Interviu cu maestrul Iosif Todea, dirijorul corului Filarmonicii „Banatul”

Parcursul profesional al maestrului Iosif Todea nu a fost unul lin, lipsit de evenimente, ci mai degrabă cu suișuri și coborâșuri. În căutările căii de urmat, în încercările unui tânăr de a-și asigura traiul, răzleț a apărut mereu muzica. Acea pasiune, o „scânteie care nu s-a stins niciodată” despre care dirijorul spune că poate mișca sufletele.

Au existat momente de deziluzie, de renunțare, însă Iosif Todea s-a întors la ceea ce îl făcea fericit.

Când vorbește despre pasiunea sa menționează: „mama avea o voce splendidă. Probabil că acest lucru a rămas întipărit în mintea și inima mea”. Cu toate astea, el subliniază faptul că pasiunea nu este de ajuns, iar în spatele oricărei reușite stă multă muncă și implicare. 

 

- Pentru început, vorbiți-ne puțin despre perioada copilăriei.

- M-am născut la Reșița, în județul Caraș-Severin. Un oraș muncitoresc eminamente în care a fost o oarecare activitate muzicală. Era o familie renumită în Reșița, familia Opreț, care dezvolta și promova toate valorile culturale. Aveau în cadrul familiei și o orchestră simfonică, lucru mai rar întâlnit, cu verișori, nepoți. Toți au făcut studii muzicale și au susținut într-un fel, având și posibilități financiare, această activitate culturală organizând diverse evenimente într-un cadru restrâns, la locuința lor, la Casa de Cultură. Erau interesați de fenomenul artistic, nu cel profesionist, ci de amatori. De profesioniști nu se putea vorbi. Era doar o școală de muzică, deci nu erau prea mari posibilități de a profesa la un nivel înalt. 

Acolo am făcut școala de muzică, am cântat la violoncel. 

 

- Ați avut contact cu muzica de mic…

 Da. În clasa a treia eram prea mic de statură și nu au putut să mă dea la nimic și a trebuit să aștept să mai cresc. Astfel, am început mai târziu și nu au mai fost locuri decât la violoncel. Era o școală destul de bine cotată pe vremea aceea. Era o pepinieră destul de bună pentru orașe mari din zonă precum Timișoara, Arad, Cluj și în fiecare an se făceau recrutări de viitori liceeni. Eu zic că era un nivel destul de bun. Erau și profesori renumiți, cu experiență și rezultatele au fost foartebune pentru nivelul la care era cotat orașul Reșița, unde în afară de a munci se făceau mai puține. 

 

- Unde ați urmat studiile liceale?

- Am continuat studiile la Arad, la Liceul de Muzică, unde am făcut în continuare violoncel. A fost o perioadă de care îmi aduc aminte cu deosebită plăcere, probabil și pentru că am fost eu pe picioarele mele, nemaiavând părinții lângă mine. A fost o perioadă și de maturitate, de responsabilitate. Nu era nimeni lângă mine să mă îndrume, greșeam, plăteam, am învățat practic din viață. Doar așa putem crește și putem să ne dezvoltăm cum trebuie. 

 

- Cum ați descoperit arta corală?

