Interviu cu violoncelista timișoreană Alexandra Guțu

 

Alexandra Guțu a vizitat întreaga lume alături de violoncelul său, care a făcut-o celebră, dar a ales ca de fiecare dată să se întoarcă acasă. Spune că iubește Timișoara, locul în care simte că își are rădăcinile și vorbește cu mult drag despre diversele fețe, trecute și actuale ale orașului. Amintirile pe care a ales să le împărtășească cuprind detalii noi și vechi, despre diferite locuri, mai mult sau mai puțin cunoscute.

Discuția despre muzică, profesie, alegeri și viață în general, se centrează oarecum în jurul câtorva credințe puternice. Una dintre acestea subliniază importanța diversității experiențelor, a plăcerii și a pasiunii din spatele deciziilor. Spune că „viața are multe fațete și nu poți să trăiești numai într-un sens”, dar și că „omul își poate orândui așa viața încât să facă lucruri care îi plac”.

Artista descrie cântatul la violoncel ca un „proces foarte complex în care asimilezi o lucrare și după aceea o interpretezi, îi dai viață”

 

- V-ați născut în Timișoara. Cum ați perceput orașul în perioada copilăriei?

- Orașul era minunat când eram eu micuță. Strada pe care m-am născut s-a numit Coroana de oțel, toate străzile aveau alte nume. Strada noastră era cea care dă în Piața Bălcescu, atunci denumită Piața Lahovari, care era cu totul altfel. În centul ei era o piață în care se vindeau legume, fructe. Îmi amintesc că erau mult mai puține case pe stradă, numai case micuțe, cele mari, cu etaj, s-au construit mult mai târziu. Aproape era Parcul Doja, care era tare frumos, unde mi-am petrecut foarte multe ore de joacă alături de prietenii mei. Bulevardul Mihai Viteazu era nemaipomenit de frumos, cu case familiare, cochete, cu grădini. Era multă vegetație pe străzi, mult mai mulți pomi. 

Mi se pare că a fost altă viață. Era frumos orașul, oamenii foarte politicoși, civilizați, bine crescuți, eleganți. Duminica, înainte de masă, era obiceiul să iasă lumea pe Corso. Corso era elegant, pentru că erau acele palate. Câteva au rămas, dar între au pus blocurile acestea noi, care sunt oribile. Se mergea la plimbare, unii mergeau la slujbă la Catedrală, alții veneau la Capitol unde era concertul educativ, alții ieșeau la o terasă. Și terasele erau elegante, frumoase, la fel ca lumea. Mama îmi povestea că o femeie nu ieșea pe stradă fără ciorapi de nailon, fără mânuși și fără pălărie. Am fotografii vechi cu rudele mele, în care erau într-adevăr îmbrăcate cu mare grijă. Moda de atunci  era mult mai șic.

Așa că eu am iubit și iubesc foarte mult Timișoara, pentru că este orașul în care simt că am rădăcinile. Dacă nu m-aș fi născut în Timișoara, probabil aș fi decis să trăiesc undeva în străinătate. Am călătorit mult, am studiat și am locuit mult în străinătate, pentru diferitele mele contracte muzicale. Întoarcerea mea a fost, sigur, condiționată și de familia mea, care a fost o familie frumoasă, caldă, armonioasă și pentru oraș, unde aveam prietenii mei și niște rădăcini care îmi dădeau energie de câte ori veneam acasă. De multe ori veneau și colegi sau prieteni din străinătate în Timișoara, să cântăm împreună, și toți îmi spuneau „Sanda, dar tu aici ești altfel! Ești mult mai echilibrată, mai bine dispusă”. 

 

- Care a fost momentul în care ați observat atracția față de muzică?

- Părinții și vecinii au observat că de mic copil îmi plăcea foarte mult muzica. Sigur, probabil și pentru că mama mea, de când am fost în cărucior, îmi punea când dormeam puțină muzică. Chiar la intrarea în curtea noastră exista o grădiniță maghiară. Și acolo era o educatoare care cânta foarte frumos, cu vocea și cu acordeonul. Eu eram fascinată, iar vara, când era timp frumos și ușile erau deschise, eu stăteam după ușă și ascultam. Bineînțeles că ea m-a observat și le-a spus părinților să mă înscrie la grădiniță. Și așa s-a făcut că eu la trei ani deja dansam și cântam la serbare. Deci probabil că talentul exista. 

