De vorbă cu dirijorul, muzicianul și cronicarul muzical Ovidiu Giulvezan

Dacă „timpul este mărginit de eternitate” (Sören Kierkegaard), atunci muzica, „timp sonor”, cum a fost definită, este mărginită de tăcere, echivalentul în sunet al eternității. Muzica se naște din tăcere, ni se dezvăluie treptat, se împlinește în timp și se stinge din nou, în tăcere. Ea continuă să mai trăiască o vreme în noi, în memoria noastră, în sufletele noastre, în conștiința noastră.

Cel care este chemat să mărturisească în fața viitorimii, prin scrisul său durabil, despre acele clipe efemere, de har, de grație, pe care muzicienii le dăruiesc, neîncetat, semenilor, într-un permanent, sisific reînceput, este cronicarul. Fără el, totul s-ar stinge, treptat, în uitare. Căci – nedrept destin – ce rămâne după un concert, în afara unui afiș păstrat într-o arhivă, este mărturia cronicarului, atâta câtă este. În absența sa... neantul, tăcerea.

Un asemenea mărturisitor este și domnul Ovidiu Giulvezan”.

Remus GEORGESCU

 

„Selecția de cronici muzicale, recenzii, eseuri, medalioane și interviuri, semnate în decursul timpului de Ovidiu Giulvezan, se constituie într-o valoroasă mărturie pentru istoria unui sfert de secol și mai bine de viață muzicală timișoreană, într-o perioadă efervescentă trăită și consemnată de pana măiastră, uneori ascuțită, a unui condeier inspirat, cultivat, competent și obiectiv”.

Nicolae BOBOC

 

 

- V-ați născut la Herneacova...

- În 21 ianuarie, 1940. Tatăl, Ștefan, a fost preot, iar pe mama a chemat-o Persida și a fost învățătoare. Tata s-a născut la Checea și toți membrii familiei mele au făcut școala normală, toți au fost învățători la bază. După aceea a făcut teologia la Arad. Și când a terminat teologia la Arad, în 1929, a luat parohia de la Herneacova, tineri fiind, nu s-au luptat pentru oraș. Veneau la noi, la tata, primarul, notarul, pădurarul...  îmi amintesc, chiar dacă eu am avut 8 ani când am plecat de acolo. E și o poveste cu ei. În 31 decembrie 1947, bat la poartă: „Părinte, ai auzit că suntem republică?”. Era cu ei și Gheorghe Tula, singurul care avea două tractoare în sat. Și el printre ei, acolo, se bucura că suntem republică. După vreo cinci, șase luni toți erau la închisoare. Erau chiaburi, erau din „vechea gardă”. 

- Mai aveți frați?

- Da, eram cel mai mic dintre frați. Pe fratele meu mai mare îl cheamă Tiberiu. El s-a născut în 1930, iar Mircea în 1934. Mircea a plecat dintre noi, Tiberiu trăiește. Frații mei erau deja la școli. Tiberiu avea 18 ani, eu aveam 8 când am plecat din Herneacova. Am plecat din cauza greutăților care erau cu întreținerea lor la școală. Erau la internat și trebuia să aduci nucă, șuncă, untură, făină, zahăr. Așa se ducea, pentru cantină. Și era greu, trebuia să te duci până la gară la Recaș cu coșia, drumul era prost. Nu era din macadam, ci din pietre rotunde, bolovani mari. L-au asfaltat acum, de curând. 

Și, cu greutățile astea, a intervenit taică-meu nu știu cum la Înaltpreasfințitul. Știu că a fost dusă o vacă la mănăstire la Șag, dar nu a fost pentru Înaltpreasfințitul, a fost donată mănăstirii... Și a primit parohie la Săcălaz. Acesta a fost un pas extraordinar, pentru că de aici toți trei făceam naveta cu trenul. Erau două trenuri. Când mă trezea mama, îi spuneam că merg cu al doilea. Unul venea de la Jimbolia și unul de la Ionel, la diferență de un sfert de oră.