- Eu cântam în cor, dar băieții au voce în schimbare într-o anumită perioadă a vârstei lor și la un moment dat nu mai puteam cânta deloc, pentru că vocea era în procesul de tranziție. Am așteptat cam doi ani și abia din clasa a X-a am intrat în corul liceului. S-a stabilizat oarecum glasul și acolo am avut un pedagog care nu știu de ce, dar a fost îndreptat foarte mult asupra mea. Nu știu, poate vedea ceva deși eu nu vedeam nimic. Eram neștiutor și poate nu eram suficient de conștient de talentul pe care îl am. Deși a fost destul de drastic, m-a ajutat foarte mult să depășesc greutățile și nedreptățile. Am devenit apoi perfect conștient de valoarea mea, pentru că în cadrul liceului se face o anumită ierarhie, o selecție de oameni buni, de oameni mediocri și oameni care vin doar. În cadrul orelor de cor am descoperit o mare bucurie de a cânta. Cântam cu foarte multă plăcere și eram fantastic de absorbit, abia așteptam orele. Erau ca o gură de aer proaspăt pentru mine și m-am gândit că vreau să încropesc eu o mică formație vocală. Am reușit acest lucru cu cei din anul meu. Au fost de acord și am început să lucrăm. Am lucrat un an de zile și am ajuns la un oarecare nivel. Experiența se câștigă lucrând, asta este foarte important. La început am fost mai stângaci, dar după aceea am început să deprind mijloacele de exprimare, de formare a unui cor și cred că am fost primul elev din România din vremea aceea care a condus o formație corală. Pe vremea aceea era Festivalul Cântarea României și acolo liceele erau clasificate pe segmente: licee artistice, licee de profil, de muzică, școli de muzică. Eu am concurat la licee de muzică. În 1979, am luat locul I la faza republicană, cu corul pe care l-am creat și condus eu, ceea ce a fost un lucru inedit pentru acel timp. Bineînțeles că am avut sprijin din partea profesorului Gavrilă Câmpan, cu toate că în general profesorii nu prea agreează un soi de oarecare concurență. Și Liceul de Muzică condus de dânsul a participat în aceeași competiție. Nu a ieșit șifonat de acolo ci mi-a zis: „Tu trebuie să mergi înainte pe drumul acesta, pentru că tu ai ceva ce mulți nu au. Ai acel talent, acea sclipire, intuiție, spontaneitate și imaginație de care ai nevoie ca să creezi muzică”. Am rămas destul de uimit și de aceea rămâne în inima mea toată viața, pentru că dacă eram obstrucționat probabil, că dădeam înapoi. Contează foarte mult oamenii de lângă tine. Iar pentru mine el a fost un al doilea tată. Și când aveam necazuri mergeam la el și plângeam pe umărul lui, îmi dădea sfaturi, era extrem de apropiat de mine. El ca și persoană era foarte distant, dar totuși, dincolo de această aparență, am găsit un suflet extraordinar. 

 

- Cum ați deprins competențele necesare pentru dirijatul coral? 

- Toate le-am „furat” de la cel care era în fața mea, de la profesorul Gavrilă Câmpan, care mi-a arătat ce și cum să lucrez. Mai departe era treaba mea să văd dacă se potrivește cu stilul meu, dacă sunt sau nu pe direcția bună. Asta a fost pentru mine acea scânteie care nu s-a stins niciodată, pentru că mai târziu am avut și etape în care am renunțat total la muzică. Dar în faza aceea eram extrem de mulțumit și repetam cu colegii mei în timpul săptămânii, după orele de curs. Rămâneam de două ori pe săptămână, era o muncă patriotică dar ne simțeam extrem de bine. S-a format o echipă, s-au format niște relații care și acum sunt la fel de proaspete ca atunci. 

 

- Care a fost parcursul profesional după finalizarea liceului?

- După finalizarea liceului am încercat la Conservatorul din Cluj. Pe vremea aceea, în 1981, era o concurență fantastică. Erau la secția pedagogie, unde am concurat eu, două locuri și 90 de candidați. Am fost la o sutime, aveam 9.40 și s-a intrat cu 9.41. Eram undeva acolo, la un nivel bun, dar din cauza locurilor limitate și a concurenței absolut devastatoare, nu am intrat. Nu a fost să fie. 

După aceea m-am întors la Reșița, am fost angajat ca profesor suplinitor la Școala de Muzică, la catedra de violoncel.

