Interviu cu Felicia Stoian, despre folclor și televiziune

 

Felicia Stoian, cunoscută publicului ca om de televiziune și interpretă de muzică populară, povestește despre cum s-au împletit cele două domenii în viața ei profesională. O prezență obișnuită, atât pe micile ecrane, cât și pe nenumărate scene ale diverselor festivaluri, are o mare apreciere pentru oamenii care i-au fost alături și au contribuit într-un fel sau altul la persoana care este astăzi.

Vorbește cu emoție despre nenumăratele evenimente la care a participat, proiectele în care s-a implicat și despre frumoasa colaborare cu Maria Coman, cea pe care o numește sora ei. 

Iubește muzica populară și tot ceea ce înseamnă folclor și tradiție, dar spune că televiziunea rămâne marea ei dragoste. 

 

 

- Înțeleg că pasiunea pentru televiziune a apărut înaintea celei pentru muzică populară. Ne poți vorbi puțin despre acest lucru?

- De când eram copil și mergeam în primii ani la școală, asta se întâmpla înainte de ’89, îmi aduc aminte că o iubeam tare mult pe Sanda Țăranu. Am mai spus acest lucru, iar cei care iubesc muzica populară știu că a fost marea mea dragoste. Nu înțelegeam la vârsta aceea, de șase, șapte ani ce înseamnă televiziunea. Nici pe departe, dar o adoram pe acea femeie, care stătea pe acel jilț și vorbea atât de frumos. Am iubit-o instant și mi-am zis: „Tare mult mi-aș dori să fiu și eu acolo”. La școală, când ne-a întrebat doamna învățătoare ce vrem să ne facem când vom fi mari, eu am spus că vreau să mă fac Sanda Țăranu. Evident, colegii mei au râs iar doamna învățătoare mi-a spus să stau jos. 

 

- Care au fost primele experiențe cu televiziunea și care au fost dificultățile pe care le-ai întâmpinat?

- Primele experiențe au fost la o televiziune care acum nu mai există, se numea TVT89. Era prima televiziune liberă după evenimentele din ’89 și asta se petrecea în anul 1994. Terminasem liceul, intrasem în primul an de facultate, nu știam pe ce drum să o apuc și s-a ivit un post de crainic acolo. Țin minte că un vecin mi-a spus. Știa că vorbesc frumos, i se părea lui că am dicție bună și mi-a zis: „Ce-ar fi să vii la TVT89 și să dai un concurs?”. Director era o doamnă, Georgeta Broșteanu, mi-o aduc aminte foarte bine și acum și acela a fost primul meu contact cu televiziunea. 

Primul examen a fost dur. Eram mai mulți tineri, îmi amintesc că ne-au pus în fața unei camere să citim dintr-un ziar. Am citit, dar îmi transpirau palmele de emoție. Vedeam operatorul în spatele camerei și niște lumini care mi se păreau extrem de puternice. Țin minte că era un coleg care, în timp ce eu citeam de pe acea bucată de ziar, a început să se dezbrace. Am înțeles că acesta era un examen destul de aspru și voiau să vadă dacă altceva îmi distrage atenția. Sigur că vederea periferică era acolo, nu aveam cum să nu văd că se petrece ceva, dar nu mi-am mișcat ochii de la cameră, deși nu vrei să știi ce a fost în mintea mea. Nici nu mi-am închipuit că acela a fost de fapt un test. 

Dificultăți nu pot să spun că au fost, pentru că atunci, în anii aceia, toți eram novici și ne doream foarte mult să învățăm. Țin minte o legătură poate nespusă cu Televiziunea Română, unde sunt actualmente. Era un coleg, Adrian Cireap, care a venit la noi, unde eram în vremea respectivă, la Europa Nova și m-a întrebat dacă nu vreau să merg la Televiziunea Română. Eu eram îndrăgostită de Europa Nova atunci și nu îmi doream să plec. Și atunci mi-a spus să fac niște cursuri de televiziune măcar, că îmi vor folosi mai târziu. Și uite așa, la acea vreme am urmat niște cursuri foarte bune de televiziune, care mi-au folosit mai târziu. Repet, nu pot să zic că a fost greu. Nu am avut piedici în televiziune, dar nici nu m-am grăbit. Am învățat pas cu pas. La mine a fost o pasiune și în fiecare zi îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a lăsat pe pământ să fac ce-mi place. E mare lucru să-ți faci din pasiune meseria. 

 

- Povestește-ne puțin despre proiectele în care ai ales să te implici de-a lungul anilor. 

