Oamenii cetății

Dialog cu conf. dr. Lucian Ionică

Petrecând mirajul copilăriei pe malurile Begăi, în vechea Timișoară, Lucian Ionică, astăzi profesor, cineast, scriitor și fotograf, dar și „om al cetății” deopotrivă, a strâns în timp, în liniște și contemplație, bob cu bob, picătură cu picătură, acest miracol unic ce se cheamă spiritul Timișoarei. Niciodată agresiv, poate enervant de blând câteodată, omul de cultură și-a urmat destinul străbătând aparenta liniște a apelor timpului, în meandre nebănuite, care au ascuns în adâncul lor vârteje dureroase, nicicând scoase la iveală. Dascăl și formator de jurnaliști, nu a neglijat o clipă „patimile” din prima tinerețe - scrisul, cinematografia și fotografia -, aducându-și prinosul la cultura din Banat și din țară. Este omul care se implică în bunul mers al obștei, dar nu o face niciodată agresiv, ci pașnic și cu argumente, bine știind că lupta pentru mai bine, pentru adevăr și dreptate se face prin argumente și o neclintită stăruință. Ca dascăl ți-e drag să-l asculți, pentru că povestește frumos, dar mai ales limpede, clar, ca omul care nu are nimic de ascuns. Ca omul care știe că cel mai important lucru este adevărul, adevărul care nu poate fi ținut sub obroc.

- Deci timișorean prin naștere, nu prin adopție...

- M-am născut la Timișoara, în 28 martie 1952. Mi-am petrecut copilăria în cartierul Fabric, pe strada Dacilor, foarte aproape de Piața Traian. Am locuit în vechiul cartier timișorean până la vârsta de 25 de ani. Părinții mei au venit la Timișoara în timpul războiului, și s-au întâlnit aici, în orașul de pe Bega. Eu sunt bănățean, pentru că m-am născut aici și, mai mult decât atât, am trăit în cultura acestui oraș și a acestui spațiu.

- Ați prins acea perioadă multietnică a orașului, cu sârbi, germani, maghiari...

- Şi acum sunt persoane care aparţin altor etnii, iar prezenţa lor a creat una dintre trăsăturile specifice Bantului. În spatele casei unde locuiam noi, în anii ‘60, era un imens teren gol, care, la un moment dat, a fost amenajat de către cei care locuiau în zonă în mici grădini. Am avut și noi o grădiniță de vreo 7 metri pe 7 metri, în care puneam roșii, castraveți, cartofi. Era o mare plăcere, copil fiind, să merg și să rup câte o roșie din grădina noastră și să o mănânc cu poftă. În restul spațiului era un imens teren de fotbal, noi îi ziceam „pe câmp”. Se știa că e locul în care noi, toți copiii, ne adunam - mai mici, mai mari - și jucam fotbal, alergam... Acolo ne întâlneam români, maghiari, germani şi sârbi. Ne jucam împreună, ne vizitam şi mai prindeam câte o vorbă, două, în limba prietenilor. 

După vreo câțiva ani, în zonă a apărut un depozit de fier vechi, care s-a tot extins și a ocupat tot acel câmp. Era fascinant acel depozit, pentru că noi, copiii, pătrundeam acolo și găseam tot felul de lucruri. Aveam foarte multă sârmă de cupru emailat, clești, ciocane, chei mecanice. Găseam acolo inclusiv camere de tractor, pe care, evident, le umflam și mergeam la Bega. Era o surpătură vizavi de ILSA, pe care noi o numeam „gropană”, și în momentul în care am învățat să înot, am avut curajul să intru și în apă. Începutul a fost, evident, cu camera.

Spre sfârșitul anilor ‘60 - începutul anilor ‘70, în zonă s-au construit blocuri și atunci i-a dispărut acel farmec. Vara mergeam și la ștrandul mare, la Ștrandul Tineretului. Cunoșteam copiii din cartier. Una dintre plăcerile noastre, nu doar vara, ci și în tot timpul anului, era să mergem la cinematograf. Mergeam la „Parc”, din Parcul Poporului...

Deși eram singur la părinți, nu am prea fost răsfățat, pentru că am avut marea neșansă ca tatăl meu să moară când aveam 7 ani. Mama nu s-a recăsătorit. Ne-a fost greu, ea era o simplă funcționară, nu avea un salariu foarte mare și trebuia să ne descurcăm.

- Clasele primare?