După un an de zile m-am prezentat din nou la concurs la Conservatorul de la Cluj. De data asta au fost șapte locuri și 60 de candidați. Mai scăzuse concurența. Însă, probabil că mersul acela treptat care a fost în liceu și atenta îndrumare a pedagogului și-au spus cuvântul. După aceea am intrat în viață, cu dificultăți, cu nevoi și atenția mea nu a mai fost focalizată pe învățare, ci numai pe o anumită întreținere, care se desfășura destul de inegal, ca etape de timp. Practic nu a mai fost acea continuitate lină prin care să ajungi pe o culme. Plus că devenisem autodidact, pentru că nu a mai fost nimeni care să mă îndrume. Cert este că am fost al zecelea, deci scăzuse nivelul, asta e realitate. Am fost destul de marcat de momentul acela și am zis că nu mai vreau să fac muzică absolut deloc. Am fost deziluzionat și mi s-au cam frânt aripile. Am luat hotărârea că nu mai fac muzică.

Am lucrat în domenii precum construcțiile, bineînțeles necalificat. A fost o etapă din viață destul de dură pentru mine. Timp de trei ani de zile am lucrat necalificat afară din țară, a fost greu, dar probabil a contat foarte mult pentru alegerea mea de peste alți zece ani. Pentru că dacă nu dădeam de greu, probabil că mă obișnuiam cu situația și nu mai îmi doream altceva. După aceea am lucrat și în uzină, la UCMR, pentru alți trei ani de zile. M-am calificat la locul de muncă, în schimburi și cu dificultățile care erau. Părinții mei nu erau în țară, erau plecați în Germania și atunci a trebuit să mă gospodăresc singur. Trebuia să muncesc, să îmi asigur traiul.

În ’89 s-a schimbat însă ceva.  Am fost chemat din nou la Școala de Muzică, suplinitor, și acolo, luând din nou contact cu muzica s-a reaprins pasiunea. Eu am fost rupt total. Nu am mai profesat, nu am mai cântat, nu am mai făcut nimic în toți acești ani. 

În familia noastră mama era cea care avea acest dar. Tatăl meu era ca lemnul, nu avea ureche muzicală deloc, dar mama avea o voce splendidă. Probabil că acest lucru a rămas întipărit în mintea și inima mea, alături de dragostea de a cânta curat, muzical și frumos. 

În ’92 am luat hotărârea de a veni la Timișoara, la Facultatea de Muzică și să mă îndrept spre profesionism. 

 

- Povestiți-ne puțin despre perioada studenției.

- Perioada studenției a fost cumva împărțită între domeniul profesionist și cvasi-amator. În acea perioadă am înființat corul de cameră „Collegium musicum”, cu oameni care nu aveau cunoștințe muzicale. Era o structură destul de eterogenă, pornind de la aviator, medic, inginer, educator și învățător, am căutat să îmbin vocile și să formez o sonoritate corală. Dar erau extrem de pasionați. Probabil această pasiune s-a pierdut în timp, pentru că nu le puteam oferi nimic material. Nici măcar zece lei pentru repetiții. Ne mai întâlneam odată la o lună la cineva acasă și atunci mai stăteam la un pahar, ceea ce a contribuit la crearea legăturii sociale. E foarte important ca grupul să fie unit. Un grup unit își realizează scopurile, iar dacă nu este unit fiecare are scopul lui. 

Nu știu câți își aduc aminte cu drag de această perioadă, dar cel puțin pentru mine a fost un imbold extraordinar și o verificare a potențialului pe care îl dețin. E important să ai un potențial pe care să-l dezvolți. Dirijorii au în general aceleași calități ca orice muzician, dar există acel ceva în plus care îi detașează și îi face să aibă o viziune de ansamblu, nu de individ.

În facultate mi-au plăcut pedagogia și psihologia, pentru că acolo am învățat foarte multe lucruri. Cum să îi determini pe oameni și cum să-i convingi pe cei care își doresc mai puțin, fără să îi obligi. Un om care se simte obligat să facă ceva, poate face lucrul acela, dar niciodată nu va exista acea plăcere și devoțiune necesară unui act artistic. Este o meserie vocațională, o meserie pe care puțini pot să o facă, de aceea sunt așa puțini oameni de muzică la nivel profesionist. Se face o triere, o decantare și rămân doar cei care au un psihic puternic, o dorință, un scop și talentul necesar. 

 

- Ce concerte ați susținut cu acest cor? Ați participat și la concursuri?