- Ce îmi puteți spune despre școală?

- Prima clasă am făcut-o la Herneacova și am continuat la Săcălaz unde am terminat șapte clase. Profesorul de acolo îmi spunea că sunt bun la fizică, drept pentru care în ’53 m-am dus și am dat admitere la Școala Medie Tehnică de Energie Electrică din Timișoara. Pentru că eram fiu de preot nu aveam acces în învățământul superior. În ’55 s-a transformat în Școala Profesională Electromotor. Eu am mers să mă fac subinginer, pe patru ani. După doi ani am zis să mă duc la pedagogic. Și am dat admitere din nou. Așa că am avut doi ani pierduți. Am absolvit școala pedagogică. Îmi amintesc că făceam vioară cu profesorul Odrobot și muzică cu Pavel Romanițan. Ei mi-au insuflat dragostea pentru muzică.

Terminând în 1959, tot nu puteam să merg la învățământ superior. Eu eram obsedat să fac canto. Aveam niște discuri de vinil cu Șaliapin. M-am dus pe la școala populară, care exista și atunci. Luam 10 la solfegiu, că învățam autodidact și 9 la canto. Am reușit fără loc și acolo. Și atunci m-am dus învățător. Am fost repartizat la Valeapai și atunci era domnul Radu Szabo inspector șef la Ciacova, care a fost director administrativ la Universitatea de Vest. Și eu am auzit că la Denta este un post de învățător și m-am dus la tovarășul inspector. I-am spus unde sunt părinții mei și că auzisem că la Denta este un post. M-a întrebat dacă vreau postul și eu i-am spus că da, pentru că Valeapai era departe. Mi-a spus „Bine, dar cu condiția să faci cor la căminul cultural”. „Cum să nu?”, i-am spus. 

Am mai profesat doi ani la Iecea Mare. Acolo am făcut corul comunal. În ’62 s-a auzit că s-a renunțat la chestia asta cu dosarele cu originea și am plecat la Iași. 

- Puteați să vă urmați drumul…

-Da. Mulți m-au întrebat de ce la Iași și nu la Cluj sau București. Că erau trei conservatoare. În secolul XIX la Iași a fost primul conservator, după care a venit Bucureștiul. În ’62 am auzit noi că s-a reînființat Facultatea de Muzică la Iași și ne-am dus la admitere. Ne-am găsit cel puțin cinci copii de popă. Toți așteptam pe la uși, pe la ferestre și nu ne primeau. 

M-am dus la doamna secretară și i-am zis că dau la canto. Mi-a spus că mă înscrie și la pedagogie. Eu i-am zis că nu, pentru că nu pot să țin piept cu cei care au făcut 12 ani muzică la un liceu de muzică. Cu canto mă mai descurcam. Dar m-a înscris și la pedagogie.

Am dat prima probă la canto și n-am reușit. Atunci nu mai rămânea decât pedagogia. O lună de zile am făcut pregătire zilnic, în afară de duminica, solfegiu, dicteu. Acolo am cizelat problema. După ce am dat admitere, m-am uitat pe listă, am reușit pe primul loc.

- Ce noroc că a insistat secretara să vă înscrieți la pedagogie.

- Ea știa că e un singur loc, probabil l-a înscris și pe celălalt candidat și voia să fie o portiță de salvare dacă nu reușește unul din noi.

Acolo am pus osul la muncă. Am stat în gazdă și cu Nicoară (n.red. Diodor Nicoară, fost dirijor al corului Filarmonicii „Banatul” din Timișoara) și cu alții. Locuiam într-o casă, la doamna Constantinescu. Nu aveam nici apă, ne spălam în lighean. Ne trezeam la 5, la 6 eram la conservator. 

- A fost muncă multă…

- Muncă foarte multă și tot felul de întâmplări. La poarta conservatorului era un bănățean, parcă îl chema Suru. Și ne lăsa să studiem dimineața și ne lăsa și după ora închiderii conservatorului. Stăteam uneori până la ora 12. Știu că odată a venit prodecanul și l-a întrebat de ce se aude pianul când conservatorul e închis. I-a spus că suntem bănățeni de-ai lui și îl rugăm să ne lase să studiem. 