- Clasa I am făcut-o la Școala Generală nr. 3, actualul Liceu Shakespeare, în Piața Romanilor. Clasele II-V le-am făcut la Liceul Pedagogic, pe motiv că eram mai aproape de serviciul mamei și era mai ușor să mă supravegheze. Când eram în clasa a V-a a apărut o reglementare care zicea că toți copiii trebuie să meargă la școală în zona de care aparțin, la școlile de cartier. Atunci am revenit la Școala Generală nr. 3, unde am făcut clasele VI, VII și VIII. Am avut un diriginte tânăr, Ştefan Raduly, profesor de fizică. Era un om extraordinar. Toţi elevii îl iubeam, mai ales băieţii, pentru că s-a oferit să fie antrenorul echipei de fotbal a clasei noastre. Ulterior am avut bucuria să fiu coleg cu el la Universitatea de Vest.

- Liceul?

- L-am urmat la Liceul nr. 10, actualul Colegiu Bănățean, secția reală, dar înclinațiile mele erau spre zona umanistă. Am avut tentative să scriu, desigur, absolut copilărește, încă din ciclul primar. Pe când eram în școala generală, Teatrul de Păpuși din Timișoara a organizat un concurs de creaţii literare. Am trimis și eu un text, pe care tot eu l-am bătut la mașină. Am primit o mențiune, nu știu dacă pentru faptul că textul era scris la mașină de mine – precizasem atunci acest lucru – sau avea oarecare calități... Eram în clasa a VI-a sau a VII-a. Pe lângă diplomă, am primit o trusă de desen tehnic, pe care o am și acum, o păstrez cu mare drag, deoarece a fost prima participare la un concurs literar. Tot pe când eram în generală, într-o revistă pentru copii, scriitorul Mircea Sântimbreanu a avut o idee extraordinară, a lansat un concurs de proză pentru copii, care se desfășura astfel: el începea o poveste, o întâmplare și cerea copiilor să continue acea întâmplare. Cea mai bună lucrare urma să fie publicată în revista respectivă. Am trimis şi eu două texte şi am avut marea bucurie ca unul să fie publicat. M-am dus la școală și am arătat la toată lumea ce grozav sunt. Ulterior, când s-a încheiat acest concurs, s-a publicat o carte, „Ştafeta fanteziei” (1968), în care au apărut ambele texte. Mai păstrez acea cartea ca pe o amintire foarte dragă. Elev la liceu fiind, am început să merg la Cenaclul „Excelsior”, acum se numește „Pavel Dan”, de la Casa Studenților. I-am văzut acolo pe cei mai buni scriitori ai momentului. A fost foarte interesant să urmăresc discuțiile. Stăteam așa, într-un colț, și ascultam ce vorbesc cei mari. Eram mare amator de literatură science-fiction, exista o revistă intitulată „Colecția povestiri științifico-fantastice”, editată de revista „Știință și tehnică”. Apărea de două ori pe lună, într-un format tip carte, o broșură de 32 de pagini. Costa 1 leu și așteptam cu mare nerăbdare să apară și să citesc ce se publica acolo. La un moment dat, m-am hotărât să trimit și eu o povestire și mi-a fost publicată. Eram în clasa a X-a. Acesta a fost un al doilea debut, după cel din revista pentru copii. Vă dați seama, m-am dus din nou la școală cu revista, ca să mă laud. Peste şase luni s-a înființat, tot la Casa Studenţilor, Cenaclul de literatură science-fiction „H.G. Wells”, la inițiativa lui Adrian Rogoz, cel care coordona „Colecția povestiri științifico-fantastice”. Din momentul acela, o bună perioadă de timp, am fost unul dintre cei mai activi participanți la viața de cenaclu. Am continuat să merg și la „Pavel Dan”, apoi şi la cenaclul Asociației Scriitorilor, la revista „Orizont”. M-am integrat, să zicem, în viața literară a orașului. În acea perioadă eram pasionat și de fotografie. Mama mi-a cumpărat un aparat de fotografiat, celebrul „Smena 6”, pe când eram în școala generală și atunci am început să fac primele fotografii, fără să fi citit vreo carte, pur și simplu întrebând în stânga și-n dreapta cum se face. Nu developam eu pozele, le duceam la un atelier foto. Era o experienţă formidabilă să faci fotografii. Un coleg de clasă avea un laborator. Mai mergeam pe la el și lucram împreună. Aşa am învăţat la început, empiric. Tot în această perioadă, am mers și la Casa Pionierilor, la trei cercuri. Am început cu cel de desen, unde am stat până în clasa a VIII-a. Aveam un profesor foarte plăcut și foarte iubit de noi, iar atmosfera era absolut extraordinară. Veneau copii de la mai multe școli. El ne dădea o temă, noi desenam. În timpul acesta făceam glume și râdeam, dar desenam. La sfârșitul şedinţei lucrările se discutau. Ne simțeam extraordinar de bine la cercul de desen. Acolo, gustul pentru frumos, pentru imagine, a început să se dezvolte. Am fost și la cercul de radio, numai că nu mi-a plăcut, pentru că eram cel mai mic, iar la cerc erau băieți mai mari cu trei-patru ani. Ei știau, evident, mult mai multe decât mine, iar profesorul discuta cu ei, nu cu noi, cei mici. Ca să scape de noi, ne dădea să facem bobine, să bobinăm. Am făcut bobine obșinuite, iar cel mai spectaculoase şi mai greu de făcut erau cele tip „fagure”. Profesorul ne-a învățat cum să le facem, dar eu voiam să știu şi ce rost au... Dar el se ocupa de cei mari, aşa că nu m-am mai dus. Când eram prin clasa a VII-a, a VIII-a am fost la atelierul de mecanică. Câștigasem încrederea profesorului și mă lăsa singur să lucrez la strung. Cu mintea de acum, mă gândesc că nu era bine să lași un copil singur la strung, dar el a avut încredere. Lucram în lemn, nu în fier, și făceam diverse lucruri. Era şi acesta un fel de joc.