- Aici în Timișoara am avut cel puțin zece concerte. Din păcate am participat la concursuri corale numai în țară, dar peste tot unde am fost am luat locul I.

Un fapt iarăși inedit a fost licența mea de la finalizarea facultății, pe care am susținut-o cu acest cor. Cel puțin la vremea respectivă am apărut și în ziare. A fost un lucru puțin diferit față de ce se întâmplă în mod obișnuit, într-o sală de curs închisă. Eu am ieșit în public și poate acela a fost testul meu de maturitate, de încredere în mine, în potențialul meu, în oameni, în rezultate. Nu putem să cuantificăm foarte exact actul artistic, dar importantă este reverberația pe care  o transmiți sau nu publicului. 

 

- Au existat persoane pe care le-ați apreciat în mod special, care v-au îndrumat pe această cale?

- În timpul studiilor am avut și sprijinul domnului profesor universitar Damian Vulpe, care a văzut că sunt puțin diferit față de ceilalți colegi. Acesta este un dar și nu toată lumea poate să-l aibă. Am fost încurajat în sensul că m-am angajat în corul Filarmonicii „Banatul” și paralel cu pregătirea pe care o aveam la școală, aveam parte de o pregătire practică necesară. În facultate sunt mai mult noțiuni teoretice, și mai puțin practice. Și cel mai important aport în desăvârșirea mea ca dirijor, l-a avut maestrul Diodor Nicoară, care era dirijorul corului filarmonicii la acea vreme. Nu i-am cerut să facă ore cu mine, dar mi-a zis: „Stai și învață de la mine. Uită-te cum lucrez și așa va trebui să lucrezi și tu”. Și toate lucrurile aceste nu pot fi citite într-o carte, pentru că fiecare om este o structură unică. Fiecăruia trebuie să i te adresezi într-un mod specific. Unele persoane sunt foarte sensibile, nu poți să le ceri lucruri pe un ton ridicat pentru că rezultatul nu va fi cel scontat. Îmbinarea utilului cu plăcutul este până la urmă cheia succesului, pentru că sunt lucruri utile și necesare, dar trebuie să ai și plăcerea de a le face. Dacă nu găsești plăcerea, n-ai nicio satisfacție. 

Maestrul Diodor Nicoară era într-o perioadă de maturitate, avea experiența anilor, peste 30 de ani. Mă puteam baza și pe tactul lui și pe indicațiile lui, pentru că vorbea din acea experiență care nu o citești niciunde, nu o înveți decât din practică.

 

- Când ați ajuns dirijorul corului Filarmonicii „Banatul”?

- În 1997 am avut mai multe opțiuni. În 1995, fiind student în anul IV, am participat la un concurs național intitulat „Concursul tinerilor dirijori de cor”, care se ținea la Craiova. Era în luna septembrie, nu se începea încă activitatea ferventă, fiind o lună de pregătire. Acolo, directorul filarmonicii din Craiova a venit la concert și i-a auzit pe fiecare. Am fost câte doi pe seară, patru seri la rând. Pe vremea aceea domnul Racu, fostul dirijor de la Craiova, ieșise la pensie și mi s-a propus să merg ca dirijor acolo. Am mulțumit și am spus că mă voi gândi și voi lua o hotărâre. Imediat după acel concurs, am primit un telefon de la Arad, de la domnul director Frandeș, care m-a chemat la Arad să vorbim. De foarte mult timp Aradul nu mai avea dirijor de cor, de la maestrul Doru Șerban. Era o nevoie de dirijori de cor tineri, care să fie și talentați, să și dorească să creeze ceva. E vorba de un amestec de elemente, extrem, extrem de importante. Mi-a propus și dânsul să merg la Arad, oferta financiară fiind foarte bună. Dacă eram materialist probabil că acceptam acea variantă. 

Până la urmă, totuși am optat pentru a rămâne în Timișoara și de a da concurs aici. Am avut tot sprijinul maestrului Nicoară.

 

- Probabil urma să se retragă.

