Vechea cetate vestică, prin haosul și agitația contemporană, găzduiește oameni care au adus așezării de pe Bega o contribuție ce nu poate fi trecută cu vederea. În rândurile acestora se află și Nina Ceranu, scriitoare, prozatoare și poetă, care a îmbogățit cu dăruire spațiul cultural timișorean. Cu toate că începuturile au fost dificile, cu multe piedici și încercări, Nina spune că meseria sa este cea pe care și-ar fi ales-o încă de la început și că nu ar fi făcut nimic mai bine. 

În dialogul purtat cu Nina Ceranu, un lucru care nu a putut trece neobservat este dorința sa de a face auzite vocile celor care au ceva de spus, a scriitorilor contemporani și nu numai. Astfel, pe lângă propriile contribuții aduse literaturii, ea a fondat Editura Eubeea, prin care nenumărate manuscrise au prins viață.  Unul din multele sale proiecte cuprinde recuperarea și publicarea unor manuscrise „pierdute”, nepublicate din diverse motive, printre care și lipsurile financiare ale autorilor. Asta pentru că „nu era drept ca ei să rămână în uitare”.

Tot din această dorință a luat ființă și revista culturală „Orient Latin”. Scriitoarea spune cu convingere că „fiecare autor își are locul și rolul lui” și că „nu se nasc vârfuri dacă nu se pornește de undeva”. 

 

 

- Spuneți-ne câteva cuvinte despre locul în care v-ați născut și despre decizia venirii în orașul de pe Bega.

 

- Mulți dintre „oamenii cetății”, dacă tot e intitulată așa rubrica, sunt oameni veniți din afara fruntariilor județului, a urbei, cetății Timișoara. Oameni care până la urmă au venit nu din inconștiență, ci cu un scop: acela de a deveni oameni de nădejde și de a ajuta și urbea aceasta să prospere. 

Era perioada aceea a industrializării, în anii ’63, când era necesară forță de muncă în fabrici. Erau școli profesionale, un lucru benefic care astăzi nu mai există. Se creau meseriași, care puteau fi oricând încadrați într-un loc de muncă. S-a încercat mai târziu să se facă o calificare la locul de muncă, ceea ce nu a mai fost același lucru. O școală profesională de trei ani îi pregătea temeinic pe tineri. 

Cu al doilea lot de „veniți în Timișoara” veneam și eu din Mehedinți, dintr-un sat. A fost copleșitoare debarcarea mea în acest oraș, într-o urbe multietnică, multiculturală, despre care nu știam mai nimic și despre care am aflat pas cu pas. Poate că mi-ar fi fost mult mai bine să știu de la început niște lucruri, să le evit pe cele care nu-mi erau necesare. Dar probabil că numai așa se creează o experiență de viață și o experiență, mai târziu, de autor. 

Un loc de muncă, un salariu mic, dar toată lumea era la fel. Nu erau vârfuri, lumea era uniformizată. Au fost foarte multe neajunsuri. Orașele mari erau orașe „închise”, în care nu se putea intra. Erau foarte puține posibilități de a-ți face un buletin de oraș și de aici o mulțime de neajunsuri. În speță, nu puteai să-ți cumperi o locuință, așa că mai toată periferia orașului era o amplă „gazdă”, un peisaj ce cuprindea oameni care primeau în casele lor copii și tineri. Ei erau primii veniți aici în oraș și se chivernisiseră într-un fel, dar femeile celor din periferie nu prea lucrau. Își făcuseră o casă, o grădină, dar soțiile lor nu prea își găseau locuri de muncă. Mai târziu lucrurile s-au schimbat pentru că s-au dezvoltat fabrici, pe care le-am prins și eu, 1 Iunie, Fabrica de ciorapi, TEBA, UTT-ul. Erau fabrici de industrie ușoară unde femeile aveau acces și chiar erau performante. 