În 1968, eram deja la liceu, pe Corso, unde este farmacia, chiar pe colț, am văzut un afiș mare prin care se anunța organizarea unui curs de tehnică cinematografică la Cineclubul CFR. M-am înscris imediat. Acel moment cred că mi-a marcat toată viața, îndreptându-mă într-o anumită direcţie. Acolo am dat de un colectiv foarte prietenos. Cineclubul era condus de un om deosebit - Sandu Dragoș - care avea capacitatea de a strânge oamenii în jurul lui, de a crea o anumită atmosferă plăcută, care te făcea să vii acolo. Avea și abilitatea de a păstra relații bune cu autoritățile și cu cei cărora, administrativ, cineclubul le era subordonat, ceea ce ne asigura un anumit grad de libertate. Puteam să experimentăm şi să spunem, metaforic, desigur, lucruri care, în altă parte, nu ar fi fost posibil.

- Erau oameni care făceau foarte mult bine, la fel cum se putea face și foarte mult rău.

- Sandu Dragoș lucra la Universitate în perioada aceea, realiza filme documentare, în special pentru catedra de folclor, dar și pentru alte catedre. În timpul liber, coordona Cineclubul CFR Timișoara, care este primul cineclub de producție din România. Înaintea lui se înființase la București un alt cineclub, dar era unul de tip cenaclu, în cadrul căruia se discutau filme, nu se făceau filme, pe când la Cineclubul CFR Timișoara se făceau filme. Primul film a fost realizat în 1957. Acolo am învățat ABC-ul tehnicii cinematografice, cum să facem scenarii, ce înseamnă a regiza etc. Primul film l-am făcut în 1969. Era, de fapt, un filmuleț de câteva minute, realizat pe peliculă de 16 mm. Era captivant să faci un film pornind de la idee, până la produsul finit, să urmărești etapă de etapă: filmare, developare, montaj, sunet. Presupunea să-ți formezi o echipă cu care să lucrezi. Iar oamenii veneau cu plăcere, nimeni nu se gândea la vreun avantaj material. Acum sunt alte vremuri. În timp, numărul cinecluburilor în România a crescut foarte mult, ceea ce a generat o mișcare foarte puternică în perioada anilor ‘70, din păcate încă nestudiată.

- Vă aduceți aminte despre primul film?

- Sigur că da! Se realizau documentare, reportaje sau poeme cinematografice, de 10-20 de minute, puţine depăşeau această durată. Dar genul preferat de noi era filmul-metaforă, scurt, film-pilulă, cum le spuneam, de cel mult 10 minute, în care trebuia să spui ceva. Nu aveam posibilitatea de a filma dialoguri. Echipamentele pe care le aveam nu permiteau acest lucru. Acest handicap tehnic s-a dovedit a fi benefic, pentru că ne-a obligat să fim mai creativi: pentru a transmite ideea filmului trebuia să ne folosim exclusiv de imagine şi de montaj, la care se adăuga coloana sonoră, dar fără sunet sincron. În primul film se văd doar nişte mâini cu mănuşi negre, care iau câteva cărți albe, de pe un raft de bibliotecă. Cărțile au câte un căpăcel. Mâinile scot căpăcelele şi toarnă pe rând din cărți un lichid într-un vas. După care ia acest amestec și îl toarnă cu o pâlnie într-o altă carte, după care scrie pe cotorul ei: „Eu”. Apoi pune cartea pe raft, în rând cu celelalte volume. Toate acele cărţi a trebui să le confecţionez. A fost pasionant să găsesc soluţiile „tehnice”. Este un film metaforă de o neaşteptată şi nedorită actualitate, ce a plagiatului despre care se vorbeşte atât de mult în ultima vreme.

