Interviu cu pictorul Andrei Medinski

 

Câteva discuții și întâlniri cu Andrei Medinski, unul dintre cei mai reprezentativi artiști plastici contemporani, s-au materializat în scris, în rândurile de mai jos. Acestea permit cititorului o scurtă incursiune printre fragmente de amintiri, prin viziunea artistului asupra artei și a lumii. Asupra trecutului și a prezentului, a identității și exprimării artistice. 

A venit în Timișoara cu gândul de a pleca mai departe, lucru care nu s-a mai întâmplat. 

Printre primele sale amintiri cu orașul se perindă  cafenelele, hanurile, restaurantele și berăriile de atunci. Locuri și persoane care au devenit surse de inspirație și s-au regăsit ulterior, parțial, în lucrările sale. A rămas statornic unei viziuni din tinerețe. Universul său artistic cuprinde și descrie lumea circului, a spectacolului și boema. „Cu personaje. De tot felul. Vesele sau triste. Prinse în eternul joc de-a râsu-plânsu.”

Despre arta contemporană din acest colț de Europă, pictorul crede că este „în căutarea identității pierdute”. Spune că „aveam și blamam cultura de masă iar acum avem masă fără cultură!”.

 

 

- Care este primul contact pe care l-ați avut cu arta plastică și când ați observat că vă atrage acest domeniu?

- În copilărie desenam. Mâzgăleam personaje și pisici prin blocul de desen al Maiei, sora mea cea mare. Dar, în urma unor măsuri coercitive (o urecheală pe cinste!) am abandonat cu părere de rău blocul și domeniul (pentru o vreme). 

 

- Cum a venit decizia de a urma studiile Facultății de Arte Plastice din Timișoara?

- N-am venit să fac o facultate la Timișoara! Aici e o poveste. Sau poate că aici este loc despre ceea ce numim destin. De ce spun asta? Iacătă! Spre deosebire de cele două facultăți de dinainte (pe care le-am abandonat ulterior) pentru care m-am pregătit pentru examenul de admitere, aici am mers la cacealma. Nu m-am pregătit defel. La desen am zis că am labă cum se spune în jargon. Iar la culoare... Simțul cromatic îl am de la mama natură! Și s-a văzut. Că nu a fost taman așa. Am picat. Al doilea sub linie. Și totuși... Pe câțiva dintre cei  reușiți (de sex masculin) i-a luat la armată. (Eu o făcusem deja). Și după cum postulează o zicere biblică cum că cei din urmă vor fi cei dintâi, am intrat și eu. Pe ordinea de zi. Iarăși. Student. Până atunci lucram într-o fabrică strungar. (Strungar metale, la oi e strungaș!). Am continuat lucrul și după aceea. O vreme. Numai în schimbul de noapte. Asta până m-am apucat de zugrăveli și pictat tavane. Oricum este o altă poveste. Rămâne pe altădată. Și repet. N-am venit să fac o facultate la Timișoara. Am venit să plec. Dincolo. Peste graniță. Era o modă pe atunci. Să fi frontierist! (Decât emigrant în propria-ți țară!). Am avut o tentativă de trecere. Atunci. Când eram student. Detașat la munci agricole (la cules de struguri). Într-o localitate de graniță. Aproape de fâșie. Atunci am ratat evadarea. A fost tragi-comic. (Am scris despre acest episod în volumul Nacela ruptă). Așa că am rămas. La Timișoara. Că tot a fost cândva Mica Vienă! O mica paranteză. Ziceau că asocierea sau asemănarea orașului  cu marea metropolă imperială vine și de la multitudinea de restaurante, cafenele și hanuri existente în urbe în acea epocă. Dacă le socotim doar pe cele din vechea cetate, precum: Cele Trei Coroane, Țarul rusesc, Cerbul de Aur. Hanurile: Boul de Aur, Cei Șapte Electori, Mânzul de Aur. Sau berăriile: Pummer și Spieluhur. Sau pe celelalte din cartierele de demult ale Timișoarei. Dar să le luăm doar pe cele din  vremea mea. Din bătrânul cartier Iosefin. Bunăoară celebrul restaurant Sinaia, fost Elite. Sau celelalte: Vaporul Alb, Royal, Jiul sau Butoiul de Aur. Buneee! Pe unde am poposit și eu de nenumărate ori. (Pentru inspirație!).