Aici am urmat studiile liceale și cursuri postliceale, pentru că după un stagiu de patru ani de aclimatizare cu orașul, la fabrica 1 Iunie, am făcut un pas hotărâtor. Se înființa Centrul Teritorial de Calcul din Timișoara. Erau vreo patru sau cinci stații pilot de informatizare în toată țara, iar Timișoara era una dintre ele. Din anul 1970 până în 1986 am lucrat în cadrul Centrului Teritorial de Calcul. De atunci a început școlarizarea mea în informatică. La început cu niște calculatoare-mamuți, cum erau pe atunci, un calculator franțuzesc și apoi PC-uri. După aceea m-am transferat la Universitatea de Vest din Timișoara și din ’86 până prin 2012 am fost acolo. În ultima perioadă mă ocupam de publicațiile facultății de matematică, pentru că prin transfer acolo m-am încadrat. Era o dihotomie între ceea ce făceam eu, adică scriam și eram și în cadrul facultății de matematică. Cu toate că s-a dovedit de-a lungul vremii că o mulțime de matematicieni erau și oameni de litere. Chiar aveam colegi în cadrul facultății care aveau cărți publicate, cărți de poezie și majoritatea erau iubitori de literatură. Șeful meu recita „Luceafărul” cap-coadă. Eram într-un cadru favorabil de a mă dezvolta.

 

- Cred că se consideră în mod greșit că dacă o persoană are înclinații spre partea aceasta, a științelor exacte, nu poate avea și înspre poezie sau literatură. 

 

- Să scrii îți trebuie un bagaj necesar de cuvinte, dar unui prozator îi trebuie rigoarea matematică. Acolo e o construcție, un lucru care trebuie să pornească dintr-un loc, ca și o formulă. Dacă nu ai aplicat-o corect, nu-ți dă rezultatul final care trebuie. 

 

- Care au fost începuturile pasiunii pentru literatură, domeniu căruia v-ați dedicat mai apoi? Mă refer aici la primele lecturi care v-au inspirat, la ceea ce citeați.

 

- Lecturile mele de la sat erau haotice. E clar că citeam, țin minte biblioteca în care am intrat pentru prima dată. Era o încăpere închiriată în casa unui cetățean, care se afla la drumul mare, la șosea. Țin minte și acum rafturile cu cărți, dar bibliotecara era probabil o fată din sat, care terminase liceul și cam atât. Nu avea nici ea, probabil, suficiente lecturi, astfel încât să mă îndrume pe mine. Așa că am citit haotic.

După aceea am avut acces la biblioteca comunală. S-a îmbunătățit, și-a mărit numărul de volume și funcționa în căminul cultural. Dar și acolo era haotic. Nici directorul bibliotecii nu era suficient de bine pregătit din acest punct de vedere. Am citit „Decameronul” la 11-13 ani. Era o lectură care nu avea ce căuta în formarea mea. Acestea au fost primele lecturi.

Prima cochetărie cu scrisul a fost prin clasa a IV-a, când am scris o schițoletă, asemănătoare cu ce scria Caragiale. Citeam de la verișorii mei mai mari din cărțile lor de citire, din cartea de religie, „Nunta din Cana Galileea”. 

Mai târziu, venind în Timișoara, am început să frecventez niște cenacluri. Unul era al ceferiștilor și funcționa în centru. Acolo am cunoscut oameni care mi-au rămas prieteni de-a lungul vieții, până când au plecat dintre noi, precum prozatorul și scriitorul de talie națională, Laurențiu Cerneț. Aveam o afinitate deosebită față de domnia sa pentru că venea și el tot din Mehedinți și aveam multe puncte comune. 

Am debutat cu reportaj literar, cu  proză, după care am debutat cu poezie. 

 

- Volumul de debut a fost „Întoarcere cu bucurie”. Spuneți-ne despre apariția lui.

