Unul dintre cei mai eleganți fundași ai perioadei de glorie a Politehnicii Timișoara

Sfârșitul anilor '80, începutul anilor '90 a însemnat, pentru fotbalul timișorean, în special pentru Poli Timișoara, primul pas spre ieșirea din marasmul comunist care a cuprins sportul în întreg ansamblul său înainte de Revoluția din decembrie 1989. Fiind o echipă antisistem, Poli a avut, și suporterii mai vechi cunosc cu prisosință acest lucru, mult de suferit pe vremea când titlurile de campioană se împărțeau între Steaua și Dinamo, echipele armatei și miliției comuniste.

Însă, în sezonul 1988-1989, după un campionat petrecut în Divizia B - ca urmare a șicanelor clubului Dinamo, care, din pricina unei înfrângeri la Timișoara, a pierdut titlul de campioană în sezonul 1987-1988 - Poli revenea în elită. Iar la capătul campionatului 1989-1990 alb-violeții se clasau pe locul 5, prinzând un loc de cupe europene - Cupa UEFA.

Din acea generație - care i-a cuprins, printre alții, pe Constantin „Titi” Varga, Sorin Vlaicu sau Ioan Timofte - s-a desprins, prin eleganța din teren (în ciuda postului pe care îl ocupa, acela de fundaș central) Petre Tică Andreaș. Fotbalist născut la Oravița, dar consacrat în fotbalul timișorean, „Căprioara” (una dintre poreclele pe care i le-au dat suporterii poliști) a fost unul dintre stâlpii apărării, scriind, alături de colegii săi, istoria imediat postdecembristă a fotbalului timișorean.

Născut la Oravița, în ziua de 13 mai a anului 1962, Tică Andreaș este unul dintre acei oameni pe care, poți spune fără teama de a greși, trecerea timpului nu i-a afectat. Prima impresie pe care ți-o dă este aceea că poți să-i dai un tricou de joc pe el și să-l introduci în teren. Discuția se înfiripă repede, mai ales că avem în față un consistent album cu fotografii (pe care, din cauza spațiului limitat, îl redăm doar parțial) care ne poartă de la un meci la altul, de la o echipă la alta, din Divizia A, în Divizia B sau C ori în cupele europene, pe stadioane de legendă ale Europei: „Vicente Calderon”, „Jose Luis Alvalade” sau „Santiago Bernabeu”. Multe dintre fotografii, pe care Tică le păstrează cu sfințenie, pentru că, fiecare, reprezintă o părticică din cariera sa fotbalistică, sunt realizate de fostul nostru coleg, regretatul Branko Vuin, martor și el la atâtea și atâtea evenimente importante ale fotbalului timișorean și timișean.

 

Drumul de la Gara Mare la Santiago Bernabeu

 

Așa cum spuneam, Tică Andreaș a făcut primii pași în fotbal la CFR Timișoara. Echipa de la Gara Mare era atunci una emblematică pentru oraș, iar „leoparzii” (cum erau supranumiți suporterii lor) umpleau meci de meci cele două tribune ale micii arene. Însă, până a ajunge să îmbrace tricoul echipei alb-violete, blondul fundaș (a început mai întâi ca fundaș dreapta, apoi a trecut în centrul liniei de apărare, în perioada în care se mai juca încă cu libero) a mai trecut pe la o serie de echipe. Își aduce aminte cu plăcere de una dintre ele, cea a întreprinderii de autoturisme. Echipa juca atunci în campionatul județean Timiș, iar Tică a avut prilejul să împartă vestiarul cu fratele său, Bebe, fost campion național de juniori. De altfel, după ce Tică a ajuns la Poli, exact ca la echipele de baschet americane care retrag tricourile fostelor vedete, în vestiarul echipei locul fotbalistului care evolua acum la formația fanion a Banatului nu era ocupat de nimeni, în semn de respect.

Venirea la Poli Timișoara i-a adus lui Tică Andreaș adevărata consacrare ca fotbalist. A prins o generație extraordinară, dar a avut alături și colegi mai experimentați, aflați spre final de carieră. Vorbește despre toți cu respect, ca despre niște oameni de la care a avut ce învăța.

