dar ne era ziua somn, din cauza fusului orar. Am mers la unul dintre mormintele, palatul de vară și palatul de iarnă ale dinastiei Ming. Ne tot duceau să vizităm, dar noi voiam să ne odihnim. E un câștig să mergi să vizitezi, dar noi eram tot obosiți. Spectacolele erau lungi. Oriunde mergeam, aveam medic după noi. Cum îl durea pe unul capul, cum venea medicul. Nu aveam voie să duc nici vioara. Cum ajungeam la hotel, puneau chinezii mâna să o ducă, la fel și cu bagajele. Și erau artiști foarte mari, ca de operă. Noi eram folcloriști, dar ne purtau respect. Am fost în provincia Hanan, care avea vreo 40.000.000 de locuitori. Unde mergeam, plângeam când ne despărțeam. În interiorul Chinei am făcut turneul cu vagonul. În China am făcut Revelionul, la Ambasada Română. La Beijing era ambasadă mare, erau 60 de români. L-am făcut și pe cel românesc, dar prelungit, și după ora noastră, și după ora lor. Ne-am simțit ca acasă, că eram toți români. A fost un turneu extraordinar, vă repet. Tot ce am vrut, am avut, numai bani n-am câștigat.

Reporter: Pe unde ați mai fost în turnee cu „Banatul”?

Radu Vincu: Păi, cum spuneam, am fost în China, Coreea, Mongolia, Rusia, Germania democrată, cum era înainte. Din Europa numai în Anglia n-am fost.

Ilie Vincu: În Italia am fost într-un turneu de 22 de zile.

Reporter: Să revenim puțin la „Virtuozii Banatului”...

Ilie Vincu: În 1995 trebuia să acompaniem un grup de artiști de la București, printre care Benone Sinulescu, Maria Ciobanu, Gheorghe Turda, Daniela Condurache. Un impresar german a organizat acest festival în Parcul Rozelor. Impresarul m-a contactat pe mine. Ei voiau să vină cu orchestră de la București. M-a întrebat dacă pot să acompaniez acești artiști. I-am răspuns afirmativ. Atunci am făcut orchestra „Virtuozii Banatului”. Toți au fost foarte mulțumiți. Am fost eu cu Radu, ajutați de Mircea Ardeleanu, la țambal, Luca Novac, taragot, Ionicuț Butan, clarinet, Costel Haida, contrabas, Remus Vălungan, chitară. De când l-am luat și pe Petrică Moise, facem 20 de ani, ca trupă... Suntem nedespărțiți în această formulă, „Virtuozii Banatului” cu Petrică Moise. Mulți ne întreabă cum nu ne-am sfăgit deloc. Îi spune Petrică într-o zi lui Radu: Să știi că meritul că suntem de 20 de ani împreună e al lui Ilie. L-a întrebat de ce. Iar el a răspuns că eu tot timpul am știut să-i țin în frâu. Când unul a „explodat”, eu am știut să-l pun la punct. Radu „explodează” mereu, dar eu tot timpul îl opresc. Și Petrică e tot la fel... Fiecare e orgolios, iar eu consider că știu să-i temperez pe fiecare în parte. N-aș putea, iată, să spun că suntem spre finalul carierei, pentru că încă ne merg mâinile...

Acum chiar vom scoate pe piață un material nou. Zilele acestea l-am terminat de înregistrat. Mai trebuie să finalizăm anumite lucruri. Acest material apare ca urmare a sponsorizării doctorului Sorin Pescariu. El ne îmboldește și ne-a spus să facem acest material până mai putem să cântăm. El a vrut să ne sponsorizeze, ceea ce e lucru rar în ziua de astăzi. Mai ales că nu cântăm cu voce, ci doar instrumental. Doctorul Pescariu a cumpărat instrumente de suflat pentru fanfara de la Bănia, ceea ce arată cât e de sufletist.

Când i-am adunat pe cei de la „Virtuozii Banatului”, le-am spus așa: Noi tot ce cântăm, cântăm muzică adevărată. Noi scoatem la suprafață numai valori. Nu vreau să cântăm prostii. Noi nu ne prostituăm în muzică. Vrem să readucem în față muzica veche. Petrică și colegii mei și în ziua de astăzi îmi mulțumesc pentru această idee. Pe noi, lumea ne caută pentru asta. Mai nou, nu vedeți?, nici în concerte nu se mai cântă muzică populară adevărată. Se cântă tot felul de prostii.

Radu Vincu: Formația noastră și cu Petrică suntem idolii ministrului Frunzăverde. La orice eveniment la Reșița, suntem chemați, poate suntem mai bine văzuți acolo decât la Timișoara. Petrică Moise, nu spun un secret acum, în public o spune, de când cântă cu „Virtuozii Banatului” a făcut al doilea Conservator.

Ilie Vincu: Îi merge mai bine vocea acum decât în tinerețe...

Radu Vincu: Noi am fost dirijorii Ansamblului „Banatului” și eram sita, ciurul lui. Când veneau cântăreții pentru premiere noi ne puneam și rău cu ei, că selectam la sânge piesele. Chiar trimiteam soliștii, împreună cu Ciprian Cipu, să meargă să culeagă cântece. Noi, „Virtuozii Banatului”, cântăm melosul românesc. Muzica bănățeană este foarte grea, trebuie să ai o tehnică aparte pentru a o interpreta. Dar, paralel cu asta, generația veche de suflători, pe vremea lui Tită Stanciu, Petrică Vasile, Sandu Florea, frații Bălan, cântau tehnic, dar nu se îndepărtau de melosul adevărat al Banatului. Pe când suflătorii din ziua de astăzi, mai ales cei de la Maciova, denaturează melodia, punând prea multă stacatură, de n-o mai reucnoști. Noi cântăm autentic, cum cântă românii. Prin asta câștigăm noi. Noi nu am denaturat muzica.