- După liceu?

- Am dat la facultate, dar nu am reușit și atunci m-am înscris la școala de mecanici ajutor de locomotive diesel. Mă mândresc cu acest lucru. Lozinca celor de la CFR, pe care am auzit-o de nenumărate ori, era „CFR-ul este a doua armată a țării și prima armată pe timp de pace”. Nu era departe de adevăr. Era disciplină, erau regulamente, lucrurile se făceau foarte riguros, pentru că era vorba de siguranța oamenilor și a mărfurilor care  se transportau. Și cu astea nu te puteai juca.

Am fost șase luni pe locomotive, ca mecanic ajutor, apoi am ajuns să lucrez la serviciul de protecție a muncii, unde activitatea mea era legată de film. S-a apelat la mine tocmai pentru experienţa mea dobândită la cineclub. În perioada aceea, din păcate, la 30.000 de oameni, cât avea Regionala de Căi Ferate, aceasta însemnând județele Timiș, Caraș Severin, Arad, Hunedoara și un pic spre Alba, se produceau foarte multe accidente de muncă, multe dintre ele mortale. Lucrând la protecția muncii, am putut să citesc toate dosarele de cercetare - pentru că se făcea o cercetare a fiecărui accident de muncă. Am constatat următorul lucru: nici un accident din cele mortale nu s-a produs din cauza vreunei defecțiuni tehnice. Toate s-au produs din neatenție, neglijență sau nerespectarea deliberată a unor regulamente. Deşi erau cauze subiective, nu tehnice, am observat că toate comisiile erau alcătuite numai din ingineri. Mi-am zis: ei nu au pregătirea să analizeze cauzele subiective, psihice; de ce omul acela a acționat greșit, de așa manieră, încât a ajuns să moară? Care era cauza reală, cauza umană? Iar pentru cauzele umane nu existau consultaţi specialişti, psihologi şi sociologi.. Am vorbit cu șefii mei, ei au fost de acord cu mine, dar nu au făcut nici un demers administrativ. M-au lăsat pe mine. Am ajuns să cer audiență la ministrul adjunct al Căilor Ferate. Spre surprinderea mea, a acceptat. M-am dus la București și acolo s-a întâmplat ceva, așa ca în filme sau romane. Am intrat într-un birou impunător şi i-am spus despre ce este vorba. Dintr-o dată, acel ministru s-a deschis: „Da, ai dreptate”, şi început el să-mi aducă argumente în favoarea ideilor mele, povestind câteva situaţii din experienţa sa. Mi-am zis, optimist, că am întâlnit omul potrivit. A continuat să vorbească vreo zece minute, un sfert de oră, până în momentul în care s-a auzit o bătaie în ușă și a intrat secretara. I-a spus: „Tovarășe ministru, vă caută Moscova”. Ministrul, dintr-o dată, și-a revenit și a cerut, evident cu un alt ton, să vină translatorul. Apoi s-a uitat la mine și a zis: „Mulţumesc. Îţi doresc succes!”. După aceea, evident, nu s-a întâmplat absolut nimic. Am încercat ulterior să dau de urma memoriului meu. Secretara spunea că a trimis-o cu rezoluția ministrului la nu știu ce birou, sunam la biroul respectiv, cei de acolo spuneau că nu au primit-o. Distanța între cele două birouri era de vreo30 de metri. Lucrurile au murit...

În anul 1980, în toamnă, Sandu Dragoș, care era un om în putere şi nu se ştia bolnav, a murit subit, într-o dimineață, pe la orele 4-5. Seara a fost bine, nimic nu prevestea acest trist eveniment, iar dimineața s-a stins. După vreo lună, soția lui mă întâlnește pe stradă și-mi zice: „N-ai vrea să mergi tu la Universitate, în locul lui Dragoș?”. Eu nici nu mă gândisem la așa ceva. Mi-a zis cu cine să iau legătura, cu Vasile Crețu, că el putea să hotărască. M-am dus. Mă știa din activitatea din cineclub, de pe la cenacluri. Mi-a zis: „Bine! Obține transferul”. În felul acesta am ajuns la Universitate, urmându-l pe cel care m-a învățat să fac film.