În acea curte, pe strada Coroana de oțel 11, o curte lungă cu mai multe apartamente și mai multe familii, în general fiecare familie avea un copil cam de vârsta mea. Și la fiecare familie copilul făcea muzică. Și un profesor de violoncel a descoperit că eu am talent muzical și i-a sfătuit pe părinții mei să fac și muzică pe lângă balet. 

 

- Studiați violoncelul de la vârsta de nouă ani. De ce acest instrument și în ce măsură v-a fermecat?

- La opt ani am învățat să cânt la pian, am învățat notele. Dar cel mai bun prieten al meu, care stătea în aceeași curte cu mine, cânta la violoncel și cu toate că am fost sfătuită să fac vioară, am spus că vreau să fac violoncel ca și el.  În orice caz nu era o treabă foarte serioasă. Era pentru cultura mea generală să fac muzică. Dar până la urmă, profesorul meu de violoncel era foarte ambițios și s-a ocupat enorm de mult de mine și de prietenul meu, așa că la 12 ani noi doi am cântat un concert cu două violoncele. După aceea, fără să ne dăm seama, pe lângă liceul obișnuit pe care l-am urmat, am mers înainte. 

Ca să fiu sinceră, pe vremea când eu am început să cânt la violoncel erau foarte puține fete care cântau la acest instrument. Și în nici un caz nu aș fi crezut că eu voi face performanță sau că voi face o carieră solistică. 

În fiecare an veneau la Timișoara marii noștri violonceliști, Radu Aldulescu, Vladimir Orlov și îi admiram. Am și fost ascultată de ei când eram copil și le-am cântat cu mari emoții. Țin minte că tatăl meu era întotdeauna cu mine și își făcea însemnări. Și acum mai am pe niște cartoane însemnările lui tata, tot ce i-au spus ei când m-au ascultat. Dar oricum nu credeam că asta va fi ocupația mea, decât foarte târziu, prin clasa a X-a. Profesorul meu m-a sfătuit să mă duc la București, fiindcă aici nu era conservator. Și atunci, sigur că oarecum viața mea totuși a pornit-o pe un făgaș muzical. Părinții mei m-au pregătit pentru limbi străine, având și o mare ușurință de a învăța am învățat multe limbi bine, adică scris, citit și eu eram convinsă că voi fi profesoară de franceză. Dar mi-a prins bine pentru că după aceea călătorind mult aveam această independență, libertate de a mă descurca fără traducători.  

 

- V-ați îndreptat înspre Conservatorul de Muzică din București. Cum ați defini perioada studiului în capitală?

- Foarte frumoasă pentru că Bucureștiul între anii 1965-1970 era încă formidabil. Încă se trăia foarte bine în România, Bucureștiul era înfloritor, curat, civilizat. 

Țin minte că noi ne-am dus de la Timișoara trei prietene bune, Irina, Bebe și cu mine. Ele au făcut pedagogia, erau foarte bune, au cântat în Corul Madrigal, iar eu fiind instrumentistă am cântat într-o orchestră, Camerata. Deja din anul II am făcut turnee peste tot, în Franța, Germania, deci era formidabil. Stăteam la cămin și-mi plăcea foarte mult. După ce am stat acasă cu ai mei, am devenit dintr-o dată independentă, iar la căminul conservatorului erau fete una și una. Frumoase, civilizate, curate, era o atmosferă foarte bună. 

Am avut un profesor fantastic, care a fost un al doilea tată pentru mine, maestrul Antropov. A ținut grozav de mult la mine și acum este în gândurile și în amintirile mele, la fel cum sunt părinții mei. 

Mi-a plăcut Bucureștiul în perioada aceea. Acum dacă mă duc, de abia aștept să plec. Este cu totul altceva, predomină un haos, o nervozitate, e obositor. Chiar dacă am încă mulți prieteni acolo, ne auzim la telefon, vin ei la Timișoara sau ne întâlnim în lumea mare. Călătorim și acum mult împreună și cântăm. 

Mai merg la București pentru repetiții și turnee. Am un cvartet de  violoncele cu care cântăm din când în când. Ceilalți trei violonceliști, Marin Cazacu, Răzvan Suma și Octavian Lup sunt la București și fiind singura din provincie, trebuie să mă duc eu în capitală. 