 

- Ce fel de amintiri predomină cu privire la Timișoara anilor ’70-’80? 

- Amintiri...amintiri. Prima amintire cu Timișoara acelor ani...Iat-o! Un tren de noapte m-a debarcat într-o vară târzie pe peronul Gării de Nord, din Timișoara. Nu cunoșteam pe nimeni. În acest oraș. Dar oricum nu conta. Eram tânăr. Și cum se zice, neliniștit. Nu aveam bagaje. Mint. Aveam. Un geamantan mic. Mic. Botezat  burdușică. Unde aveam actele și un schimb de haine. Era cam tot patrimoniul ce-l dețineam pe atunci. Iarăși mint. Puțin. Aveam și ceva bani. Nu mulți. Câștigați la diribau. Dar erau destui pentru câteva săptămâni. Și mai departe? Mai departe, fie ce o fi. O să mai vedem.  Poate reușesc să fac pași dincolo. La sârbi. Și de acolo... Poate...Dacă nu... Dumnezeu cu mila!

Îmi amintesc. Parcă a fost ieri. L-am lăsat pe burdușică în gară. La bagaje de mână. Și am ieșit din clădire. Afară era o noapte caldă. Caldă. Zăpușeala zilei stăpânea încă văzduhul. Din când în când bântuia totuși o vagă adiere de vânt. Ceva mai răcoroasă. Cred că era într-o zi de sâmbătă. Luminile orașului străluceau feeric.  Parcă sărbătoresc. Atunci să sărbătorim. Așa. Ca la douăzeci de ani, Fără griji și fără bani! (Aveam cu puțin peste 20 de ani!).

Pe străzi era încă destulă lume. Chiar la aceea oră târzie. De noapte. Lumea se lăsa cu greu convinsă să intre înăuntru. În  case. (Sau la bloc!) Și se răsfăța încă la grădinile de vară. Sau la mesele scoase pe trotuar. Orașul avea viață de noapte! Carevasăzică avea potențial. Asta mi-a plăcut. Mult. Atunci. Toate birturile erau deschise. Le-am luat la rând. De la gară până la catedrală. În centru. La Expres. Unde am ajuns spre dimineață. Căscând. De somn. De acolo, (după miros?) am făcut o buclă. Și am ajuns La Groapă. O cârciuma pitulată sub actualul pod- Mitropolit Andrei Șaguna (fost Episcopal, al Tinereții, Mihai Viteazu). Unde am adormit. Vitejește. Cu capul pe masă. M-a trezit după vreun ceas o chelneriță. Drăguțică. Cu fustiță roșie. Scurtă. Și o bentiță de aceiași culoare  prinsă peste părul blond. Creț. Cu voce îngăduitoare: Deșteptarea tinere! E vremea cafelei. Cum o vrei, cu zahăr sau fără? Ripostez somnoros, foindu-mă pe scaun : O vreau cu tine! Femeia mă privește curioasă. Are ochi frumoși. Albaștri. Dar triști. Poate obosiți. Zâmbește deodată amuzată. Și intră-n joc. Potrivindu-și cochet zulufii  după ureche. Apoi cu voce joasă. Aproape șoptită: Bine! O facem. Dar după ce-mi termin tura! Eu sunt Klara... ( Pe ecuson scria Klarissa! Am pictat-o mai apoi în ciclul de picturi Nopțile cu Patricia Kaas). Ies. Afară, în imediata apropiere, pe canalul Bega, două ambarcațiuni cu fete, canotoare, spintecă luciul de apă. Sacadat. Strigătul fetei cârmaci îmi alungă ultima rămășiță de somn. Trag adânc în piept aerul umed și răcoros. Odată. Încă odată. Așa! Începe o nouă zi. O zi... Pe lângă multe altele ce va să vină. Ce înseamnă o zi? Puțin. O bagatelă la nemurirea de la douăzeci și un pic de ani. Așadar...Bună dimineața Timișoara! Odată. Și încă odată. Bună dimineața Timișoara! Și încă odată...