Țin minte că eram la Hotelul „Continental”, în barul de noapte, la un eveniment. S-a întâmplat că a fost acolo Ansamblul „Ciocârlia”. Erau Alexandru Marian, dirijorul, și Daniela Condurache. Le-a plăcut foarte mult cum am cântat noi acolo. Noi cântăm „la rece” în restaurant, fără microfoane, ceea ce place lumii. Nu-i zăbunim de cap. Spunea dirijorul: Aveți voi formația aia la Timișoara, să țineți mult la ea.

Ilie Vincu: Marian, dirijorul, a luat modelul meu și și-a făcut și el o orchestră privată...

Radu Vincu: Țin minte că Antonie Iorgovan a pus blestem pe noi, împreună cu Diodor Nicoară, dacă ne despărțim... 

Reporter: S-au mai adăugat colaboratori la „Virtuozii Banatului”?

Radu Vincu: Da. Din când în când. A mai venit Gigi Tăbăcaru, Costel Moacă, în funcție de necesități și de finanțe. De multe ori nu sunt bani și nu poți să mergi cu orchestră mai mare. Dar nucleul de bază există.

Vreau să vă mai spun, a omis și Ilie, că noi am cântat la nunta lui Gheorghe Zamfir, la Paris. Cum zic ei, în limbajul lor, au fost numai „balauri”: Ilie Alecu, cu țambalul, Pandelescu, cu acordeonul, fiul acestuia, Riță Gărgăriță cu contrabasul, Pavel Cebzan, Dorin Cuibariu. Am stat o săptămână la Paris. A fost o nuntă ca-n povești, după specific românesc, cu coșii. Gheorghe Zamfir e ultransensibil, tot ceea ce cântă trece prin filtrul sufletului.

Reporter: Amintiri de la Satchinez. Ce vă spune astăzi Satchinezul?

Ilie Vincu: Bucuria mea a fost imensă când fostul primar, în anul 2003, și-a adus aminte de noi și ne-a făcut Cetățeni de Onoare. A fost o ceremonie frumoasă, ne-au sărbătorit la Căminul Cultural. Apoi, când ne-a înmânat diplomele, în cadrul bisericii, cu preoții, erau vreo zece, Radu și cu mine am ținut câte un discurs, am mulțumit Consiliului Local și primarului pentru gest. Am mulțumit că am fost făcuți Cetățeni de Onoare fiind încă în viață...

Radu Vincu: Mai avem un frate la Satchinez, avem nepoți, nepoate. Din cei șase frați mai trăim trei... Referitor la Satchinez, pot să spun că pentru mine este mai frumos decât New York-ul. Am fost acolo de două ori, doi ani la rând, am stat câte trei luni. Am cântat cu Sofia Vicoveanca, Mariana Clipa, Natalia Donca, Elena Merișoreanu, Stana Izbașa, în cartierul românesc-sârbesc.

Ilie Vincu: Exact cum spui tu, Radule, când citesc „Amintiri din copilărie”, a lui Ion Creangă, mă văd pe mine copil la Satchinez. Făceam toate năzbâtiile... Îmi aduc aminte de una. Îmi plăcea foarte mult pescuitul. 

Am prins o gașcă, eram în clasa a II-a. Nu m-am dus o săptămână la școală, am mers doar la pescuit. Când zvonea la biserică, mă duceam acasă. Peștele îl duceam la o babă, la o vecină, să nu vadă mama. După o săptămână, bineînțeles, o venit dăscălița: Unde-i omul, că n-o venit la școală? Când am văzut-o, am fugit în camera din spate. 

M-am băgat sub dună. Dăscălița o venit și m-o tras de picioare: Ieși afară, Ilie! Când i-o spus și mamei că n-am fost de-o săptămână la școală, aceasta mi-a spus să nu fac așa ceva în viața mea, să nu fac familia de rușine. Dar nici n-am mai făcut.

Radu Vincu: Când a fost la Satchinez balta cu pește, eu am fost angajat acolo. Duceam peștele la tarabă, să-l vândă, și primeam 75 de puncte. Mergeam în vacanță cu coșia, cu doi cai. Era pește mult acolo, dacă se vindea la tarabă. Dar au desecat locul, iar acum nu mai e nimic acolo.

Ilie Vincu: Au desecat „Delta Banatului” ca să pună porumb... Păcat de Dumnezeu ce au făcut... O altă pățanie din spectacole, tot la sala de sport. Erau 3.000 de spectatori în sală. Dirija Gelu Stan. La un moment dat, Gheorghe Turda, care era în spectacol, a cerut o vioară... Eu m-am ridicat de pe scaun să-i dau vioara. A întins mâna și, când s-o ia în mână, mi-a zis: Ia-o de aici, nebunule, ia-o de aici! Vioara era pe stânga și nu putea să cânte la ea. Eu am vrut să i-o dau intenționat, să se facă de râs...

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