Așa cum spuneam, la finele sezonului 1988-1989, după o luptă cu eterna rivală UTA, Poli revenea în Divizia A. După vacanța de iarnă - timp în care dictatura comunistă a lui Nicolae Ceaușescu a fost înlăturată - se părea că fotbalul românesc revine la normal. Echipele socotite antisistem, printre care și Poli Timișoara, au putut să se exprime la un alt nivel, deși formațiile departamentale și acoliții lor mai recurgeau la vechile metode și își împărțeau punctele între ele. Cert este că, având jucători de excepție și un antrenor pe măsură - pe regretatul Constantin Rădulescu -, Poli a reușit la finele sezonului să revină în cupele europene, după o absență de 16 ani.

Alături de colegii săi, Tică Andreaș se pregătea să scrie una dintre cele mai strălucite pagini din istoria fotbalului alb-violet.

Era ziua de 19 septembrie a anului 1990, iar Timișoara fierbea. În capitala Banatului sosea Atletico Madrid, unul dintre numele imense ale fotbalului spaniol și european. Era primul tur al ediției din acel an a Cupei UEFA. Pe stadion, peste 35.000 de oameni așteptau cu sufletul la gură deznodământul meciului tur. A fost un meci memorabil, iar cei care au fost prezenți pe stadion își aduc, cu siguranță, aminte de fiecare ratare, atât a poliștilor, cât și a spaniolilor, dar, mai ales, de cele două goluri timișorene, înscrise de Bungău și Octavian Popescu. Cât despre linia de apărare, aceasta a fost una impecabilă, în centrul căreia Tică Andreaș a strălucit, cum a făcut-o în atâtea și atâtea jocuri. Își aduce aminte și acum cu nedisimulată emoție de întâlnirile de pe teren cu portughezul Futre, cu austriacul Rodax ori cu brazilianul Baltazar Maria de Moraes...

După două săptămâni, Poli ieșea în lume. Alături de delegația alb-violetă, în avionul care ducea echipa la Madrid se afla și regretatul nostru coleg Branko Vuin. Instantaneele surprinse de acesta, regăsite acum în albumul lui Tică Andreaș, ne arată o echipă care era o adevărată familie. Ce a fost pe teren, se știe. La capătul unui meci în care Poli s-a apărat în majoritatea timpului, „Atleti” s-a impus la limită. N-a mai contat, pentru că timișorenii au câștigat cu scorul general de 2-1, reușind să se califice mai departe, în fața unui adversar care pornise ca mare favorit nu doar la calificare, ci chiar la câștigarea trofeului. Tică Andreaș are și o amintire „contondentă” de la acel meci: s-a ciocnit cap în cap cu unul dintre jucătorii adverși, dar acest lucru nici n-a mai contat. Ba chiar, are o fotografie care îl suprinde, cu zâmbetul pe buze, atunci când doctorul îi suturează rana...

„Am prins foarte mare încredere în noi, după această calificare. Mai ales această încredere ne-au dat-o și suporterii timișoreni și români. Pot să spun că, probabil, imediat după Revoluție, am fost prima echipă de club încurajată pe un stadion din străinătate, pentru că în tribunele de pe Vicente Calderon s-a aflat și un mic grup de suporteri, precum și o parte din membrii familiilor noastre. Apoi, când am ajuns la Timișoara, am fost așteptați de suporteri la Aeroport și primiți ca niște adevărați eroi. Pentru noi a fost un moment incredibil. Însă, pentru că nu am avut maturitatea necesară de a gestiona aceste sentimente, totul s-a întors împotriva noastră”, spune Tică Andreaș.

„Căprioara” ne spune că, înaintea meciului tur din turul secund al Cupei UEFA sezonul 1990-1991, cel împotriva lui Sporting Lisabona, din deplasare, de pe stadionul Jose Luis Alvalade, fotbaliștii alb-violeți aveau impresia că nimic nu le mai poate sta în cale. „Doar i-am eliminat pe Atletico...”. Însă, portughezii, cu un Cadete strălucitor, i-a readus cu picioarele pe pământ pe fotbaliștii lui Costică Rădulescu: un 7-0 sec și fără comentarii pe stadionul formației lusitane. În tur, Poli s-a impus cu 2-0, la capătul unui meci în care putea marca doar până la pauză de vreo cinci ori.