- Am început cu crăinicia știrilor. Iar când m-am mutat de la TVT89 la Europa Nova, tot pe știri m-am dus. Directorul de la acea vreme, pe care l-am iubit foarte mult, domnul George Boieru, mi-a spus într-o ședință de redacție: „Ce-ar fi a’ mică ( mie toți îmi spun a’ mică) să faci tu muzică populară? Am văzut că-ți place viața la țară, că îți place tradiția...”. Eu nu luasem contact în viața mea cu lucrurile astea, a fost o provocare pentru mine. Și așa am început să fac emisiuni de muzică populară, m-am documentat, așa am ajuns la Gheorghe Galetin, Cica Giurița, cel care s-a ocupat de mine în primii pași în muzică, împletiți cu televiziunea. El mi-a dat abecedarul și tot el m-a îndrumat spre Școala Populară de Artă, să-mi desăvârșesc studiile muzicale. Așa am ajuns la Delia Musunea, dăscălița mea de muzică. Așa am învățat muzică, solfegii, așa am intrat în tainele istoriei muzicii, am ajuns să cânt și îmi place foarte mult ceea ce fac. Dar televiziunea rămâne dragostea mea cea mai mare. 

Apoi au început proiectele, festivalurile de folclor. S-a întâmplat în ’97 ca marea doinitoare a Banatului, Mariana Drăghicescu, să se prăpădească departe de țară, în Canada. Și în ’98, împreună cu domnul Cipu, era și istoricul Hațegan, cu Asociația Culturală „Banatul”, cu Gelu Stan, eu eram cea mai micuță între ei, am pus bazele Festivalului Național „Mariana Drăghicescu”. Acesta este proiectul cel mai de suflet pentru mine, pentru că sunt și legată de familia ei, sunt parte din familia ei de sânge. Este unul dintre cele mai renumite festivaluri de folclor din țară și sunt făloasă că se desfășoară și în Timișoara, dar și în Caraș Severin, în locurile ei natale. 

Sigur că am și alte proiecte de suflet. Avem un festival pe care l-am preluat încă de la prima ediție, se numește Festivalul „Din Comoara Satului”, care se desfășoară la Ghiroda. Este foarte frumos, organizat de Asociația Pro Datina, împreună cu noi, cei de la Televiziunea Română Timișoara. 

Iarna avem Festivalul de „Obiceiuri și Tradiții”, desfășurat în comunele care înconjoară Timișoara.

De câțiva ani m-am implicat foarte mult, și sufletește enorm, în tot ceea ce înseamnă folclorul preșcolarilor. Există un festival euroregional la Giroc, pe care îl iubesc. Până la urmă educația și tot ce înseamnă apropierea de folclor trebuie să pornească de la primii pași în viață ai copiilor. 

Sunt implicată la fel, sufletește, în tot ceea ce înseamnă activitatea Ansamblului Profesionist „Banatul”. Colegii mei de acolo m-au cooptat în funcția de consilier artistic, iar pentru mine este o onoare să fiu în consiliul lor artistic. 

 

- Când ai cântat muzică populară pentru prima dată? Înțeleg că s-a împletit cu televiziunea, că de acolo a pornit. 

- Tot datorită lui Gheorghe Galetin. Eram la Europa Nova și îi făceam un portret Anei Pacatiuș. Mi-e foarte dragă ca interpretă, repertoriul ei este foarte curat și pentru mine este un model din acest punct de vedere. Lucram la un portret și cântam de zor după ea, așa cum știam eu, un cântec pe care-l iubesc, „Peste Caraș Severin”. Eu nu l-am văzut pe Cica Giurița când a venit și aud o voce tumultoasă în spatele meu: „Măi fetițo, dar tu știi să cânți!”. Și m-am întors și am spus: „Nu, nea’ Gale, dar fredonam după doamna Ana”. „De mâine vii la ansamblu, pentru că am știut eu că trebuie să te trimit la Școala de Artă, dar acum îmi dau seama că trebuie să fac solist din tine”. Și uite așa m-am dus la Ansamblul „Bănățeana”, pe care domnia sa îl cârmuia și de acolo a început această nebunie frumoasă. Și se împletește tare fain cu ceea ce fac eu la lucru. 

 

- Care sunt melodiile pe care le interpretezi cu cel mai mare drag?

- Melodiile mai așezate, brâurile mai rare, horele și mai îmi plac doinele. Am în mașină o selecție numai de doine, cu interpreți pe care îi îndrăgesc și cu doine frumoase din Banat, pornind de la Mariana Drăghicescu, de la Ana Pacatiuș, Iosif Ciocloda, Ileana Maciovan, un rapsod foarte bun, de care lumea nu prea mai știe, cu o zestre grozavă în privința folclorului, de la Petrică Miulescu Irimică, Dumitru Teleagă, Liliana Laichici, Andreea Voica, Adrian Stanca  și lista poate continua. 