 

- Da, era un volum de proză scurtă. Se lansase la Editura Facla din Timișoara, și ea destul de tânără pe vremea aceea. Atunci într-un volum de proză scurtă contemporană debutau cinci sau mai mulți autori. Eu am avut șansa să debutez într-un volum al meu. Sigur că a fost un impuls, un imbold neașteptat. Să nu credeți că nu am mai încercat eu cu alte manuscrise, cu un roman, la alte edituri. Dar s-a întâmplat să debutez aici în urbea mea, unde locuiam eu, și a fost extraordinar, zic eu. Au fost oameni care m-au ajutat la timpul respectiv. Pe vremea aceea era redactor-șef la editură Alexandru Jebeleanu, un poet care a plecat dintre noi. Era un om destul de sufletist, care ajuta tinerii și pentru asta foarte mulți îi poartă recunoștință. 

După aceea am încercat cu un roman, dar era destul de greu să fii cuprins într-un plan editorial al unei edituri. Planul era una, dar era supervizarea de la București, de la Comitetul Culturii. Mai toate manuscrisele ajungeau acolo și acolo se dădea verdictul, cu rectificări. Era o linie directoare pe care trebuia să te înscrii. S-a întâmplat ca romanul care a apărut să nu aibă prea multe modificări, ceea ce a fost bine. Nu prea știam ce să fac la timpul respectiv, nici nu aș fi putut să merg pe cont propriu, pentru că toate volumele erau gestionate de un centru de librării. Ca autor primeai un număr de exemplare și banii care ți se cuveneau. Atunci am câștigat cei mai mulți bani din scris, înainte de ’89, cu cele două cărți publicate. Am primit o sumă considerabilă de bani, pe care eu acum nu o mai primesc, autorii care publică în editura mea nu o mai primesc, pentru că asta e situația pe plan național și chiar internațional. Trebuie să fii un scriitor renumit, mediatizat până peste poate ca să ai tiraje consistente și editorii să te poată plăti în funcție de ele.

 

- Care sunt subiectele pe care preferați să le abordați atunci când scrieți? 

 

- Nu prea îmi aleg subiectele. Cred că ele mă aleg pe mine. Pornesc de la o idee, banală la prima vedere, după care lucrurile se complică. Apar eroi pe care nu mai poți să-i stăpânești, nu le poți stăpâni dialogurile. Lucrurile stau altfel decât se crede. Probabil că sunt autori care își fac un plan. Țin minte, unul dintre editorii cu care am lucrat de-a lungul vremii, îmi făcuse o schemă logică. Cu start și ajungeam până la încheiere. Dar la mine nu funcționează. Nu pot. Sigur că am și o experiență de viață la anii aștia, care întotdeauna mă îndeamnă să mai adaug ceva, să mai înfloresc, să mai îmbunătățesc. Textul crește ca un aluat, așa că nu funcționează schema logică.

Scriind la teza mea de doctorat, sigur că trebuia să mă documentez și am găsit o mulțime de lucruri care se pliau pe o viitoare carte. Nu a fost nimic propus. Exista un mare om de cultură, care se numea Bibicescu, în memoria lui au dat numele bibliotecii din Turnu Severin, și care a înzestrat un număr mare de biblioteci sătești cu câte un dulap de cărți cu 400 de exemplare. Era guvernator al Băncii Naționale, îi dădea mâna să facă asta și a făcut un lucru extraordinar. Și pornind de la Bibicescu, s-a închegat un nou roman. 

 

- Povestiți-ne puțin despre Editura Eubeea și despre cum a luat naștere proiectul. 

 

- Nu eram pregătită în niciun caz de un proiect de anvergură și e de anvergură pentru că e foarte complex. Lucrezi cu oameni, lucrezi cu manuscrise, lucrezi cu viitorul lor ca autori. Să-i dai unui om speranțe iar ele să fie deșarte, e un risc pe care ți-l asumi și e foarte greu. Dar până la urmă am zis și așa: fiecare autor își are locul și rolul lui. Nu ocupă locul nimănui în literatură, atât cât e de mic. Am pornit și de la premisa că lumea literară e structurată. Are o bază, ziceam eu în glumă „baza fundamentului temeliei”. Nu se nasc vârfuri dacă nu se pornește de undeva și e bine să dai șansă fiecărui autor care are ceva de spus, e adevărat, nu unor diletanți. 