A fost o întâmplare din care toți componenții de atunci ai lotului polist au avut de învățat.

Doi ani mai târziu, după ce a pierdut finala Cupei României în fața Stelei, la lovituri de departajare, Poli a ajuns din nou în competițiile europene intercluburi. Și de data aceasta, tot în Cupa UEFA, adversar în primul tur i-a fost o echipă din Spania: colosul Real Madrid, o formație care nu avea, nici la acea oră, nevoie de vreo prezentare. Multipla campioană a Europei venea la Timișoara din postura de mare favorită. Meciul s-a jucat pe 16 septembrie 1992, iar Tică Andreaș s-a aflat din nou în centrul defensivei timișorene. Poli, antrenată atunci de profesorul Ion V. Ionescu, a reușit un nou rezultat istoric în fața unei echipe la care mai activau încă Sanchis, Michel sau Zamorano. Meciul s-a încheiat 1-1, după golurile marcate de Alfonso, pentru spanioli, și Ovidiu Cuc, pentru timișoreni.

A fost ultimul meci într-o cupă europeană pentru Tică Andreaș și pentru mulți dintre componenții acelei generații de la Poli Timișoara. Însă, amintirile rămân, pregnante, de parcă ar fi fost ieri. Ce mai vrem să adăugăm este faptul că, în cele șase jocuri disputate în cupele europene în cele două peripluri ale poliștilor prin Cupa UEFA la începutul anilor '90, deși a evoluat fundaș central, Tică Andreaș nu a primit nici măcar un cartonaș galben. Extrem de abil și cu un plasament extraordinar, Tică își ținea adversarii la respect așa cum puțini fotbaliști reușeau să o facă. Dacă adăugăm la aceasta și inteligența în joc, viziunea și disciplina, avem portretul unui fundaș central cum sunt prea puțini în fotbalul românesc de astăzi. Dacă îl întrebi pe Tică Andreaș care este cel mai mare regret al carierei lui nu îți va spune că îi pare rău că nu a prins, ca și alți colegi, vreun contract în străinătate. Îți spune, franc, că regretă cel mai mult că fizicul nu l-a ajutat să ajungă la echipa națională a României. Pentru că, am completa noi, celelalte calități ale sale l-ar fi recomandat din plin. 

Însă, așa au fost vremurile, echipele încă departamentale aveau în lot jucători aduși la cluburi în perioada de dinainte de 1989, iar totul se învârtea în jurul lor. Dovadă că prea puțini fotbaliști au reușit atunci să se impună la națională, în afara celor de la Steaua și Dinamo.

După perioada Poli, Tică Andreaș a revenit pentru o vreme la clubul care l-a lansat, CFR Timișoara, iar apoi și-a legat numele de o altă formație reprezentativă a fotbalului timișorean: UM Timișoara. A jucat, și aici, alături de fotbaliști de excepție, cărora le-a transmis din experiența pe care o acumulase deja. Ba, mai mult, a și antrenat „zebrele” de la Gara Mică a Timișoarei, stând pe bancă chiar și în ultimele nouă etape de dinaintea desființării echipei.

A mai antrenat și prin județ, la Jimbolia de exemplu, însă, încet, s-a detașat de fotbal, pe care acum îl urmărește, cum se spune, de pe margine.

 

Despre pasiuni și fotbalul timișorean de astăzi

 

Tică Andreaș a rămas un atent observator al fotbalului de astăzi. A avut șansa să participe, pe viu, la mai multe meciuri în străinătate, în Italia în special, unde a urmărit, printre altele, un derby local dintre Inter Milano și AC Milan, „Derby dela madonnina”, cum îi spun italienii. Își dedică o bună parte din timpul unei zile celor doi căței pe care îi are și care, de multe ori, îi dictează programul. De exemplu, și întâlnirea noastră a avut loc pe seară, după ce Tică i-a plimbat prin parc pe cei doi amici ai săi... A fost și a rămas un familist convins, fiind foarte mândru de fiica sa. De altfel, ca și în cazul oricărui sportiv, succesul în carieră depinde și de înțelegerea și liniștea pe care ți-o dă viața conjugală. Tică nu a fost niciodată un tip conflictual, dovadă că este înconjurat mereu de prieteni cu care deapănă de regulă amintiri din perioada de glorie a fotbalului în alb și violet.