Așa! Începea noul meu periplu citadin ... Atunci, demult...

 

- Care a fost parcursul artistic? În ce mod s-a transformat de-a lungul anilor viziunea, exprimarea artistică, abordarea? 

- Poate să pară ciudat. Nu am avut un parcurs. Nu am un parcurs. Eu am rămas oarecum statornic. Unei viziuni din tinerețe (carevasăzică încremenit în proiect!): Lumea circului. Lumea spectacolului. Și boema. Cu personaje. De tot felul. Vesele sau triste. Prinse în eternul joc de-a râsu-plânsu. Oare nu e destul pentru un pictor? Pentru mine e destul!  Mai ales că circul e în noi. Nevoia de spectacol e în noi. Precum o halbă înspumată de bere. Ce stă să se reverse.

 

- Fiind unul dintre artiștii care s-au format și au lucrat în perioada comunistă, în ce mod v-a influențat regimul politic? V-ați confruntat cu anumite limitări, cu cenzura? 

- N-am avut treabă cu regimul politic! Eram tânăr și neliniștit!Am trăit cum am vrut. Bineînțeles cu reducțiile de rigoare. Dictate de regimul politic în care vesel am coabitat. Corecțiile ce le-am suportat, nu m-au schimbat. Defel. Și de nici un fel. Pe de altă parte nici nu am vrut să mă schimb. De nici un fel. Iar acum, nici să vreau să mă schimb cumva, nu mai pot. Nu mai am timp. Destul… Sau poate că a fost destul.  Am trăit destulă vreme sub semnul: Reușit fără loc! Cugetare ajunsă, atunci, în tinerețea mea, ca un fel de slogan. Și nu a fost ușor dealtfel. Să reușesc pe un loc. Care să fie. Al meu. Numai al meu. Rostul meu. De adevăratelea. Dar oricum am crezut și cred, încă. Nu poți să fii fericit cățărat pe nefericirea altora!

În ce privește partea artistică. Nu am fost în cărți! Erau alții în top. Lucram pe atunci cu Diodor Dure și Luca Adalbert. Frescă și mozaicuri. Am avut totuși... Un așa zis prieten la Comitetul de Cultură și Educație Socialistă care s-a exprimat tranșant cum că atâta timp cât este el acolo, eu nu sunt pictor la Timișoara. Nu s-a întâmplat asta! Sau s-a întâmplat și nu știu eu? 

 

- Ce a însemnat ’89 pentru arta din România?

- Entuziasm. Mult entuziasm. Entuziasmul unui nou început. Ocazia mult așteptată. Când credeam că o să dovedim ce putem și cine suntem. Și am făcut-o! Doar că a fost o demonstrație gratuită. N-am avut cui. Am făcut-o mai mult pentru noi înșine. Pe ceilalți nu i-a interesat. Aproape deloc. Era un timp al nisipurilor mișcătoare. Unii pierdeau niște privilegii. Onoruri și onorarii. Funcții. Care au fost mai apoi înșfăcate de alții. Tot de-ai noștri, adică de-ai lor. Ceilalți am rămas într-un fel de expectativă păguboasă. Pe măsură ce vremea a trecut entuziasmul s-a topit. A ruginit. S-a muiat. De tot? N-aș zice...Ba! Aș zice doar că ...atârnă. Și atârnă frumos în bandulieră! Tot paradoxuri ale socialismului! Încă? Așadar, atunci aveam și blamam cultura de masă iar acum avem masă fără cultură! Avanti popolo!

 

- Cum ați defini arta contemporană din acest colț al Europei? 

- O artă în căutarea identității! Sau poate și mai bine spus :  O artă în căutarea identității pierdute!

 

- Care sunt principalele surse de inspirație pentru lucrările pe care le realizați?

