Interviu cu interpreta de muzică populară Maria Coman

 

De la primele întrebări se poate observa pasiunea cu care Maria Coman vorbește despre muzica populară. A învățat să cânte de la unchiul ei, pe dealurile maramureșene, unde își petrecea vacanțele de vară. Spune că „folclorul nu va muri niciodată, pentru că am muri noi, ca popor”. Parcursul său a fost strâns legat de cel al Feliciei Stoian, care este sora ei de 21 de ani încoace, devenind de-a lungul timpului „două trupuri într-un suflet”.

Însă tot atâta pasiune pune în practicarea celeilalte meserii a ei, de asistent medical. Spune că cele domenii se îmbină foarte bine, deoarece „pe de o parte alini suferința, pe de o parte alini sufletul”. 

 

- Care au fost primii pași înspre muzica populară?

- De mică. Prima data în clasa întâi m-a descoperit învățătorul meu, Viorel Negrea, la Banloc, locul în care am crescut. Aveau loc serbările școlare și automat fiecare cânta câte un cântecel. Și-a dat seama că am calități vocale, dar nu voiam să mi se impună ceva. Și atunci, pentru a mă motiva mi-a spus: „Mari, uite, dacă tu o să cânți frumos și dacă o să iei un premiu, ai de la mine patru de zece”. În mintea mea nu a fost premiul, ci cei patru de zece. Am avut un concurs județean la Ciacova și cred că am luat un premiu. Cert este că ne-au chemat pe scenă, iar după ce s-a terminat spectacolul m-a luat în brațe și mi-a zis: „Mâine ai patru de zece!”. La care eu am scos carnetul și am zis: „Eu îl am la mine!”. A știut cum să mă motiveze. 

Apoi, tot la serbările școlare, în clasa a VII-a sau a VIII-a am avut iarăși o serbare de sfârșit de an. Nu aveam voie să cântăm melodii de dragoste, doar despre țară și patrie. Iar eu, un berbec încăpățânat, i-am spus doamnei diriginte că nu vreau să cânt. Ea mi-a spus: „Mari, nu o să ai încotro, va trebui să cânți, dar cânți ce vrei tu. Eu îți dau voie”. 

Pe mine mă punea în mijloc, pentru că am o ureche muzicală foarte bine dezvoltată. Cântam pe vocea întâi și vocea a doua. Când simțeam că vocea întâi este mai jos, intram pe vocea întâi, iar alteori intram pe vocea a doua. 

Și am cântat un cântec pe care nu o să-l uit niciodată, „Nu te supăra bădiță, că deseară-ți dau guriță”. Au venit de la partid, s-au așezat în primul rând, iar directoarea a fost atât de supărată pe mine încât a doua zi m-a scos în careu. Atâta mi-a fost de rușine... mă simțeam ca un infractor. Nu înțelegeam ce am făcut așa de rău. Bineînțeles că au vrut să mă sperie că mă exmatriculează, diriginta mi-a luat apărarea și mi-au scăzut doar nota la purtare. Dar am fost foarte umilită și nu am mai vrut să cânt. Am zis că dacă asta înseamnă muzica.... era prea mult pentru mine. 

 

- Când te-ai apropiat din nou de folclor, după această experiență?

- Întâmplător la 16 ani, deja eram la liceu în Timișoara, am fost la Școala de Artă cu o prietenă, la Centrul de Cultură și l-am întâlnit pe profesorul, Vasile Hojda. Eu la origini sunt maramureșeancă, din Vișeul de Jos. El când a văzut numele Coman, care este specific Maramureșului, m-a întrebat de unde sunt și mi-a zis: „Dacă ești moroșeancă, sigur ai voce! Ia cântă-mi ceva.” Și am cântat. Apoi el mi-a spus: „De mâine vii la Școala de Artă!”. A venit mama cu mine și sora mamei mele, căreia nu am putut vreodată să-i refuz ceva. Și așa am ajuns la Școala de Artă. M-am dus forțat pentru că nu mai îmi plăcea muzica populară. Îmi plăcea muzica ușoară, Depeche Mode, eram tunsă scurt, aveam o șuviță blondă într-o parte, tipic vârstei. La Școala de Artă a venit profesorul Galetin și ne-a ascultat. Știam că vine să selecteze pentru Ansamblul „Bănățeana”. M-am pus pe o bancă în spate și începeam să mă leg la șireturi, eram cu capul aplecat. El când m-a văzut, a zis: „Cea care stai acolo în spate, aplecată, ia vino tu aici în față și cântă!”. Eram toată roșie... dar îmi era rușine să cânt prost. Așa că am cântat frumos, și mi-a spus: „De mâine ești la ansamblu!”.