- Probabil în această idee… Tot mă întreba: „Măi Ioșca, ce vârstă ai tu?”

„35 de ani”, îi răspundeam. 

„Ești bătrân! Trebuie să te duci înainte 30 de ani.”

„Păi 30 m-oi duce dacă voi fi sănătos.”

Dânsul glumea foarte mult, avea un stil mai deosebit, unic pot să zic. Dar am avut susținerea dânsului.

În ’97 am dat concurs. Prima etapă, cu comisie, consta numai în repetiție de cor, cu mai multe piese, impuse și la alegere. În a doua etapă, după vreo două luni, trebuia să pregătesc un concert și să dirijez corul filarmonicii pe scenă, aceasta fiind etapa finală a concursului. 

În 1997 am fost admis ca dirijor prim. Filarmonica „Banatul” era singura filarmonică din România cu doi dirijori primi. Și pentru asta îi mulțumesc maestrului Nicoară. Mi-a acordat șansa și a avut încredere că voi merge pe același drum pe care a mers dânsul 35 de ani. 

 

- Care a fost cea mai mare provocare de-a lungul carierei în ceea ce privește pregătirea unei lucrări?

- Fiecare lucrare are o viață proprie, un puls și o caracteristică proprii. Nicio lucrare nu seamănă cu alta. Important este să găsești sensul corect, pentru că nu toate au același sens. Vorbim de perioade diferite de creație, de la Renaștere, preclasicism, clasicism, romantism și absolut toate se diferențiază. Trebuie descoperită esența lucrării, pentru că dacă descoperi esența, celelalte lucruri sunt doar ca o încununare a ideii principale. Foarte mulți oameni nu prind acel element esențial și atunci lucrul nu merge, ne împiedicăm și nu știm de ce. E vorba de studiu, de cunoaștere, trebuie să fii autodidact, să studiezi și să asculți foarte multă muzică, în stil cântată. Este vorba și de estetică muzicală. A fi dirijor nu înseamnă numai să bați măsura, să dai din mâini și să vorbești. Este o permanentă școlarizare, învățare, acumulare, îmbunătățire, creștere, dezvoltare. Astea sunt necesare, pentru că altfel nu poți progresa. 

 

- Câți coriști are acum corul filarmonicii? Numărul a fost aproximativ constant de-a lungul timpului?

- Atunci când am intrat eu în cor, în ’91, eram cam 50, chiar mai puțini. Pe măsură ce noile generații de la liceu sau universitate au finalizat studiile, și-au îndreptat pașii spre această instituție și această formație, care în timp și-a câștigat un renume binemeritat.

Astfel, numărul coriștilor a mai crescut, iar acum sunt 64. 

 

- Presupun că este necesar, pentru că unele lucrări necesită mai multe voci.

- Unele lucrări sunt de o amploare foarte mare și atunci este nevoie. Noi mai apelăm și la colaboratori din alte instituții când sunt lucrări așa de mari. Am avut o colaborare cu corul filarmonicii din Busan, din Coreea de Sud. Au venit aici și am realizat un concert care probabil că va rămâne în mintea multora dintre cei care au participat, pentru că a fost o simbioză extraordinară. E extraordinar să ai 120 de coriști cântând Simfonia a IX-a, „Odă Bucuriei”. Asta trebuie noi să facem cu muzica, să mișcăm sufletele, să le sensibilizăm, să îi facem pe oameni să vadă dincolo de sunetele acestea. 

 

- Dacă am ajuns în acest punct, aș vrea să vă întreb cum este publicul filarmonicii din Timișoara?

- În ultima perioadă, cel puțin în ultimii patru, cinci ani, este un aflux de public la concerte. Vin aproximativ 800 de persoane la fiecare concert, ceea ce este foarte, foarte bine. E adevărat că Timișoara e un oraș studențesc, un oraș viu, care consumă cultură și e avid după fenomene artistice, dar vorbim despre un public constant. Sunt și situații în care sunt peste 1000 de oameni, sala este arhiplină, cu locuri suplimentare.