La cineclub, pe lângă realizarea de filme, se discuta şi despre arta filmului. Apăruse, la vremea respectivă, o ediţie în limba germană a tratatului lui Umberto Eco despre semiotica generală. Cineva a tradus din germană în română. La cineclub sosise un exemplar dactilografiat pe hârtie foarte subțire. Se prezentau capitole din lucrarea respectivă și le discutam. Interesul nostru pentru semiotica filmului nu era străin de înfiinţarea cercului de semiotică de la Universitate. 

- Să revenim la literatură...

- Am debutat în volum în anul 1983, cu o culegere de povestiri science-fiction, apărută la Editura „Albatros”, care se cheamă „Ziua confuză”. În 1989, la Editura „Facla” am publicat un roman de o factură specială, se numește „Țarcul”, un roman documentar, în care tot ce se povestește s-a petrecut în realitate. Subiectul este stația meteo de pe muntele Țarcu și se leagă de un eveniment dramatic. Prin anii ‘60, o familie de meteorologi, care urca la vârf, a fost surprinsă de o furtună și a murit înghețată. Acolo e un platou unde, pe timp de ceață sau furtună, nu ai cum să te orientezi și nu știi în ce direcție mergi și ajungi să te rătăcești. Firul principal este construit în jurul acestui accident, la care se adaugă episoade din construcţia stației și din viaţa oamenilor de munte din acele locuri.

- Așadar, la Revoluție aveați două volume publicate.

- Am făcut și o expoziție de fotografii, parcă prin 1987, care s-a intitulat „La lină fântână”. Erau fotografii cu fântâni tradiționale din diverse locuri. Vara mergeam cu cei din trupa de folclor la culegere de folclor prin sate. Mergând, am văzut tot felul de fântâni. Și mi-am spus că sunt lucruri frumoase, drept pentru care le-am fotografiat. Era însă fotografie artistică, nu strict documentară. Am intercalat între fotografii fragmente din poezii populare despre apă sau fântână. Câteva versuri aici, câteva versuri acolo, adică, am legat imaginea de textul care se regăsea în folclor. Această expoziție a avut mare succes, pentru că a fost prezentată în mai multe locuri, la Casa Universitarilor, apoi la Arad, Cluj Napoca și Muzeul Satului din București.

- Cum ați primit Revoluția?

- Am simţit o mare emoţie şi bucurie. Aveam convingerea că lucrurile nu vor mai fi cum au mai fost. Asta îmi era foarte clar, lucrurile nu se mai puteau întoarce, mai ales că ascultam la radio Europa Liberă ce se întâmplă în celelalte țări și știam că tăvălugul se apropie de România. Am făcut câteva fotografii cu puţin înainte de plecarea lui Ceaușescu, în momentul în care am convins încă doi colegi să vină cu mine în Piața Operei și la cimitirul săracilor. I-am convins să vină pentru a garanta pentru mine că nu sunt securist. Am fost în centru, în blocul unde este acum McDonald’s. Cineva m-a lăsat să ies pe balconul apartamentului şi am făcut mai multe fotografii. Ulterior, una dintre imagini mi-a sugerat o idee: în spaţiul dintre Modex şi clădirea din care fotografiam există un transformator, relativ mic, sub un metru pătrat. Ei, pe această suprafață stăteau cinci oameni! M-am gândit dacă n-ar merita să se facă o statuie reprezentând cinci oameni. Ar exprima, prin neobişnuitul ei, o parte din atmosfera te atunci.

Un episod interesant. În prima noapte, duminică, 17 decembrie, am participat la ce se întâmpla în Calea Șagului și am ajuns acasă pe la ora 3 și ceva. Când m-am băgat în pat, mi-am adus aminte, atunci, că eu trebuia să fiu de serviciu, de seara, la Universitate. La vremea respectivă, nu era legat de evenimente, în mod obișnuit, un angajat era de serviciu peste noapte la cabinetul rectorului. Aveai o canapea, aveai așternuturi, dormeai, dar trebuia să fie cineva acolo, dacă sună cineva de la minister noaptea, să preia vreun mesaj care este transmis. Așa mergeau lucrurile atunci. Întâmplarea face că eu eram programat în acea seară şi nu m-am dus. Uitasem! Dimineaţa, m-am dus cu inima strânsă la Universitate. Norocul meu a fost că secretar-șef era un om limpede la minte. M-a pus să scriu în procesul-verbal că am fost şi că nu s-a întâmplat nimic. 