- Circul și boema!

 

- Vorbiți-ne puțin despre expozițiile pe care le-ați avut și despre proiectele în care sunteți implicat.

- Au fost destule, dar memorabilă a fost o expoziție cu Geta (soția mea) la Vertiskos. În Grecia. Imediat după ’89. Unde vizitatorii se așteptau poate să dea peste niște sărăntoci din Est. Săraci cu resursele  și cu duhul. Au avut parte de un adevărat spectacol. De virtuozitate. A doua zi eram vedetele locului. A mai fost tot așa una în Germania. La Frankfurt. La Kempinski. Un succes. (Până și financiar!) După vernisaj diaspora românească din oraș s-a înghesuit să mă cunoască. ( Până atunci se făceau că plouă!) A mai fost o întâmplare hazlie (haioasă) la una din expozițiile mele din Timișoara. Când, un cetățean m-a abordat amabil  să-mi arate o fotografie cu un nud uriaș caligrafiat pe tavanul unei încăperi. (Era un nud desenat de subsemnatul în perioada studenției. Din seria tavane pentru burlaci. Alții ar fi zis lăbari. Oricum omul nu știa că-i desenul meu). Fain! Cine l-a făcut?  întreb eu. Perfid și prefăcut. Nu știu! zice omul. Dar știu că l-a desenat cândva un tânăr artist beat și pe întuneric! (Pe atunci se lua des curentul electric!) E de râs?

Cât despre implicarea în proiecte. Ce să zic? Ce să mai zic? Acum sunt implicat într-un singur proiect (major), acela al supraviețuirii. Ca mulți dintre noi dealtfel. Așa-zisul Proiect al  supraviețuirii onorabile!

 

- Știu că v-ați apropiat de literatură și ați publicat mai multe volume. Cum se îmbină pictura cu literatura?

- Aici  trebuie să-l citez pe Leonardo. (Da Vinci desigur. Nu-i vorba de firma de pantofi!). Care zice: Pictura este „sorella della poesia”. „La pittura e una poesia che si vede e non si sente, e la poesia e una pittura che si sente e non si vede”. (Pictura e o poezie care se vede și nu se aude, după cum poezia este o pictură care se aude și nu se vede). 

Frumos spus, nu-i așa? O fi și adevărat?

Din păcate (sau din fericire) eu nu scriu poezie. Deloc. Scriu doar proză. Scurtă. În scrisuri hilare. Fantezii. Scheciuri. Clipuri existențiale. Elucubrațiuni. Un fel de crochiuri… dacă tot e să facem o asociere cu arta plastică. Bunăoară: Întors acasă Fiul Rătăcitor (Risipitor) a intrat în poiată. Și a ieșit poet! (Bine că n-a ieșit pictor, că ar fi trebuit să emigreze din nou! adaug eu)

 

- Ce vă propuneți pentru următoarea perioadă?

- Ceva ce n-am mai făcut până acum. O expoziție de desene în creion. Pe hârtie. Pe coală ministerială format A4. Și mă întreb: 1.000 (o mie)  de desene or fi destule?

Divagam altădată despre desen: ... întotdeauna am crezut că desenul în pictură este precum fierul beton în structura zidului. Nu trăiește în sine și pentru sine. Nu se vede, dar există. Și e bine că există. Că este. Acolo. Să dea rezistență construcției. În ultima vreme am băgat de seamă că se cam vede structura internă a zidului. Îmbătrânește zidul? Sau noi? Oricum ceva s-a schimbat…

Altceva. Totodată, este acum pe țavă, adicătelea în curs de apariție,volumul  de proză scurtă Anul jderului. O carte despre așa-zisa Țară a Năsăudului. Locuri, oameni și amintiri. Sau bucăţi de istorie. Din locurile și despre locurile natale. Dar și din alte locuri. În bună parte ficțiuni ale subsemnatului. Sau cum ziceam? Elucubrațiuni!

Mai departe așteptăm. Ce așteptăm? Așteptăm sfârșitul comediei. Finita la comedia!

Ioana NICOLESCU