În anul III, IV, ne-a luat maestrul Pavalache, care ne preda dirijat coral, în corul Filarmonicii „Gavriil Musicescu”. Ne-a spus că are nevoie de noi și ne dădea să lucrăm pe voci, bas, tenor și asta era foarte bine. Acolo făceam piesele nu ca la operă, aceleași lucrări. Tot timpul se înnoiește repertoriul, ceea ce ne ajuta pentru solfegiu. Îi învățam pe cei de acolo. Oricum știam mai mult solfegiu decât ei. 

În anii din urmă eram și în corul filarmonicii și student, aveam și bursă. Aveam cu totul peste 1.200 de lei... 

- Viața culturală?

- La Iași eram nelipsiți de la operă, nelipsiți de la filarmonică, unde intram gratuit. După programul de care vă spuneam, găseam timp și pentru aceste spectacole. De exemplu am văzut „Scaunele” de Eugen Ionesco, „Rinocerii”, cu actori mari care veneau de la București. Nu pierdeam nimic. Am făcut figurație în opera „Aida”.

- Apoi repartiția, piatra de încercare...

- Ne-am dus la București. Erau din nou liste și eram destul de în față din toate cele trei conservatoare. Achim Stoia, care era rectorul nostru, era președintele comisiei de repartizări. Și eu mă uit acolo și mă întreabă: „Ce post vrei? Ți-ai ales?”. Zic „Da, un post de asistent”. Erau două posturi de asistent la conservator. Nu voiam de folclor, pentru că nu mă pricepeam foarte bine, ci cel de teorie solfegiu. Mi-a spus că nu am buletin de București și aici m-au cam păcălit ei. 

- Erau pregătite pentru cineva…

- Bucureștiul era o atracție pentru toată lumea. Și le-am spus că mai e un post de redactor muzical la Radio București. Mi s-a spus același lucru, că nu aveam buletin de București. Pe postul de folclor a fost Ghiță Oprea, care acum un an s-a stins din viață, iar pe cel de teorie era copilul lui Bazavan, care era compozitor, mai scria și cântece. Deci cel de teorie era reținut, iar celălalt era pentru Ghiță Oprea. Și din cauza lui am renunțat total la doctorat. Am dat telefon prin 2000 și el zice „Tu nu ești folclorist”, deci să nu mă duc la el la doctorat pentru că el e cu folclorul. După aceea au dat doi colegi de-ai mei. Una care era cântăreață, Elena Săbăduș, și prietenul meu care e trombonist. Ei au dat la Ghiță Oprea, au fost folcloriști, eu nu am fost. 

Nu am plâns prea mult pentru că am avut rezervă, Liceul numărul III Arad, cu secție maghiară. S-a aprobat din prima. Am locuit la mătușa mea în Arad, și acolo a fost perfect.

- Nu mi-ați spus nimic despre armată.

- A fost o minunăție, a fost extraordinar.  Am făcut la Otopeni, la aeroport, care atunci se construia. Am făcut șase luni. Eram de la filologie, conservatoare și teatru, la infanterie, la kilometrul 15. La kilometrul 13 erau transmisioniștii. 

Erau unii ofițeri care au mai prins războiul. A fost ceva fantastic. Ofițerii ne spuneau așa: „Voi știți cine a fost aici înaintea voastră? A fost Moțu’ Pitiș”. Am zis: „Da? Bine… lasă că vă arătăm noi”. Și repede cu Nicoară am adunat vreo 20 de conservatoriști, am făcut un cor. Eu și cu Nicoară intram pe scenă, iar el era lipit de mine și nu-l vedea publicul. Și apoi el apărea, iar ei râdeau de nu mai puteau. De abia mai puteam cânta de râs. Am fost și la școlile militare și dădeam spectacole. Pe deasupra, sâmbăta, când se termina programul, primeam bilet de voie și plecam în București. Nicoară nu, că el îi făcea curte primei lui soții și se ducea la Pitești. Eu aveam un unchi și dormeam la el și puteai să vii luni dimineața, înainte de raport, la ora 7 să fii acolo. Am fost la spectacolul de teatru «Oameni și șoareci»” cu Florin Piersic. El ne-a dus în sală gratuit. Colegul meu, înainte de spectacol, s-a dus și l-a căutat pe Piersic. „Maestre, eu sunt la teatru, el e la conservator, am terminat și facem armata. Vrem să vedem și noi piesa”. „Bine mă, hai să vă bag”.