O altă întâmplare semnificativă, pentru că nu o pot uita, este din momentul în care au apărut „teroriștii”. La Universitate s-a organizat o pază internă, cu un staff central, care avea sediul la rector în birou, și mai multe puncte de pază, cu câte doi oameni la fiecare. Noi am stat într-un colț, în spatele Universității. Era noapte. La un moment dat, vedem cum de pe o stradă laterală apar niște lumini de mașină - nu se vedea mașina - care se apropiau. Când s-au apropiat, brusc, lumina s-a stins, apoi am văzut mașina cotind, oprindu-se în dreptul nostru. Cineva a coborât și s-a îndreptat direct spre Universitate. După câţiva paşi a ieşit din unghiul nostru de vedere. Eu l-am trimis pe colegul meu să meargă la staff-ul central și să-i anunțe. Noi nu aveam nici o armă. Arme aveau doar ofițeresele care făceau pregătirea premilitară cu studentele. A venit o doamnă cu Kalashnikov-ul şi s-a pus pe burtă alături de noi. Era linişte, nu se auzea niciun zgomot. La un moment dat am observat că ramurile bradului de lângă clădire se clatină. Mi-am zis că omul acela se urcă în brad și vrea să intre în Universitate pe la etaj. Noi eram la etajul întâi, mă gândeam că va ieși pe coridor. Deja făceam planuri cum să procedăm. Dar, aproape imediat, bradul a căzut și cel care coborâse din maşină l-a luat. Venise la furat brad de Crăciun! În timp ce în țară se întâmplau lucrurile pe care le știm cu toții, cineva s-a gândit că e momentul să fure un brad aflat în spate Universităţii.

- Ați rămas în continuare la Universitate...

- În anul 1991 au început discuțiile despre înființarea unei facultăți de jurnalism și am fost cooptat și chiar am făcut primele planuri de învățământ pentru această facultate. Nu aveam internet și google atunci, trebuia să scrii, să primești informații. Facultatea de jurnalism s-a înființat sub aripa Facultății de litere, în 1992. Trebuia să se înființeze în 1991, la inițiativa lui Peter Gross. El a venit cu ideea, dar și cu susținerea, cu sfaturi, informații. El a făcut demersurile la București, dar propunerea lui a rămas într-o mapă, undeva, într-un sertar la minister și nu s-a făcut nimic. A reluat apoi demersurile şi s-a aprobat cu un an mai târziu. În această toamnă se vor împlini 25 de ani de la înființarea secţiei de jurnalism.

- Plusuri și minusuri în acest sfert de veac?

- Sigur că sunt foarte multe plusuri și acestea se văd în oamenii care performează în momentul de față în presă și care au trecut prin această facultate. Sunt şi minusuri, nu legate de facultatea în sine, cât legate de sistem în general. Pentru că sistemul nu este, după părerea mea, unul întrutotul potrivit. În momentul în care finanțarea se face pe cap de student și nu pe program de studii, lucrul acesta nu poate decât să ducă la scăderea calității învățământului, nu doar la jurnalism, ci la toate specializările. Apoi, faptul că s-a adoptat sistemul Bologna, cu trei ani licență, doi ani masterat și trei ani doctorat, după părerea mea, nu a fost o idee bună. Sau, cel puțin, rezultatele nu sunt bune. Și nu sunt singurul care spune chestiunea aceasta. M-aș fi așteptat ca, după o perioadă de timp, să se facă o evaluare a acestui sistem, pe care noi l-am preluat cu brațele deschise. A evaluat cineva  rezultatele aplicării sale? 

- Cum vedeți jurnalismul din Timișoara?

- Aici trebuie să vorbim și de bani. Pentru că presa presupune niște costuri. Nu poți să faci o presă bună, dacă nu ai bani suficienți. Asta este clar. Și nu poți să dai vina pe jurnaliști, atunci când nu sunt bani suficienți ca să plătești jurnaliști. Din păcate, în Timișoara, nu vorbesc de momentul actual, exceptând primii ani de după Revoluție, când se făcea coadă la ziare, nu s-a prea cumpărat presă, comparativ cu alte orașe de aceeași mărime sau chiar mai mici decât Timișoara. La această poveste se adaugă situația creată de Internet, de apariția site-urilor on-line, care oferă gratuit și creează mentalitatea că poți primi ceva gratis. Atât timp cât nu va fi cineva care să găsească o soluție de a finanța presa, iar finanțarea să nu inducă anumite obligații, lucrurile vor fi cum sunt.