Și de la 17 ani, până la 27 am fost la Ansamblul „Bănățeana”. Am fost sub tutela maestrului Gheorghe Galetin, un om căruia îi datorez poate și ceea ce sunt azi din punct de vedere personal. A fost un părinte și pentru mine și pentru Feli (n.red. Felicia Stoian). Locul meu de muncă tot dânsului i-l datorez. La vârsta aia, când nu știam ce să fac, el mi-a zis că mi s-ar potrivi foarte bine să merg pe calea medicinii. Așa am ajuns la Spitalul Municipal în secția de oncologie. Am urmat școala postliceală, apoi Facultatea de Medicină de la Arad. Anul acesta am 20 de ani de oncologie. E o meserie extrem de grea, pentru că te încarci foarte mult sufletește. Foarte rar vezi zâmbete, vezi doar tristețe. Sunt foarte mulți care își fac doar meseria, dar eu nu sunt așa, poate și din cauza greutăților pe care le-am avut pe parcursul vieții. Îmi place ceea ce fac și dacă ar fi să aleg din nou, la fel aș alege. 

 

- Când a fost lansat albumul de debut?

- Primul album a fost împreună cu cea care este sora mea de 21 de ani, în ’97. Apoi fiecare ne-am dus un pic separat și iar am revenit. În 2005 am avut un spectacol de lansare în Sala Operei, tot cu maestrul Gheorghe Galetin. Punctul forte al meu a fost „Tezaurul Folcloric”. De copil toată lumea vedea „Floarea din grădină”, toată lumea o îndrăgea pe Mărioara Murărescu. Era ceva ce poate nu m-aș fi gândit să ajung vreodată. Iar la „Cerbul de aur” nu m-am gândit niciodată că voi ajunge. 

 

- Povestește-ne puțin despre experiența aceasta. 

- Prima dată Felicia, sora mea, a fost auzită de doamna Mărioara Murărescu, a fost luată sub aripa ei și ulterior am fost adusă și eu în familia „Tezaurului Folcloric”. În ’98 ne-a propus să participăm la festivalul „Cerbul de aur”. Au fost niște emoții pe care nu pot să le explic. Vedeai o mare de oameni care pur și simplu nu se mai termina. Doamna Mărioara era neamț. Dacă ea zicea că la 13 și 15 secunde intrai, atunci intrai. Totul era calculat la secundă. Când am intrat pe scenă au fost atât de mari emoțiile încât nici nu aș fi știut să spun cum mă cheamă. A fost pentru noi cel mai frumos și cel mai emoționant moment. 

Apoi au mai urmat albume. De curând am mai editat un album la Novi Sad, împreună cu sora mea, cu orchestra din Serbia. 

 

- Cum este să lucrezi împreună cu Felicia Stoian, cea care este o soră pentru tine?

- E un lucru bun că sunt cu ea, pentru că suntem două trupuri într-un suflet. Ne spunem tot ceea ce gândim fără nici o reținere. Ne completăm și nu am avut niciodată o problemă despre care e mai bună. Fiecare face ce poate și încearcă să o ajute pe cealaltă. Ne-am ajutat la unele cuvinte din text, la alegerea unor teme, la cum ne îmbrăcăm, ne-am sfătuit la liniile melodice. Ne-a fost mult mai ușor împreună.

 

- Dintre voi două, tu ai fost prima care a început să cânte muzică populară. Când v-ați cunoscut?

