E foarte dificil pentru un jurnalist să intervieveze un alt jurnalist. Însă când acesta este Nicolae Secoșan, omul care, zeci de ani, s-a identificat cu radioul și sportul timișorean, discuția se poartă firesc, normal. 

Este foarte greu să scrii despre un om pe care îl cunoaște toată lumea, dar cu atât mai plăcut. Experiența personală este una totală, pentru că, împărtășind aceeași pasiune, ai ce să înveți de la maestrul Nicolae Secoșan.

Crainicul care ne-a adus în case, în vremuri de restriște, bucuriile cu care Poli, în special, ne însenina zilele a rămas fidel marii sale iubiri, echipa alb-violetă a Timișoarei. Chiar dacă astăzi sunt două Poli... 

Este omul care a avut curajul, cum spune, să și „urecheze” jucătorii celei mai iubite echipe de fotbal din Banat, dar și cel care a trăit alături de alb-violeți cele mai mari performanțe: câștigarea Cupei României, calificările istorice din cupele europene, îngenuncherea unor forțe ale fotbalului continental.

Și-a făcut din comentariul sportiv un crez pe care l-a urmat timp de decenii. 

Am depănat, alături de Nicolae Secoșan, amintiri dintr-o perioadă în care fotbalul era pentru mulți dintre noi – mai tineri ori mai vârstnici – cea mai mare bucurie. Dar am vorbit și despre viață, despre șanse primite și fructificate, despre oamenii pe care i-a întâlnit de-a lungul carierei – sportivi sau jurnaliști.

Munca sa nu a rămas neremarcată, astfel că, în anii 1998 și 2002, a primit premiul „Sebastian Domozină”, decernat de Asociația Presei Sportive din România celui mai bun comentator radio. 

De asemenea, în anul 2005 a fost distins cu premiul „Ioan Chirilă”, decernat de fundația cu același nume celui mai bun comentator radio al anului.

Și-a încheiat oficial activitatea de comentator sportiv după 40 de ani în care a slujit cu pasiune sportul românesc și timișorean, la 1 noiembrie 2008. 

Și pentru că în 15 mai Nicolae Secoșan își aniversează ziua de naștere, îi adresăm și noi, colegii de la ziarul „Timișoara”, un sincer „La mulți ani!”.

 

 

- V-ați născut în Ghiroda Nouă, în 15 mai 1945...

 

- Da, m-am născut în Crișani Telep, acum Ghiroda Nouă, cartier din Fabric. Am fost singur la părinți. Tata a luptat în Al Doilea Război Mondial, iar apoi a muncit la căile ferate, a fost „cheferist”. Mama a lucrat câțiva ani la Fabrica de Confecții „Bega”, care atunci funcționa pe strada Eugeniu de Savoya, apoi a fost casnică. A avut de lucru și acasă, apoi, mai târziu, au apărut și nepoții... 

Mama a împlinit 94 de ani de Sfântul Geeorghe, în 23 aprilie. Pentru că vorbeam înainte de acest interviu despre fotbal, când am plecat de la mama spre tine, coborâsem câteva trepte, m-a întrebat cum a fost aseară, dacă sunt întreg la picioare. Asta pentru că lunea (discuția a fost purtată marți - n. aut.) este seara noastră de fotbal. Iar acest lucru a început să fie o adevărată sperietură pentru toată familia.

La 72 de ani, mâine-poimâine, mai alerg, după ce am făcut o pauză de vreo jumătate de an, pentru că am avut o operație de menisc exterior. Luni, am reintrat în gașca noastră, iar mama era interesată dacă sunt întreg. O dată pe săptămână, așadar, mai joc fotbal, cu colegi de-ai mei. Condiția de a participa la jocuri este să ai peste 60 de ani, pentru că doar veterani suntem.

 

- Dar și viteza de joc scade un pic...

 

- Da, clar. Deși sunt două-trei excepții, se vede imediat, dacă sunt cu cinci ani, să nu mai vorbesc de zece ani mai tineri...

 

- Să revenim puțin la copilăria dumneavoastră. În familia în care v-ați născut patriotismul era o stare de spirit.