- Despre televiziune?

- A fost o lungă și semnificativă perioadă din viața mea. Din 1994 am intrat în televiziune, angajat, cu perioade de întrerupere. A fost o șansă, pentru că am avut parte de experiențe foarte interesante, unele pozitive, altele negative. Am început să înțeleg mult mai bine niște lucruri. M-am întâlnit cu situaţii care credeam că apar doar în literatură sau în filme. Am început să înțeleg mult mai bine oamenii. Am întâlnit oameni absolut extraordinari, pe care îi admir, dar și oameni de o cu totul altă factură. E o experiență de viață. Am și o amărăciune, dincolo de experiența aceasta. În anul 2008 am organizat - dar, de fapt, organizarea a început cu un an și jumătate-doi înainte - un festival internațional de film documentar. S-a intitulat „Documfest” și a plecat absolut de la zero, în sensul că nu a existat un precedent de această factură în Timișoara. Festivalul a reușit să aducă 130 de filme din vreo 30 de țări. A fost un juriu cu reprezentanți din cinci țări, un eveniment de foarte bună calitate, de înaltă ținută, cu bune ecouri în presă. Dar, după aceea, a fost „aranjat” de oameni de bine și, în felul acesta, s-a terminat.

- Ca și presa scrisă, și televiziunea regională a avut de suferit. Care este situația ei actuală, care e viitorul ei?

- Acum nu știu care este exact situația, pentru că nu mai lucrez la TVR Timişoara. Tocmai când am plecat lucrurile au început să se schimbe, pentru că acum există un nou tip de finanțare, de la buget, în locul celei prin taxă, iar acest lucru a impus o serie de schimbări destul de importante. Pe de altă parte, recent, Parlamentul a adoptat niște modificări în Legea de organizare și funcționare a radioului și televiziunii publice, care și ele vor atrage niște modificări, dar miercuri Curtea Constituţională a admis sesizarea PNL şi PMP, privind unele modificări aduse legii, declarându-le neconstituţionale. Acest fapt va prelungi starea de incertitudine a TVR-ului.

- Cum mai stați cu fotografia?

- Am avut două expoziții, una cu fotografii din timpul Revoluției, deschisă mai întâi la Galeria „Calpe” și mutată apoi la Memorialul Revoluției, unde este și acum. A doua, intitulată „Călătoria”, este o expoziție, să spun așa, experimentală cumva, care a luat naștere în felul următor: eram la Iași, într-o deplasare de serviciu, cu mașina și cu niște colegi. Am încheiat ceea ce aveam noi de făcut acolo și urma să plecăm spre Timișoara. Mi-am zis că urmează 12 ore de mers cu mașina, care, oricum, se pierd. Ce aș putea eu face ca să nu fie o zi pierdută? Și mi-a venit următoarea idee: ce-ar fi dacă am opri din 50 în 50 de kilometri, indiferent unde sunt acești 50 de kilometri, și aș face niște fotografii în locul respectiv? Am vorbit cu colegii mei şi au fost de acord cu aceste opriri. Ne-am oprit în orașe, s-a întâmplat să fie și în sate, dar și pe câmp. Nu aveam decât două-trei minute la dispoziție, nu puteam să stau mai mult în fiecare loc. Mi-am notat exact câte fotografii am făcut, cam 200. Era într-o zi de 5 noiembrie, așa că soarele a apus rapid și ne-a rămas o lungă perioadă când a trebuit să fotografiez pe întuneric. Din aceste 200 de fotografii, s-a născut o expoziție.

- Alte îndeletniciri?

- Aș mai aminti că, în această perioadă, am făcut doctoratul, pe care l-am susţinut la Cluj-Napoca, la Universitatea Babeş-Bolyai, cu o teză despre imaginea vizuală, studiată din perspectiva filozofică. Am şi publicat-o. Am mai publicat un dicționar englez-român de termeni de televiziune. Nu exista o asemenea lucrare în România. Erau foarte mulți care foloseau termeni englezești fără să știe că există termeni românești încetățeniţi. O altă carte, apărută la Editura Institutului European, intitulată „Documentar și adevăr”, conţine interviuri cu 12 regizori români importanți de film documentar, de vârste diferite, de la oameni foarte tineri, la oameni cu multă experiență, care trăiesc atât în România, cât și în afara țării, plus un interviu cu cineva care se ocupa de sunet și vorbește despre filmul documentar din perspectiva sunetului. Am realizat această carte cu gândul la studenți, în primul rând. Într-un curs, ce poți să faci? Să spui niște principii, niște reguli generale, să expui câteva situații particulare, dar sintetic, nu poți să intri în foarte multe detalii. Dar viața îți oferă atâtea situații deosebite, atâtea lucruri extraordinare, că nu le poți povesti într-un curs. În această carte, regizorii îşi prezintă viziunea lor asupra filmului documentar, oferind exemple din propria lor creaţie.