Mai mi-e drag să cânt ardelenește și sorocuri. 

 

- Cum vezi tu continuarea tradițiilor prin tineri și implicarea acestora în folclor? 

- Eu sunt în mijlocul lor, prezint foarte multe festivaluri-concurs în toată țara. Sunt foarte mulți tineri și ce-mi place foarte mult la generația asta de până în 25-30 de ani e că sunt și educați. Mulți dintre ei au meseriile lor, își fac studiile dar în paralel fac și studii muzicale. Alții merg doar pe partea lor de pregătire profesională, dar sunt înzestrați de la bunul Dumnezeu cu glas și continuă să cânte. Și nu numai să cânte, dar și vorbind de partea coregrafică, sunt foarte mulți tineri care se implică, din toate zonele țării. Învață cu foarte mut drag să joace brâurile bătrâne, sorocurile, prălocurile, ardelenele, doiurile... Ți-e mai mare dragul. Eu zic că este o reîntoarcere la folclor și îmi asum ceea e zic. 

Avem o petrecere privată, undeva la sfârșitul verii, la niște tineri care se căsătoresc și care și-au dorit să le cântăm cu taraf tradițional, nu cu orgă. Sigur că orga acoperă multe instrumente și e binevenită la nunți, dar mi-a crescut inima când am auzit că vor instrumente tradiționale. 

 

- Ai fost pe scena multor festivaluri. Care te-a impresionat în mod particular? 

- Pentru mine, ca interpret, a fost „Cerbul de aur”. A fost o experiență pe care nici nu pot să o descriu. Sunt multe festivaluri frumoase la care am participat și de la care am amintiri grozave, printre care și „Strugurele de aur” de la Jidvei, unde ne prezenta Mărioara Murărescu. Pentru orice interpret să fii în „Tezaurul folcloric” este o onoare. Dar, întorcându-mă la „Cerbul de aur”, am fost pe scenă împreună cu Tiberiu Ceia, cu sora mea, Maria Coman și cu micuța Stana Stepanescu, ce acum este o tânără interpretă foarte iubită în toate colțurile țării și extrem de talentată. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost această experiență, deoarece nu mi-am simțit picioarele când am urcat pe scenă. Când am văzut marea de oameni de acolo... Nu știu nici acum cum am coborât treptele, nu-mi aduc aminte cum am cântat, habar nu am avut ce se întâmplă, așa o emoție m-a învăluit. A fost un succes frumos.

O altă experiență, asemănătoare, dar care a avut loc mai târziu și am putut altfel să-mi stăpânesc emoțiile, a fost la Sibiu, la celebra Silvia Macrea, cea care realizează festivaluri de o ținută de nota zece. Am fost acolo acum doi ani. A fost tot așa, o mare de oameni și aveam foarte mari emoții. Aveam ace în picioare de la genunchi în jos. Aceste două festivaluri m-au marcat enorm. 

 

- Ce ne poți spune despre experiența de a lucra alături de Maria Coman, pe care o numești sora ta?

- Noi am plecat împreună pe drumul cântecului, la Gheorghe Galetin, Ansamblul „Bănățeana”. Ea era deja de câțiva ani la ansamblu și eu mi-am dorit tare mult să lucrăm împreună. Ni se și potrivesc glasurile. Avem trei albume împreună, iar cel mai recent pe care l-am realizat este la Novi Sad, cu orchestra de acolo, de care s-au îngrijit doi oameni de excepție: Roman Bugar, un foarte bun dirijor și Petru Popa, foarte cunoscut iubitorilor de folclor. Pe acest album avem fiecare piesele noastre și mai am piese împreună cu Ciprian Pop și Dumitru Teleagă. 

Avem o colaborare apropiată, dar ea nu are la fel de mult timp disponibil. În cazul meu, lucrând în televiziune și făcând același lucru, timpul meu este în mare parte dedicat cântatului. Dar cum avem ocazia, cum mergem împreună la spectacole. Eu mă regăsesc în cântecele Mariei și sunt convinsă că și ea se regăsește în cântecele pe care le interpretez eu. Avem două cântece frumoase, care cumva ne-au consacrat, „Ascultă cântec curat”, care este și titlul unui album și pe care l-a îndrăgit foarte mult Mărioara Murărescu și un cântec tradițional, un brâu pe care-l cânta și Mariana Drăghicescu, „De pe plaiuri bănățene”, pe care-l cântăm împreună cu Dumitru Teleagă. Textul îmi aparține și am încercat să-i găsesc fiecăruia locul, să unesc Banatul de la un capăt la altul. Aceasta a fost ideea mea încă de la început, pornind de la Lipova din Arad și până după Orșova, la Bahna lui Ștefan Constantin Moacă. 