 

- Să vă spun de unde, probabil, a reieșit acest lucru. Când eram foarte mic, aveam doi-trei ani, bunicul meu, care era un român cu R, mi-a spus că pe mine mă cheamă Nicolae Secoșan, român cu șapte vieți. În mintea mea de copil s-a întipărit această titulatură. 

De câte ori mergeam cu el, ba la frizerie, ba la birt, ba prin oraș și se întâlnea cu cineva, când eram întrebat cum mă cheamă declamam: Nicolae Secoșan, român cu șapte vieți. Asta s-a întâmplat câțiva ani, până mi-am dat seama că nu acesta este, de fapt, numele meu. 

Completarea aceasta i-a aparținut și ținea neapărat să accentueze românismul său. 

 

- Studiile?

 

- Primele clase le-am urmat în Piața Unirii, pe strada General Grigorescu, acum este o grădiniță acolo. Se numea Școala Elementară nr. 26. Am făcut aici primele șase clase. Liceul l-am făcut la „Carmen Sylva”. Pe vremea mea se numea Școala Medie nr. 3 – SM 3. Liceul l-am absolvit în anul 1963. Am urmat apoi Academia de Studii Economice la București, pe care am absolvit-o în anul 1968.

 

- Ați avut de mic înclinații spre sport?

 

- Dacă se poate numi practicat, da, am făcut, și, culmea!, dacă te uiți la înălțimea mea, am făcut baschet mai întâi, la Școala Sportivă, împreună cu bunul meu prieten, actualul profesor doctor Horia Vermeșan, cu care am fost și coleg  de clasă. Am făcut baschet la fosta Sală 2, care este acum a Teatrului Național. Aici făceam antrenamente cu doamna Vitman. Am făcut ceva baschet, pe urmă ceva fotbal, pentru că era, este și va fi mereu la modă. 

Am jucat la Știința, cum se numea echipa atunci. Îmi amintesc câtă emoție a fost la prima întâlnire cu Zoli bacsi, Zoltan Beke, celebrul inter al Ripensiei, care era antrenor la copii și juniori. Ni se spunea „desculți”, deși aveam teniși. Am jucat la „desculți”, la pitici și juniori. Acolo mi-am dat seama că e gata pentru mine.

 

- Acolo ați prins „microbul” Știința, devenită mai apoi Poli?

 

- Da, așa e. Dar mi-am dat seama că nu am valoare pentru fotbalul mare și m-am retras.

 

- Care este povestea apropierii dumneavoastră de munca în radio?

 

- Locuiam în Crișani Telep și, într-una din zile, mama a mers în vizită la o prietenă. Ei aveau aparat de radio, ceea ce însemna ceva pe atunci. Noi nu aveam. Era anul 1954, finala Campionatului Mondial, RFG – Ungaria. Aveam 9 ani. Gazdele ascultau meciul la radio, eu mă jucam pe acolo și am fost captivat ulterior de ritmul și dinamismul pe care îl emana comentatorul, Szepesi Gyorgy. Am aflat pe urmă cum îl chema pe comentator.

 

- Ați și înțeles comentariul?

 

- Nu am înțeles prea mult. Eu mai știam ceva ungurește, din moment ce locuiam în acel cartier. Copil fiind, mai știam cuvintele de bază, mă descurcam, conversam, dar nu pricepeam chiar tot, mai ales termenii de specialitate, pe care abia peste ani aveam să-i descifrez. Am trăit și eu alături de el, ba bucuria, ba necazul. A fost 2-0, 2-2 și la urmă 3-2 pentru germani. A fost un episod. Probabil atunci a intrat „microbul” radioului.

Acum mă întreabă colegii, la întâlnirile pe care le mai avem, dacă țin minte când jucau ei fotbal și eu făceam pe comentatorul.

 

- Când s-a ivit ocazia să vă îndepliniți visul?