Am mai făcut și filme documentare, în acest răstimp. Unul dintre ele a fost și premiat, se intitulează „Mascații”. Este un film despre obiceiul fărșangului, de la începutul Postului Paștilor, de la Moldova Nouă. S-a petrecut la câteva luni după ultima mineriadă. E foarte interesant cum oamenii de acolo, care sunt dintr-un oraș minier, l-au luat în derâdere pe Miron Cozma și pe adjunctul lui, Romeo Beja. Aș fi curios să văd acum, după aproape 20 de ani, dacă obiceiul mai există și cum se mai desfășoară.

- Cum vedeți viața culturală a orașului, în perspectiva anului 2021?

- Este o șansă extraordinară pentru Timișoara şi ea nu trebuie ratată. De aceea, anul 2021 trebuie foarte bine pregătit. Iar aceste lucruri trebuie făcute din timp. Când zic pregătite, mă refer cel puțin la trei lucruri: infrastructură (săli, hoteluri, drumuri și tot ce ține de acest suport pentru desfășurarea unor asemenea evenimente); găsirea unui program cât mai interesant, cât mai atractiv, pentru a ne ridica la nivelul cel puțin al altor orașe care au fost capitale culturale europene; găsirea unei modalități de promovare foarte inteligentă, nu numai în oraș, ci și în țară și, mai ales, peste hotare. Reprezentanți ai Primăriei au spus, anul trecut, că se va organiza în interiorul Primăriei o structură care să se ocupe de problemele de cultură. A trecut un an, nu s-a întâmplat nimic. Sau, cel puţin, n-am aflat eu.

- Aveți o preocupare mai veche pentru arhiva vizuală a comunității...

- E un domeniu care mă preocupă intens și caut formule prin care să pun lucrurile în mișcare. Este vorba de imaginile care surprind şi redau viaţa comunităților. O asemenea arhivă trebuie păstrată și trebuie făcută în condiții riguroase, științifice, pentru a ști ce reprezintă și ce conține. Sunt câțiva oameni în oraș care au arhive extraordinare și este notabil faptul că aceștia au această preocupare. Dar, trebuie și instituțiile să se preocupe. Aici poate fi vorba de muzee și nu numai. Există filme făcute de cineamatori. Acestea ar trebui digitalizate, pentru că ele au o valoare documentară, unele au valoare artistică și sunt semnificative pentru viața culturală a orașului. De asemenea, fotografiile care există sunt foarte interesante, pot să spună foarte mult despre viața comunității de aici, din Banat. Au fost emisiuni extraordinare ale Televiziunii Timișoara, a fost TVT ‘89, Timișoara liberă. Ce s-a întâmplat cu ele? Mai există? Pentru că sunt momente din istoria acestui oraș, a acestei țări. Toate acestea ar trebui să intre într-un domeniu public, să fie accesibile pentru cercetători şi să fie păstrate pentru viitor. Noi nu trebuie să ne gândim doar la ce se întâmplă astăzi, ci și la ce se va întâmpla mâine. 

Am organizat în urmă cu doi ani o conferință în cadrul Zilelor Academice Timișorene legată de arhivarea presei on-line, acțiune care în alte țări este demarată de peste 20 de ani. Există deja legislație în domeniu în alte țări. Astăzi, presa on-line are o influență foarte mare, foarte multă lume citește presa on-line, se iau decizii politice pe baza materialelor apărute în presa on-line. Cine păstrează, la noi, aceste materiale? Nimeni! Ziarele, dacă vor, le păstrează sau nu, dar nu avem nici o garanție că peste doi-trei ani vreun accident tehnic nu va face să dispară întreaga arhivă electronică, indiferent de voința celor care o dețin. În alte țări s-au luat măsuri, există reglementate aceste lucruri.

Până acum, noi putem studia ce s-a întâmplat acum o sută de ani, parcurgând presa vremii, pentru că există colecții de ziare. Dar acum, când o mare parte din activitate se petrece în on-line, ce se va întâmpla? Ce lăsăm moștenire? Acesta este un lucru care ar trebui să ne preocupe, este o chestiune de responsabilitate.

Petru Vasile TOMOIAGĂ