Pe vremea aceea lucram la prietena mea care are și ea o editură, cred că a fost printre primii editori femei din țară, Corina Victoria Sein Bădulescu. Are Editura Excelsior Art. Am ucenicit la ea pentru multă vreme. Făceam aproape orice în cadrul editurii, de la cules pe calculator, la contabilitate, distribuire carte, interfață cu autorii, cu tipografia, o mulțime de lucruri. Deci am cam văzut despre ce este vorba, nu eram chiar în necunoștință de cauză. Dar de la asta și până la a lua pe cont propriu o structură editorială… a fost oarecum o inconștiență. 

 

- Care au fost cele mai mari dificultăți pe care le-ați întâmpinat?

 

- Faptul că nu am avut un spațiu unde să-mi desfășor activitatea. Mereu am făcut apeluri la primărie să obțin un spațiu unde să pot funcționa, mereu nu s-au găsit locuri. După aceea dificultățile financiare. Editura funcționează în cadrul Fundației Culturale Orient Latin. Dacă nu primește bani de undeva, nu are cum să funcționeze. Sponsorizările vin dacă lucrezi cu instituțiile statului, cu ministere, vin dintr-acolo, pe proiecte, ori de la oameni care mai pun preț pe cultură, din ce în ce mai puțini. Și atunci autorii trebuie să-și plătească volumele. Ori la început noi am încercat să cuprindem o fază de recuperare a autorilor, care nemaiavând cu ce să-și scoată cărțile, având pensii mici, sau din alte motive, s-au retras din lumea literară și au rămas manuscrise nepublicate. Și lucrul acesta parcă nu era drept, ca ei să rămână în uitare și niște veleitari să le ia locul. Pe vremea aceea am încercat și lucrul acesta și am reușit. Am recuperat o mulțime de manuscrise. Nu de mult am publicat o carte cu poeme olografe ale poetului Damian Ureche, care și el era venit în urbea noastră de prin Vâlcea. Și o mulțime de alți autori, care la vremea respectivă erau chiar de valoare. Și acuma sunt, pentru că valoarea niciodată nu se pierde. Dar sunt moștenitori care nu se mai ocupă de memoria părinților lor. Ar trebui ca cineva să se ocupe de asemenea proiecte, care să fie finanțate de instituțiile de stat. Dar documentația e atât de stufoasă și de derutantă încât foarte greu te înhami la un astfel de demers.

 

- Ați fondat și revista culturală „Orient Latin”. Care a fost motivația din spatele acestei decizii?

 

- Porniseră o mulțime de reviste care au eșuat pe parcurs, așa că cea mai de nădejde revistă rămânea tot revista „Orizont”. La început ea era un spațiu al tuturor scriitorilor din Timișoara și chiar din țară, după care a devenit un spațiu un pic mai restrictiv și se cerea ceva alternativ. O revistă care să funcționeze în principal pentru scriitorii de aici. Și atunci am zis că e momentul să apară revista „Orient Latin”. La început a fost întâmpinată cu scepticism vizavi de trăinicie, dar în timp s-a dovedit că prin tenacitate, prin oamenii care apar în revistă, ea a funcționat și funcționează în continuare. Din ’93 până acum, e o sumă de ani.

 

- Aveți contact cu mulți scriitori debutanți. Ce ne puteți spun despre tendințele, direcțiile tinerilor scriitori?

 

- E clar că e o modă și că modelele funcționează, dar vocea fiecăruia iese în evidență. Fiecare are vocea lui, care răzbate și îl face să fie unic. 