 

- Am avut șansa ca, la București, în anul 1967, când eram la facultate, să văd un anunț, parcă îl văd și acum, era mare, un afiș uriaș: „Radiodifuziunea Română organizează concurs pentru ocuparea unui post de crainic sportiv”. Nu mai țin minte dacă erau trecute și condițiile de participare, dar, de vreme ce l-au pus în holurile instituțiilor de învățământ superior, se presupunea că, în primul rând, trebuie să fii student, să ai ceva școală, iar apoi să treci niște teste. Iar eu le-am trecut. În primul rând, a fost vorba despre teste de dicție și voce, care sunt primordiale. Nu știu dacă astăzi se mai dau astfel de teste. Am mai dat apoi test de cunoștințe generale despre sport. În timp, desigur, citisem destul și eram apropiat de fenomen. În București fiind, mai ales când veneau ai noștri – baschetul, handbalul, rugby-ul, voleiul, de fotbal nu mai spun – eram prezent. Mai mergeam și la celelalte meciuri, la Sala Floreasca, la Stadionul 23 August, unde se țineau pe atunci cuplajele fotbalistice. Cunoșteam, cât de cât, ce se petrece în lumea sportului românesc. În rest, mă informam din sursele pe care le aveam atunci la dispoziție.

 

- Când ați avut prima transmisie radiofonică?

 

- Primul meci l-am comentat după un an și ceva, doi... Concursul l-am dat când eram în anul IV, a venit apoi anul V, cu examenul de stat și celelalte, și nu am prea avut timp și de altceva. Am primit repartiția și am venit la Timișoara. Aici funcționa Studioul de Radio Timișoara, în sediul de pe strada Cluj. M-am prezentat aici, oamenii au fost foarte amabili. Le-am spus ce e cu mine, am colaborat pe aici. Pe urmă, cei de la București au decis să mai dau, vezi-Doamne, o probă. Mi s-a părut ciudat, la vremea aceea, dar avea să fie o carte câștigătoare, în cele din urmă. Am mers din nou la București, într-o zi de sâmbătă, pentru că atunci meciurile se jucau duminica. Eram în redacția sport, a sunat telefonul și Ion Ghițulescu a răspuns. Îi priveam cu teamă, cu o admirație și un respect deosebite. Erau Ghițulescu, mai trăia Mureșan, Voicilă, Soare, Minoiu, trupa bună a emisiunii „Fotbal minut cu minut”. Revenind la acel telefon, l-am auzit pe Ghițulescu văietându-se și întrebându-se ce e de făcut... Apoi, a răspuns că va rezolva situația. M-a văzut pe mine într-un colț, stingher, venit ca un provincial cu sacoșa în spinare. „Mâine îți dai drumul!”, îmi zice. Am înlemnit. Eu venisem pentru o eventuală probă. Asta urma, de fapt, să mergem la stadion! Ce și cu cine vorbise la telefon: Radu Urziceanu, cel care trebuia să transmită meciul din deschiderea cuplajului de a doua zi, de pe Stadionul 23 August, care era Steaua – Universitatea Craiova, s-a îmbolnăvit. Grohăia la telefon, nu putea vorbi, iar Ghițulescu, în disperare – pentru că toți erau deja repartizați, unii plecaseră prin țară la transmisii – a găsit soluția cu mine. A doua zi am transmis... Ion Ghițulescu a făcut introducerea, a spus trei vorbe și m-a aruncat în „bazin”. Noroc că am știut să înot și am scăpat. A fost un meci interesant acel Steaua – Universitatea Craiova. Era 31 martie 1969.

Șansa mea a fost următoarea, deși mă durea sufletul: Timișoara nu avea echipă în Divizia A pe vremea aceea, iar la Arad, chiar în acel an, erau două – UTA și Vagonul. Atunci, cum, desigur, se pun mereu probleme legate de cheltuieli mai mici, de la București s-a decis să mă trimită pe mine în fiecare sfârșit de săptămână de la Timișoara la Arad. Am prins o jumătate de sezon, era deja returul, meci de meci, săptămână de săptămână, când la UTA, când la Vagonul. În felul acesta, am acumulat ceva experiență.

 

- În același timp, ați lucrat și în domeniul în care erați specializat?