Îl întreb ce părere are despre fotbalul timișorean de astăzi. Ne spune, nu fără mâhnire, că a fost invitat, într-un moment aniversar, alături de alți foști colegi și oameni care și-au legat numele de clubul de fotbal Politehnica Timișoara, pe stadionul „Dan Păltinișanu”, pentru a li se înmâna plachete și diplome. A rămas cu un gust amar, văzând tribunele, care altădată fremătau de atâta lume, aproape pustii... Pentru el, ca și pentru mulți alți foști fotbaliști alb-violeți, fotbalul trebuie să fie un sport pentru spectatori. Iar spectatorii timișoreni sunt unii cu totul și cu totul speciali. De aceea, Tică apreciază eforturile suporterilor timișoreni care au pornit, în urmă cu câțiva ani, pe propriul drum și au ajuns cu echipa pe care singuri au creat-o până în Liga a II-a. „Cred că Poli este acolo unde se află spiritul care a animat această echipă și această adevărată stare de spirit pe care ea a creat-o”, ne spune Tică Andreaș. Trageți dumneavoastră concluziile, stimați cititori, pasionați sau nu de fotbal.

 

În loc de concluzii

 

Pentru semnatarul acestor rânduri, fiecare întâlnire cu unul dintre reprezentanții generației postdecembriste ale Politehnicii Timișoara reprezintă un moment de adevărată reverie. Sunt oameni care reușeau să aducă zâmbetul pe buzele a zeci de mii de timișoreni, oameni care le făceau puțin mai fericite după-amiezele de sfârșit de săptămână. M-am bucurat și am suferit, ca atâția alții, pentru alb-violeți, dar i-am aplaudat întotdeauna pe cei care au îmbrăcat culorile echipei atât de dragi. Când stai de vorbă cu acești oameni, iar Tică Andreaș este unul dintre cei mai reprezentativi dintre ei, timpul se comprimă, iar vuietul tribunelor din meciurile cu Dinamo, Steaua, UTA, Atletico sau Real Madrid îți revine în timpane.

Pentru noi, cei din tribune, totul părea o sărbătoare, mai ales când ai noștri învingeau. O făceau pentru culori, oraș și club, însă nu întotdeauna viața lor era așa cum ne-o închipuiam noi. Îi respectam, erau văzuți în oraș ca adevărați idoli, lumea le strângea mâna și îi felicita pentru ceea ce fac pe teren.

Îl las pe Tică Andreaș să povestească: „Într-o vreme, pentru Poli era destul de greu. Am pus mereu bețe-n roate Stelei și lui Dinamo. Dacă o băteam pe Steaua, lua Dinamo campionatul, dacă băteam pe Dinamo, lua Steaua titlul. Cooperativa funcționa, iar pentru noi, o dată intrați în morișcă, era foarte greu, dacă nu imposibil, să mai câștigăm. Și cum jucam pe prime doar la egal și la victorie, trăiam luni bune doar din salariu, care nu-l depășea pe cel al unui muncitor de rând. Era mai rentabil, din acest punct de vedere, să jucăm în Divizia B. Însă am dat, cu toții, ce am avut noi mai bun pentru Poli și pentru Timișoara”.

Sunt principii pe care în fotbalul de astăzi le găsim foarte rar sau deloc. Fotbaliștii de astăzi sunt, în principal, mai preocupați de salarii decât sunt atașați de cluburile la care joacă, ca să nu mai vorbim de dragostea lor pentru suporteri. Cu atât mai puternic trebuie să fie exemplul pe care ni l-au dat, și continuă să ni-l dea, fotbaliștii de legendă ai Timișoarei.

Anton BORBELY