În general văd că vocal-simfonicele atrag un număr mai mare de spectatori, pentru că este această simbioză dintre voce, mesajul cântat și acompaniamentul orchestral, care este practic o încununare a vocilor. 

 

- Ați participat la nenumărate evenimente. Există unul care v-a marcat în mod deosebit? 

- Da. În timp ce eram în cor, am participat cu corul de cameră al filarmonicii la un concurs extrem de renumit în Italia, la Roma. Concursul se numea „Giovanni Perluigi da Palestrina” și acolo chiar a fost o provocare imensă pentru noi. La prima ediție am luat locul III, la ediția a doua, locul II. Am mers doi ani consecutiv și probabil dacă mai mergeam încă un an, am fi luat locul întâi. Dar așa a fost situația că din cauza unor probleme financiare nu s-a mai putut. 

 

- Iar ca dirijor?

- Ca dirijor nu am participat la concursuri, dar este o mare mulțumire și satisfacție pentru mine că acest cor, sub îndrumarea mea a concertat în săli în care foarte puțini oameni de artă ajung. Și acestea sunt Concertgebouw din Amsterdam, care e un punct de reper extrem de important. Acolo îmi aduc aminte că împreună cu orchestra am avut un succes absolut fantastic în anul 2009, când timp de 15 minute s-a aplaudat în continuu, ceea ce spune extrem de mult. A fost poate un imbold pentru noi. Te obligă publicul, sala, locul și fiecare s-a mobilizat și am făcut un concert extraordinar.

În plus, în fiecare decembrie, de șapte ani încoace, cu o formație mai mică, de 44 de persoane, 20 în orchestră și 24 în cor, participăm an de an la turnee în Olanda. Și în fiecare an venim cu laudele și cu mulțumirile publicului care, până la urmă, știe să aprecieze calitatea. 

 

- Poate nu e o întrebare la care să puteți răspunde cu ușurință, dar ne-ați putea spune cam câte lucrări conține repertoriul personal?

- Pot să spun că am 300 de lucrări a cappella, fără acompaniament și vreo 60 de lucrări vocal-simfonice. Pe lângă acestea, din repertoriul de operă, patru opere integrale.

 

- Ce vă propuneți pentru viitorul apropiat?

- Pentru viitorul apropiat îmi propun să nu îmi pierd energia. Să am aceeași energie să pot realiza împreună cu oamenii din cor pe care îi conduc, concerte de înaltă ținută artistică. Aș fi foarte bucuros dacă aș fi sănătos, pentru că dacă avem sănătate putem să le facem pe toate, dar dacă nu…

Aș vrea să mă gândesc deja și la un viitor dirijor, așa cum maestrul Nicoară s-a gândit să lase ceva și să crească lângă. Având 54 de ani, mai am nouă ani. Nouă ani am stat eu lângă maestrul Nicoară și cred că este o perioadă de timp bună ca să se dezvolte. Trebuie să mă gândesc la viitor și să pregătesc omul care să fie capabil să ducă mai departe, să nu scadă nivelul, ci dimpotrivă. Dacă găsesc pe cineva mai bun decât mine aș fi cel mai fericit om din lume, pentru că asta este de fapt continuitatea și drumul pe care trebuie să mergem înainte. Să existe progres în orice facem. 

 

- Aveți pe cineva în vedere?

- Deocamdată nu, dar gândul meu este că trebuie să îl găsesc și îl voi găsi. Sunt absolut convins de acest lucru. Deși acești oameni pe care să te poți baza sunt foarte rari, eu totuși cred că voi avea și maturitatea și discernământul potrivit să las omul potrivit. 

 

- Ce pregătiți pentru următoarea perioadă la Filarmonica „Banatul”?

- În data de 10 noiembrie, până în 20, plecăm în turneu în Olanda, cu „Un american la Paris”, „Rhapsody in Blue” și „Porgy and Bess”. Avem șapte concerte acolo și eu sper că ne vom întoarce bucuroși că am realizat niște concerte bune. 

A consemnat Ioana NICOLESCU