 

- Am lucrat la Direcția Comercială. Aici m-a prins și Revoluția, eram director adjunct. Am mai lucrat la OCL Alimentara inițial, apoi am venit la Direcția Comercială. 

Făceam în paralel cele două munci. Salariul, cartea de muncă și toate celelalte erau de la Direcția Comercială.

 

- De care dintre colegi ați fost mai atașat?

 

- Vreau să spun că am colaborat excelent și cu colegii de la Timișoara, și cu cei de la București, de care mă leagă prietenii deosebite. Chiar zilele trecute răsfoiam un album și am dat peste niște însemnări legate de numele pe care le-am pronunțat anterior. Uite, îmi amintesc de Sebastian Domozină, un om admirabil, prieten și profesionist. Mulți nu mai sunt, din păcate. Cel mai apropiat de suflet mi-a fost și îmi rămâne Dan Voicilă, de la Ploiești. El s-a pensionat înaintea mea. Mai discutăm, mai discut și cu Ion Ghițulescu, care face 87 de ani în luna august. Colegii cu care am jucat fotbal luni (la începutul acestei săptămâni - n. aut.) îmi spuneau după meci (eu nu am facebook, internet, sunt un tip de modă veche) că Ion Ghițulescu este foarte activ pe rețelele de socializare. Ei mai țin legătura pe internet, eu vorbesc cu el la telefon, clasic...

 

- Ați comentat peste o mie de întâlniri sportive...

 

- Da: 1.113, dacă socoteala mea este exactă. Asta e cifra care s-a consacrat. Cu asta m-am retras atunci când Poli a găsit de cuviință să-mi mulțumească. A fost un moment interesant, atunci am primit un tricou alb-violet cu numărul 1.113. Gheorghe Chivorchian era președinte și țin minte că momentul s-a produs înaintea unui meci cu Piteștiul, pe care Poli, din fericire, avea să-l câștige cu 2-1, rotunjund sărbătoarea. În aceste transmisii nu sunt incluse doar cele din fotbal, ci și cele din handbal, rugby, baschet. Am transmis chiar și badminton o dată. Nu prea știam cum e. Aveam un tehnician foarte fain, cu care mă înțelegeam minunat. Știam că la badminton trebuie să fie o liniște deplină, nu poți să chiui ca la fotbal. A trebuit să transmit de după ușa de la vestiarele Sălii Olimpia, pentru că dacă glăsuiam un pic mai tare s-ar fi uitat sportivii chiorâș la mine. „Sany, i-am zis tehnicianului, am încurcat-o”. Dar a ieșit până la urmă.

 

- Care sport vă este mai drag, în afară de fotbal, pentru că sunteți văzut mereu la meciurile de rugby, de baschet?

 

- Ai enumerat exact două sporturi care îmi sunt foarte apropiate de suflet. Sigur, fotbalul e în mintea multora. Dintre sporturile să le zicem extrafotbalistice, într-adevăr, poate în ordine inversă față de cum le-ai enumerat: baschet și rugby. Baschet nu doar pentru că făcusem eu când eram prunc, ci pentru că este cu adevărat un joc spectaculos. Urmăresc Euroliga la baschet masculin și abia aștept să înceapă „final four”-ul de la Istanbul. Aș fi vrut să se califice Crvena Zvezda Belgrad măcar în „final eight”. Mi-au promis colegii că rezolvă să merg o dată să văd, pe viu, aici, la Belgrad, că nu e departe, un meci de baschet.

 

- Aveți echipe preferate și din afara țării?

 

- Cum să nu? La fotbal, din Spania, țin cu Real Madrid, din Italia, cu Fiorentina, din Anglia, cu Manchester United, din Germania, cu Borussia Dortmund, din Franța cu Olimpique Lyon... Și pentru că am vorbit de sârbi, de la ei țin cu Crvena Zvezda.

 

- Revenind la cariera dumneavoastră de comentator radio, dincolo de Poli – Celtic Glasgow, câștigat de alb-violeți cu un 1-0 echivalent cu eliminarea scoțienilor, care a fost meciul pe care l-ați trăit cel mai intens?