- Da, prima dată am început să cânt eu, din ’93-’94. Noi ne-am cunoscut la Ansamblul „Bănățeana”. După un an a venit și ea, iar în ’96-’97 am avut deja primul album. A fost o experiență, eram încă prea mici. Am vrut să vedem dacă putem, dacă mergem sau nu mai departe. S-a putut. Ce am cântat, am cântat curat, iar de la un album la celălalt s-au văzut progresele. 

 

- După părerea ta, de ce calități are nevoie un interpret? 

- În primul rând trebuie să ai talent și trebuie să ai seriozitate. Dacă nu ești serios, mergi până la un anumit punct și după aceea te scufunzi. Trebuie să ai și calitatea asta. Iarăși e foarte important să știi ce drum vrei să urmezi. Sunt foarte importante temele, melodiile, pentru că și astea te pot trage înapoi. Publicul îți dă notă, te vrea sau nu te vrea. În ziua de azi, dacă îți poți permite, poți face câte albume vrei. Dar publicul triază. 

 

- Cum vezi tu publicul de muzică populară?

- Publicul este împărțit. Dar am fost la atâtea spectacole prin țară unde publicul are de la cinci ani, până la 80. Și deja începe să trieze. Pentru mine, ca interpret, este un public plăcut. De multe ori aplaudă în timpul cântecului. Dar e important să ai o ținută decentă, să fie plăcută ochiului și, bineînțeles, ceea ce cânți trebuie să fie de bun gust, să le atingă sufletul. Iarăși spun, fiecare temă trebuie aleasă astfel încât publicul să se regăsească în ceea ce cânți. 

 

- Cum se îmbină profesia ta cu muzica populară?

- Muzica se îmbină foarte bine cu domeniul sănătății. Pe de o parte alini suferința, pe de o parte alini sufletul. Eu sunt o fire foarte sensibilă Am putut să merg pe două căi, dar am avut nevoie de un oarecare ajutor. Șeful meu, care este șeful clinicii de oncologie, doctorul Ștefan Curescu, este un iubitor al folclorului și m-a încurajat foarte mult, dar mi-a zis: „Mari, dacă voi auzi că ai cântat manele, niciodată nu ai să mai pleci de la mine”. Dacă nu era el, probabil că aș fi văzut la televizor „Cerbul de aur”. Pentru repetiții, pentru spectacole la București, aveam nevoie de liber în anumite zile. Iar dacă nu poți avea liber atunci când e nevoie, ai pierdut șansa de a participa. În așa fel am făcut că s-a putut. Am avut sprijinul său și tot timpul i-am mulțumit pentru asta. 

Mi-a fost greu de exemplu când plecam la București. Veneam noaptea, iar Feli mă lăsa a doua zi la lucru. Dar am fost în poziție verticală la lucru și totul a fost bine.

 

- Practic te împarți între cele două domenii, dar amândouă înseamnă la fel de mult pentru tine.

-  De multe ori când sunt obosită mă duc și mă uit la costumele populare. Pur și simplu îmi trece oboseala, îmi alin sufletul. Așa e și cu muzica populară. De exemplu, când sunt la lucru și completez câte ceva, încep să cânt. Muzica pentru mine e hrană sufletească. Mai merg uneori și pe holuri cântând. Pacienții, majoritatea se uită, eu sunt îmbrăcată în halat, cu totul altfel decât în poze sau la televizor și unii îmi spun: „Nu vă supărați doamnă, dar ce semănați cu Maria Coman!”. Văzându-mă la televizor se simt mai bine, au impresia că sunt „de-a lor”. E drept că eu sunt și foarte sensibilă și cu fiecare în parte vorbesc, îi spun o vorbă bună. Într-un spital, când vezi o față luminată, care-ți întinde o mână, deja se schimbă lucrurile. Clar, eu cred foarte mult în destin, într-o soartă. Dumnezeu m-a dus în acel loc și i-a pus vorba în gură lui Galetin, de eu am ajuns la Clinica de Oncologie. 