Apreciez poezia tânără, citesc vrând, nevrând destul de multă. Nu aș putea să zic că sunt cunoscătoare, dar o poezie care te emoționează nu poate să nu îți placă. E adevărat că e un pic mai descriptivă, e un pic mai liberă în exprimare, în expresie, în vocabular, limbaj, dar de ce nu? Nu poți să rămâi tot timpul la poezia încadrată în rimă. E importantă ideea și realizarea imaginii artistice. 

 

- Cum vedeți spațiul cultural timișean din punct de vedere al literaturii?

 

- E un spațiu foarte generos. Nu aș putea să dau eu un verdict, să fac o comparație cu alte zone, pentru că nu le cunosc decât tangențial. Dar, cu editura mai am câte o ieșire și îmi cam dau seama pe ce loc suntem. Și suntem pe un loc fruntaș. Uniunea Scriitorilor din Timișoara are peste 200 de membri, ceea ce spune foarte mult. E multietnică, lucru care presupune o comunitate dar și o diversificare de idei, care sunt benefice. Edituri sunt destule, și reviste, chiar dacă poate nu câte ar trebui. Avem destul de mulți autori, în principal tineri. Din păcate fiecare e prins acum cu a trăi, a câștiga un ban. Scriitorul nu mai e scriitorul ăla care trăia din scris. Acum e necesar să ai un loc de muncă, așa că literatura e de duminică pentru unii. Și poezia poți să o scrii, dacă ai o idee, chiar mergând pe stradă. Dar la proză nu mai e același lucru. La proză trebuie să fii liniștit, să ai un spațiu al tău, bine organizat. Glumeam eu și ziceam că un prozator ia forma scaunului în primă fază, după aceea forma casei în care locuiește. Presupune și cercetare, chiar dacă e adevărat că jurnalele se scriu ușor. Dar jurnalul e o formă de a scrie proză. Un roman nu-l mai scrii în același mod. Ești dator față de cititor să vii cu niște lucruri concrete, reale, pentru că altfel poți dezinforma. Chiar dacă îmbraci totul în fantezie, dar pornești de la o idee care e concretă. 

 

- Sunt întâlnite părerile conform cărora tinerii sunt mai dezinteresați, sau mai slab pregătiți. Cum vedeți aceste afirmații?

 

- Pentru literatură nici nu cred că trebuie să se pregătească. Nu cred că e necesar să faci o facultate ca să fii scriitor. Știu scriitori care au terminat liceul, sau poate nici liceul și erau de mare valoare. Lucrul grav, pe care îl amendez de fiecare dată, e că nu citesc. Și nu poți să scrii poezie dacă tu nu ai citit clasicii, înaintașii tăi. Nu e suficient să-ți placă, trebuie să citești. Aici sunt deficitari tinerii. Nu citesc, nu au lecturi și nu își formează vocabularul necesar. 

 

- Vocabularul uzual din zilele noastre este destul de limitat. Iar limba română cuprinde o mulțime de cuvinte care în timp s-au pierdut, sau sunt tot mai rar folosite și e păcat pentru că ele contribuiau semnificativ la o exprimare mai diversificată.

 

- Cuvinte, echivalențe, nuanțe care pot fi date textului. Acum eu mă întorc cu voluptate la scrierea veche din secolul al XIX-lea. Era atât de expresivă încât nu-ți vine să crezi. E adevărat că acum limba română nici nu mai poate fi numită așa pe de-a-ntregul, e înțesată cu englezisme. Limbajul tinerilor e onomatopeic. 

Eu nu combat lucrul acesta. În toate timpurile au fost oameni nemulțumiți, altfel Alecsandri nu ar fi scris acele piese de teatru cu franțuzismele. Se făcea exces ca să se arate „de bonton” că unii au fost pe la Paris. E un număr de oameni care o să rămână pentru că abdică de la această modă. 

 

- Câte volume ați publicat în total?