 

- Meciul Poli – Celtic este vârful. Apoi, după zece ani, a fost meciul de pe „Vicente Calderon”, Atletico Madrid – Poli. 

Am ascultat, în destule rânduri, măcar ultima parte a comentariului, când eram gâtuit, îmi închipui cum erai dumneata și toți ceilalți care ascultau și sufereau pentru ce se întâmpla acolo. Echipa a jucat eroic, dar a fost și șansă. Poli a pierdut cu 1-0, dar a câștigat acasă cu 2-0.

 

- Ați cunoscut, de-a lungul carierei, o mulțime de sportivi. Care dintre ei v-a impresionat cel mai mult?

 

- Dintre ai noștri, de-a lungul anilor, e greu de spus, pentru că au fost atâtea generații... Eram copil și am crescut cu generația care a luat Cupa României în anul 1958. Aveam 13 ani pe atunci, începusem să pricep cam cum este cu fotbalul. Am fost prezent și la acea finală. Părinții m-au lăsat să merg pentru că, vezi-Doamne, am avut rezultate bune la școală. Tata, cum am spus, era „cheferist” și aveam permise de transport. Costa doar 50 de bani, dar mergeai cu „personalul”, e adevărat. Făceam o zi și jumătate pe drum. Din acea generație a Științei, deși n-a jucat în finală, Constantin Dinulescu mi-a fost tare drag. 

După ce și-a încheiat cariera de fotbalist a devenit arbitru, iar eu, o dată cu trecerea anilor, am devenit un om la microfon. Astfel, ne-am întâlnit și în această nouă calitate: eu – de comentator, el – ca arbitru. A fost un arbitru bun, recunoscut și pe plan internațional. Și acum îl mai sun din când în când. Este unul dintre puținii care mai trăiesc din acea generație. 

A venit apoi generația care a câștigat Cupa României în 1980. Dintre cei de atunci, toți erau oameni cu totul deosebiți, începând de la „Tata” lor, „Tata mare”, Dan Păltinișanu, Dumnezeu să-l odihnească. Era un băiat mare... Era uriaș la stat, iar la suflet era și mai mare. La fel de drag mi-a fost Stelică Anghel, cu care am avut o dată un conflict. Purta niște plete stil Ayala, un fotbalist sud-american celebru, și în supărarea mea, la un moment dat, poate nejustificată, mai mult de chibiț decât de comentator care se vrea obiectiv, m-am luat un pic de Stelică pentru că ținea prea mult mingea. Într-adevăr, dribla pe la fanionul de la colțul terenului și nu i-a ieșit. A auzit ce-am spus și normal că n-a tăcut. Era în momentul în care m-am retras spre cabine să iau declarații – dar n-a sărit calul, nu a fost de o obrăznicie pe care o vedem la fotbaliștii de astăzi. 

Ulterior, lucrurile s-au reglat și am ajuns foarte buni amici. L-am apreciat și ca fotbalist și, apoi, în calitatea lui de conducător la Poli. A fost un om de omenie, om de viață. 

Apoi cu Dembo (Emerich Dembroschi – n. aut.) sunt din același leat. Copiii noștri au fost împreună și la grădiniță, și la școală, pot spune că ne știm de-o viață. Am un respect deosebit pentru Imi. Câți oameni de acest fel mai există în România? Adică, au fost vârfuri în lume și, totuși, să fie atât de modești, de cuminți, de civilizați...

Mai este generația frumoasă din anii ’90 a lui nea Costică Rădulescu, cu meciuri pe „Vicente Calderon”, pe „Jose Alvalade”, la Lisabona... 

Au fost niște băieți admirabili și în acea generație, cu care mă întâlnesc frecvent și acum... De câte ori îl văd pe Vasile Ionuț îmi arată fruntea și-mi spune că mai are urmele mingilor pe care le-a respins în returul cu Atletico Madrid.

L-am pierdut, însă, pe Stoicov dintre cei de atunci, Dumnezeu să-l odihnească!

 

- Cu Adrian Crăciun, „jucătorul cu numărul 3”, v-ați împăcat?