 

- Știu că ați studiat și la Paris. Ați luat această decizie imediat după terminarea studiilor de la București?

- Prima dată am venit acasă, la Timișoara, repartizată în orchestra filarmonicii. În tramvaiul numărul șase, care mergea spre Piața Bălcescu, am întâlnit un violoncelist, bun prieten, Marius Suciu. El era mult mai mare decât mine, a terminat conservatorul atunci când eu l-am început. Și în înghesuiala aceea din tramvai m-a întrebat ce mai fac, unde mai cânt și îmi zice: „Tu nu vrei să vii la Paris? Am o prietenă bună care caută o violoncelistă pentru cvartetul lor”. I-am răspuns pozitiv, iar din acea convorbire scurtă s-a născut bursa mea la Paris.

Am fost invitată de trei fete, care aveau deja dinainte un cvartet cu o violoncelistă japoneză, care a trebuit să plece în Japonia, și aveau nevoie de o violoncelistă foarte bună. Am primit o bursă la conservatorul din Paris, am studiat cu André Novarra și cu  Joseph Calvet muzică de cameră și am cântat în acest cvartet feminin. Sigur, ele ar fi vrut să rămân acolo, pentru că aveam deja destul de multe angajamente, destul de multe cântări, dar pe mine totuși mă trăgea casa și faptul că aici, deja din conservator, aveam multe concerte solo, cu toate filarmonicile din țară. După aceea, cu filarmonica noastră din Timișoara am avut mici turnee în străinătate, ca solistă. Așa că mi-a fost foarte bine la Paris și am învățat foarte multe în acel an de studii, dar am spus că-mi ajunge pentru că mai am și alte proiecte, nu doar de muzică de cameră. Ca să fiu sinceră, m-am simțit foarte bine, am locuit chiar în casa violonistei cu care am cântat, nu am avut probleme de nici un fel, dar totuși simțeam că pot face mai mult decât să rămân oarecum blocată într-un cvartet. 

 

- Care sunt persoanele cărora le datorați cel mai mult din punct de vedere profesional?

- Sunt multe, începând cu părinții mei. Chiar dacă nu au fost muzicieni, m-au secondat pas cu pas, au fost acolo lângă mine cu sufletul, cu energia, încrederea. Apoi, primul meu profesor Simion Zimmer, care a fost grozav, dar și ceilalți profesori ai mei. Omul nu se formează într-o singură direcție. Îi mulțumesc din suflet și profesoarei mele de franceză pentru cât a făcut pentru mine, profesoarei de fizică, de chimie, de biologie. Veneau la toate concertele noastre. Și profesorul de rusă, cu care ne-am întâlnit acum la întâlnirea de 50 de ani de la terminarea liceului. Toți au contribuit cu ceva, mai ales cu încredere, cu mult respect pentru  munca noastră. Pe vremea aceea nu mi-am dat seama, dar acum îmi dau seama de acest lucru, când văd câte un tânăr care mai vine să lucreze cu mine și observ de câte obstacole și neînțelegere are parte într-un liceu de artă. 

Apoi, faptul că în liceu eram clase amestecate, de muzicieni și plasticieni a contribuit la formarea mea profesională. Cele mai bune prietene ale mele erau de la Arte Plastice și de multe ori veneau la mine acasă, eu studiam și ele desenau. Întotdeauna s-a îmbinat mult munca mea de muzician, de violoncelist, cu tot ce înseamnă cultură. Am avut și am mulți prieteni actori, scriitori, poeți, sculptori. 

După aceea, în conservator a fost maestrul Antropov, profesorii mei de teorie, armonie, contrapunct, care erau extraordinari. Profesorul de estetică, George Bălan, care ne-a deschis mintea. Și așa sigur că se formează un alt univers.

Eu zic că viața mi-a adus în cale oameni de mare calitate și profesionalitate, care mi-au ușurat foarte mult progresul. 

 

- Care sunt dificultățile acestei profesii?

- Acum sunt deja în partea în care doar culeg roadele plăcerii, pentru că efectiv acum cântatul la violoncel e o plăcere. Și nu e doar cântatul, pentru că este acel proces foarte complex în care asimilezi o lucrare și după aceea o interpretezi, îi dai viață. O partitură, formată din note pe care nu le poți auzi prinde viață cu ajutorul nostru.