Îmi place ceea ce fac. De exemplu, Furdui Iancu, atunci când mă vede, primul lucru care mă întreabă e dacă mai lucrez la oncologie. „Cum poți, fată, să vezi atâta suferință?”. Și i-am zis: „Când văd că am putut să ajut un om și văd un mic de zâmbet, mă încarc foarte mult sufletește. Sunt mulțumită de mine”.

Plec de multe ori plângând, dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a lăsat mintea întreagă și mi-a dat suflet să pot să fac bine. Câteodată mi-e întors cu rău, dar nu contează. Eu mă bucur când pot să fac bine. Bunica mea din partea mamei, mam’ bătrână cum îi spuneam eu, de mică m-a învățat Tatăl Nostru. Spunea: „Să nu mănânci până nu ti spăla pă obraz și îi spune Tatu Nost”. Și îmi mai spunea: „Dacă tu vreodată nu-i putea face bine, să nu-ncurci omu’! Că deasupra ta îi Dumnezău, care te-a videa și când ți-a fi lumea mai dragă, atunci te-a pălmui”. Și mi-au rămas vorbele astea. 

Vacanțele mi le petreceam toate la Maramureș și pe dealurile acelea cântam cât mă ținea gura. L-am moștenit pe fratele mamei. Eu practic de la el am învățat. Îl tot auzeam pe el la coasă cântând și eu dă-i la polog. Aveam furca mea, grebla mea și făceam clăi, căram căpițe, dădeam fânul în șopru. Toată vara mi-o petreceam la fân. Am iubit copilăria și acum aș putea să desenez fiecare deal în parte, fiecare loc...

 

- Care este punctul tău de vedere cu privire la influența manelelor asupra muzicii românești?

- Este un gen muzical despre care nu pot să spun că nu îmi place, pentru că aș minți. Sunt unele cântece care îmi plac, sunt melodioase. Sunt unele care chiar au texte drăguțe. Doar că eu nu le cânt. În poale și-n opinci nu ai cum să cânți manele. Pe mine mă reprezintă folclorul și asta o să fac cât îmi ține Dumnezeu glasul. 

Muzica populară a fost influențată însă de manele și nu pot să spun că acum nu mai este. Dar deja folclorul și-a făcut drumul lui, are făgașul lui, este ca un râu. Vin și foarte mulți tineri înspre folclor și sunt ca niște pârâiașe ce vin pe râu. Folclorul nu va muri niciodată, pentru că am muri noi, ca popor. Noi suntem ceea ce suntem datorită folclorului. Și românii plecați dincolo țin foarte mult la tradiție. Iar dacă ne uităm la tineret, ia populară începe deja să se poarte la blugi. De sărbătoarea Sânzienelor foarte multă lume se îmbracă în port popular. 

Iubesc costumele populare. Am foarte multe, din Maramureș, din locul meu natal, am din Alba, din Banat, Timiș și Caraș. Dacă ar fi după mine, m-aș duce la lucru îmbrăcată în poale, în cotrânță și mi-aș lua un halat peste. 

 

- Ce îți propui pentru următoarea perioadă?

- Ne propunem să facem cunoscut albumul pe care l-am înregistrat anul trecut și l-am lansat în februarie. Vrem să mergem la diverse emisiuni, la diferite spectacole, iar cântecele noastre să intre în sufletul omului. Cred că asta și-ar dori fiecare interpret, cântecele sale să fie ascultate și cunoscute. E cel mai bun lucru care i se poate întâmpla unui interpret. Mă uit la marii artiști precum Nicoleta Voica, Tiberiu Ceia, cântecele lor sunt cântate peste tot unde te duci. „Frumoasă vecina noastră” o știe până și cel mai mic de la grădiniță. Normal că pentru Tibi acest lucru este o mândrie. Și Tibi mi-a spus: „Tu pe unde te duci și cânți, fii bună și cântă «Mărie poale șurace». Și așa poalele tale întotdeauna îs cu șucuri și numele ți Mărie”. 

Ioana NICOLESCU