 

- Peste 20. Vreo trei romane au fost premiate de Uniunea Scriitorilor filiala Timișoara. Am scris proză scurtă, poezie, cărți de călătorie, mai puțin teatru. Mi-ar fi plăcut să scriu și teatru, dar nu știu de ce nu s-a întâmplat. M-am luat cu altele. Și mi se pare mai interesant să scrii un roman. 

Tot ce am scris e o părticică din sufletul meu, însă la ultima carte ții întotdeauna mai mult, pentru că e „ultimul copil”, de care te temi cel mai mult. El vine și nu știi ce aduce după el. Dar, dacă sunt sănătoasă, sper să mai scriu câte ceva. Cu vârsta am acumulat experiență de viață, am mai cunoscut oameni, fapte întâmplări și aș putea să le mai pun pe hârtie. 

 

- Care este ultimul volum apărut? 

 

- Acum e sub tipar un volum, care se cheamă „Doamna de pe Spion Strasse”. E o recuperare a unei prime prozatoare în română, din secolul al XIX-lea. E adevărat că nu și-a publicat romanul decât în foileton, în revistă, dar era o personalitate complexă în sensul că, după cum era moda pe vremea aceea, făcea și jurnalism, făcea și apostolat în învățământ, scria și proză, scria și poezie. Poezia era influențată la vremea respectivă de Eminescu, pentru că era contemporană cu el; s-a născut în 1853, la trei ani diferență. Mi-am descoperit niște afinități cu autoarea respectivă și am zis că e păcat să lăsăm în uitare niște oameni care au contribuit și ei la ceea ce avem azi. Dacă suntem acum în secolul acesta și am progresat, au și ei partea lor. 

 

- Iar ultimul volum apărut la editură?

 

- Ultimul volum apărut la editură e cel de care spuneam mai devreme, al poetului Damian Ureche. În ultima vreme am publicat mai multe cărți de poezie, dovadă că lumea e foarte sensibilă, că tinerii sunt cei care dau tonul. Pe mine mă bucură foarte tare când le primesc. În cadrul Fundației Culturale „Orient Latin”, vreo zece ani la rând, în 21 martie, Ziua Mondială a Poeziei, făceam o sărbătoare mare a poeților. Și atunci, pe doi, trei dintre cei care erau valoroși, îi premiam. Și o parte din ei, sau poate chiar toți, au și confirmat această recunoaștere, sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, au publicat volume. Ceea ce este un lucru destul de lăudabil pentru noi până la urmă. Dar după zece ani apare și o încărcătură emoțională pe care nu poți să nu o ai, care te uzează cumva și zici „gata, zece ani ajung”.

 

- Ce vă propuneți pentru viitorul apropiat?

 

- Mi-aș propune să am grijă puțin de mine, să fiu sănătoasă, pentru că de aici decurg toate. Dacă ești sănătos poți să ai și proiecte, să le îndeplinești, să ajuți oameni, dar mai întâi trebuie să mă ajut pe mine. 

Acum avem un proiect în desfășurare. În frunte cu scenaristul și regizorul Ioan Cărmăzan de la București am fondat „Clubul de la Timișoara”, cum îi zicem noi. Iar proiectul la care lucrăm acum mai mulți autori, este de readucere pe scenă a lui Constantin Brâncoveanu. Fiecare vom scrie despre Constantin Brâncoveanu, dar nu la modul istoric, cu date precise. De la 1714 când a fost decapitat, până în zilele noastre, a trecut ceva vreme și nu știu cât mai sunt de autentice toate datele. E o cercetare pe care au făcut-o alții, începând cu Nicolae Iorga. Dar mergem și pe ficțiune și se anunță foarte interesant proiectul, va fi de succes. 

 

- Întotdeauna este importantă implicarea, care nu a lipsit în  ceea ce ați ales să faceți.

 

- Era meseria pe care mi-aș fi ales-o de la început, nu aș fi făcut nimic mai bine. 

A consemnat Ioana NICOLESCU