 

- El nu e în Timișoara. Ne-am împăcat... Câteva săptămâni l-am pomenit în transmisii drept „jucătorul cu numărul 3”. Lucrurile s-au reglementat cât de cât. Apoi, l-am întâlnit când era conducător în perioada aceea atât de neagră, de confuză, cu Zambon. De acolo i se trag multe acuze și, probabil, de aceasta nu mai vine în țară. E probabil apăsat de nebuniile care s-au întâmplat atunci. Nici nu vreau să mă gândesc că el ar fi făcut ceva, intenționat sau nu, dar știm cu toții ce a ieșit: s-a ales praful de Poli. Atunci, practic, el a avut o ieșire, împreună cu Ion Almăjan – care, după aceea, s-a mai potolit –, nu neapărat împotriva mea, ci a băieților. Au organizat o conferință de presă în care cei doi au fost insuportabili, s-au comportat execrabil. Atunci l-am urecheat în felul acesta...

 

- ACS sau ASU?

 

- Poli! E greu... Ștergeam, întâmplarea a făcut, diverse trofee, amintiri, și am văzut că sunt membru de onoare al Druckeria. La Facultatea de mecanică, într-unul dintre amfiteatre, am fost invitați Dragan Petricevici și cu mine, înaintea scindării, pentru a fi făcuți membri de onoare. Cred că lucrurile nu s-au schimbat, nici în ceea ce-i privește pe ei, nici în ceea ce mă privește pe mine. Și băieții au făcut, țin minte, la retragerea mea, un lucru emoționant. Nu pot să neg, să șterg, ce-a fost frumos. Dar cred că ori niște interese, ori niște lucruri rău înțelese au dus la situația de acum. Eu, din exterior, sunt supărat pe această situație, darămite cei care au făcut parte din viața vechii Politehnici... Suntem într-o perioadă în care lucrurile nu sunt așezate și pentru orice nimic suntem tentați să ne acuzăm unii pe alții. Nu sunt foarte ferm în această privință și nu vreau să acuz nici stânga, nici dreapta. Îmi sunt dragi și unii, și ceilalți, am prieteni și acolo, și dincolo. Merg la meciuri și la unii, și la alții. Nu mi se reproșează, nici dintr-o parte, nici din cealaltă acest lucru. Sunt timișorean! Și, mai ales că amândouă sunt Poli, joacă în alb și violet. ASU a scăpat de retrogradare, vreau să scape și ACS, iar Ripensia să promoveze în Liga a II-a. În această situație ar prinde mai mult contur o piramidă la care deosebitul om de fotbal care este Jackie Ionescu ține și o invocă de fiecare dată când e întrebat, fie în cadru oficial, fie în cadru neoficial. Să avem trei echipe din Timișoara în primele ligi înseamnă că am avea fotbal cu adevărat.

 

- Lucru care nu s-a mai întâmplat de mult...

 

- Era frumos pe vremea când erau Poli, CFR, Progresul, UMT... Sau când și Poli, și CFR erau în Divizia A... De fapt, atunci se numeau Știința, respectiv Locomotiva. Era o rivalitate deosebită, care se putea concretiza și pe teren. Nu era încă Stadionul 1 Mai, care s-a inaugurat în 1963, se juca pe Știința și pe CFR, la Gara Mare. ACS și ASU nu s-au întâlnit până acum. 

 

- Care este relația cu foștii colegi de la Radio Timișoara?

 

- Colegii din Divizia Sport nu m-au uitat, din fericire... Sunt opt-nouă ani de când nu mai sunt acolo. Dar păstrează obiceiul pe care l-am instituit noi: la sfârșitul fiecărei emisiuni de duminică, „Actualități, muzică, sport” se numea pe atunci, acum se numește „Arena radio”, ne vedem undeva, la un restaurant sau terasă, unde discutăm absolut liber, fără erorile din transmisie, fără priviri încruntate. Iar această tradiție durează, iată, de 27 de ani...

 

- Ce urmează pentru Nicolae Secoșan?

 

- Ce să urmeze? Lunea viitoare, dacă mă mai țin picioarele, încă un meci de fotbal cu moșii...

 

A consemnat Anton BORBELY