Sigur, dificultăți au fost întotdeauna la urcarea unei trepte superioare. Este exact ca și când trebuie să urci o scară și acest lucru presupune un efort. Dar atunci când ai profesori buni, efortul este mult mai ușor de trecut. 

Sunt momente pe care trebuie să le trăiești, în bine și în rău. Dar nu pot spune că au fost prea multe momente rele. Mai întâi familia, iar după aceea soarta și prietenii m-au protejat destul de mult. 

 

- Cu siguranță fiecare spectacol este unic în felul lui, dar vă amintiți un eveniment care v-a impresionat în mod special?

- Sunt multe. Sunt atâtea evenimente, atâtea călătorii și săli de concerte deosebite. Prima oară în viața mea când am cântat într-o sală de 3.000 de locuri, în Hawaii, la Honolulu, apoi un mare eveniment a fost și primul turneu în Japonia. Au fost concertele din Brazilia, Argentina, sau primul turneu în Statele Unite cu filarmonica din Iași. Am fost solista filarmonicii din Iași, prin anii ’70-’80 și îmi amintesc prima traversare a oceanului. Erau multe emoții și nu o să uit călătoria aceea deoarece a fost cu peripeții. Era ceață când trebuia să plecăm de la Luxemburg, am urcat în avion și ne-au întors înapoi. Am stat o noapte în aeroport, dar situația s-a încheiat cu mult haz pentru că au fost drăguți cei de la linia aeriană și au oferit băutură gratis. Iar colegii mei din Iași bineînțeles că au făcut fel de fel de glume după două păhărele de whisky. Așa că a fost una dintre cele mai vesele călătorii. Asta și una la Moscova, când ne-am dus opt violonceliști la concursul Ceaikovski. Am avut violoncelele cu noi și am început să cântăm în avion.

Pe vremea aceea era mult mai multă flexibilitate, nu erau atâtea controale. Au fost vremuri mult mai liniștite și era o plăcere să călătorești pentru că nu erau așa multe avioane și atât de multă aglomerație. 

Au fost amintiri frumoase, dar și astea de acum sunt. Acum o lună am fost la Sorrento cu pictorul Silviu Orăvitzan. El a avut o expoziție iar eu un concert și au fost zece zile atât de frumoase, atât de colorate și liniștite. 

 

- Cum este publicul din România comparativ cu publicul din străinătate?

- E un public foarte bun pentru că e deja un public cult, care vine cu multă deschidere la concerte. La concertele simfonice de la noi din Timișoara, sala este întotdeauna plină. Bine, uneori publicul nostru este prea generos. Aplaudă la fel, cu mult entuziasm și la concertele mai puțin calitative, pentru că le place piesa, le place dirijorul, sau solistul. Ar putea să fie totuși puțin mai exigent uneori. Dar nouă, interpreților, sigur că ne cade bine să avem un public atent, cald, care ne răsplătește efortul cu aplauze pe măsură. 

Este greu să fac o comparație cu publicul internațional, pentru că acesta depinde de foarte multe lucruri. Depinde și de țară, de săli, de cartierul în care cânți. Cel mai puțin elegant public l-am prins la Paris și asta nu doar acum, ci chiar și cu 20 de ani în urmă. 

Eu spun că pentru un spectacol dacă omul se pregătește și din punct de vedere vestimentar, se îmbracă altfel decât cum merge la piață, poate trăi acel moment mult mai intens. Tineretul cu siguranță spune că asta nu contează, pentru că este mai important cât ești tu de pregătit pentru acel eveniment. E posibil, dar când vezi un public ordonat, parcă altfel arată o sală. Altfel poți și tu, ca participant la evenimentul acela, să-l trăiești și să pleci cu el în memorie. 

 

- Povestiți-ne puțin despre recunoașterea meritelor de care v-ați bucurat de-a lungul timpului. 

- Au fost multe (privim mai multe diplome expuse în câteva rame): diploma de la concursul de la Praga, diploma de la Concursul „Ceaikovski”, de la Moscova, unul dintre cele mai grele concursuri de violoncel, diploma de onoare de la Oklahoma, de la concursul „Pablo Casals” de la Budapesta, un alt premiu am luat la Concursul Internațional „Gaspar Cassadó”, de la Florența, diploma din Canada, de la concursul de violoncel de la Bologna, concursul de la Roma, „Valentino Bucchi”, unde am luat Premiul I. Mai există, dar astea au fost cele mai importante și le-am pus în ramă.