 

- Folclorul este mereu în schimbare, există permanent influențe. Cum crezi că afectează acest lucru autenticitatea sa?

- Influențe erau și înainte. Până la urmă noi suntem cel mai vestic punct și atunci nu ai cum să nu ai influențe din partea vecinilor din Serbia sau din partea maghiarilor. Folclorul circulă. El înseamnă înțelepciunea poporului, iar pe pământul Banatului se știe foarte clar că de sute de ani toate națiile au trăit în bună înțelegere. De aceea cred că sunt firești aceste influențe. Atâta timp cât filonul rămâne curat, eu cred că ele îmbogățesc, ornamentează. Ele sunt frumoase atâta timp cât sunt curate și te definesc până la urmă ca popor. 

Dacă te referi cumva la muzica împrumutată, aceste curente vin și trec. După ’89 folclorul era într-un con de umbră și era destul de blamată muzica populară, pentru că era cumva asociată cu vremurile de dinainte de ’89. Iar după ’90 a început această imixtiune și preluare a tot ceea ce este în exterior. Muzica sârbească e frumoasă de altminteri. Era normal să o traducem în română, ca să o înțeleagă tot natul, dar ea tot muzică sârbească rămâne. 

Iar manenele sunt definite generic așa, dar este de fapt o muzică pe care nu au știut cum să o definească, împrumutată dintr-o parte și si alta. Dar ele vor trece, așa cum au trecut acele manele care se cântau în anii ’95-’96. Nu mai știe nimeni despre ele. Însă dacă întrebi „Frumoasă vecina noastră”, o știe tot omul, dacă vorbești despre „Hai români la hora mare”, la fel. Pe mine nu mă sperie aceste valuri, câteodată chiar mă gândesc că sunt bine venite ca să se poată face o comparație. 

 

- În ce proiecte ești implicată acum și ce planuri de viitor ai?

- Acum încă mă bucur de reușita acestui album, pe care l-am înregistrat la Novi Sad. Sunt implicată în Festivalul Național „Mariana Drăghicescu”, pe care îl desfășurăm în septembrie. De asemenea, în Festivalul „Din Comoara Satului” pe care îl desfășurăm la mijlocul lunii iunie, la Ghiroda. Astea sunt cele mai apropiate proiecte, în care sunt implicată direct și de care sunt legată sufletește. Și aștept cu nerăbdare ca Timișoara să fie din nou în sărbătoare la Festivalul Inimilor. Mi-e foarte drag acel festival, din punct de vedere al redactorului și al iubitorului de frumos și de tradiție de pe tot cuprinsul globului pământesc. Mă bucur tare mult că în Timișoara vin atâtea țări cu folclorul lor și vezi străzile pline cu participanți costumați. E Timișoara în sărbătoare. 

În august o să fiu împreună cu Ciprian Pop la Festivalul de la Mamaia și vom cânta cu orchestra Jidvei România, condusă de maestrul Stelian Stoica, pe care o iubesc din tot sufletul. Până anul acest nu am fost la Mamaia în calitate de interpret.

Eu îmi iubesc foarte mult meseria, îmi plac tradițiile românești, muzica tradițională. Îmi sunt dragi copiii și văd că se apropie foarte mult de folclor. Încă mai sunt rapsozi, asta e foarte important să se știe. Încă mai avem de unde culege. Încă se găsesc în lăzile de zestre ale bănățenilor și nu numai, costumele vechi pe care putem să le recondiționăm și purta cu mare drag, și să luăm modelele acelea frumoase și autentice și să le facem alte costume populare mai departe. 

Am o singură durere. În ultima vreme în zona Banatului s-au dezvoltat aceste ateliere meșteșugărești, de țesătorie, de altminteri foarte bune, unde se confecționează costume. Totul este bine și frumos până vezi ce modele ies. De ce înainte țăranii, țărăncile românce, fără școală, fără o educație în modă, au știut să aleagă paleta de culori și modelele atât de frumos. Acum mă uit și fac comparație între costumele de atunci și un anumit tip de costume din zilele noastre, care sunt atât de urâte, cu modele atât de vulgare și nelalocul lor din toate punctele de vedere și nu înțeleg.

Dacă am o durere în ceea ce privește muzica tradițională și tradiția în general, asta este. Și din păcate, la noi în Banat e cel mai prezent acest kitch. 

Ioana NICOLESCU