Sigur că în anii aceia, din perioada comunismului, ca să poți ieși în străinătate singura posibilitate erau aceste concursuri internaționale. În timpul studiului la conservatorul din București am fost de două ori la concursul de la Moscova, la Praga la fel. În Italia ne-am dus noi, pe spezele noastre, cu ajutorul prietenilor, al colegilor și al directorului filarmonicii, pentru că nu aș fi primit pașaport dacă nu ar fi fost ei flexibili și nu ar fi avut încredere. Din acest motiv părinții mei niciodată nu au ieșit din țară. Prima oară a venit mama cu mine în Italia când a avut 73 de ani. Atunci am putut să-i fac pașaport. 

 

- Care este „rețeta” pentru a ajunge cât mai sus?

- Eu niciodată nu am fost foarte conștientă unde sunt pentru că întotdeauna au fost alții mult mai sus decât mine. Locul acela II mi-a fost întotdeauna mult mai cald și mai dulce decât chiar în prima linie. Aș fi putut alege și acea cale a vieții efectiv numai de concert, când ai unul sau mai mulți impresari și cânți în lumea largă. Dar firea mea și oarecum comoditatea mea nu m-a lăsat, pentru că este o viață foarte grea. E greu să fii la cheremul unui manager care vrea să câștige cât mai mult și într-un an de zile să susții 100, 200 de concerte. Este inuman. Eu am vrut să-mi trăiesc viața, să fiu și cu familia, cu prietenii. Când mergeam într-un turneu nu voiam să fiu doar în hotel, teatru și aeroport ci să mai și vizitez. Eu zic că viața are atâtea fațete și nu poți să trăiești numai într-un sens. Așa că nu am fost niciodată în prima linie de mari interpreți care fac carieră, am fost în linia a doua dar am făcut ce mi-a plăcut, cum mi-a plăcut. Mai ales acum, după Revoluție, când nu am mai avut acele concerte impuse. După ’90 a fost mai ușor, am putut să iau și un contract, am fost 15 ani la Napoli, la orchestra Rai și San Carlo. Deci puteam să-mi fac concertele mele de solistă în Timișoara, sau unde le aveam și să fiu și prim-violoncel în acele orchestre italienești. 

 

- În ce proiecte sunteți implicată momentan și ce vă propuneți pentru viitorul apropiat?

- Cele mai apropiate concerte ale mele vor fi în zilele de 6 și 8 iunie la Sighișoara, într-un festival, cu cvartetul de violoncel.

Aici în Timișoara o să mai cânt în luna mai, în datele de 10 și 11. Am tot timpul câte ceva. O să mă duc lângă Potenza, într-o localitate în Italia, să fac un masterclass și bineînțeles și un concert. Apoi o să vină niște italieni aici, o să cântăm și vom face un masterclass la Timișoara, la conservator.

Sunt foarte multe proiecte, cam în fiecare lună am puțin de cântat. Viața mea muzicală este cât se poate de bogată pentru vârsta aceasta. Trebuie să înțelegem că am nevoie de alternări, de efort și apoi de relaxare și plăcere. Omul își poate orândui așa viața încât să facă lucruri care îi plac. 

 

- Ați vrea să le transmiteți ceva cititorilor?

- Pe tineri îi sfătuiesc să aibă mai multă exigență pentru a finaliza niște lucruri, să folosească tinerețea, care oferă atâtea resurse și maleabilitate, pentru că este vorba de viitorul lor. E prea multă indiferență pentru propriul lor progres. Văd prea mult tineret blazat, prea mult tineret în baruri și nu se gândesc că există lucruri mult mai frumoase, dar la care ajungi puțin mai greu. Cu un pic de efort poți să ajungi într-adevăr fericit, mulțumit de tine. Sunt atât de multe lucruri frumoase la care nici măcar nu-și închipuie că pot ajunge cu atâta ușurință. Și ar trebui mai mult respect de sine. În momentul în care te respecți, e imposibil să nu te respecte și ceilalți. 

Ioana NICOLESCU