Ne-a băgat înăuntru în sală și ne-a spus să-l așteptăm când se termină. Am mers la Cireșica, țin minte. Undeva lângă Cișmigiu. „Cereți ce vreți!”, ne-a spus Piersic. Băiat de milioane. El e cu vreo cinci ani mai mare decât mine. 

- Câți ani ați fost la Arad?

- Foarte puțini. Când mă duceam la concerte, Ioan Tomi era secretar muzical al filarmonicii. Ne-am împrietenit și îmi zice: „Măi, Ovidiu, eu scriu aici la Flacăra Roșie. Scrie și tu niște impresii de concert”. Acolo am început să scriu, la îndemnul lui. Marțea era așa-zisa săptămână muzicală și trebuia și un mic comentariu. Doamna Boleanțu și cu ceilalți au aflat că eu scriu la ziarul de acolo și au venit la Mihai Glăja, directorul studioului de radio, și i-au spus de mine. Și el a zis: „Spune-i să vină să citească și aici despre muzica de la Arad”. Și luam autostopul. Apoi mi s-a spus că e nevoie de mine, pentru că aveam dicție bună și voce radiofonică, ceea ce azi nu prea se mai caută. 

Poate sunt nostalgic. Dar nu, nu sunt, ci spun ce a fost. Apropo de asta, era Victoria Băbescu, cu care ne mai întâlnim, cu Nicolae Secoșan, și ea era crainică. Se transmiteau concerte în direct de la filarmonică. Transmiteau și înainte de asta trebuia un mic comentariu de cinci minute, pe care îl făceam eu. Și prima dată, la radio nu te vedea nimeni, dar tot tremuram. Cu timpul mi-am mai revenit și am început să citesc. 

- V-ați mutat de la Arad la studioul de radio teritorial, Radio Timișoara...

- Da, pentru că m-a chemat domnul director și eram la așa-zisa secție muzicală. După aceea m-am și căsătorit cu o vecină de-a doamnei Boleanțu și am stat în casă cu ea până a plecat dintre noi. 

Când mergi pe strada Cluj, la Liceul de Muzică, mergi pe linia tramvaiului. După colț imediat, în demisol, era secția muzicală. Ion Dumitru era secretar de redacție, era Andrei Dângă, care a fugit și a fost la Europa Liberă. Mircea Jianu îi spuneau acolo, îi schimbaseră numele. Era un băiat fain. Era și în corul filarmonicii, și crainic. 

- Câți ani ați stat la radio?

- Trei. Din 1 august ’68, până când au început cursurile universitare în ’71. Atunci a venit la mine domnul Sava Ilin, care mă știa de când am fost învățător. Făceam corul la căminul cultural și aveam niște cursuri de solfegiu. Eram dirijori amatori, nu eram cu conservator. A venit și mi-a spus: „Vii asistent la mine, la facultatea de trei ani”. A fost foarte supărat Glăja că plec, drept pentru care nu mi-a dat transfer în interes de serviciu, ci transfer la cerere. Asta însemna că pierzi niște drepturi financiare. 

Aici am fost o perioadă șef de catedră la pedagogie, dar eu nu m-am luptat, mi-a spus că nu are pe cine să pună. 

- Cum a fost după plecarea de la radio?

- La facultate a fost frumos. Sava era lector iar eu eram asistent. „Bă, nu cumva să scoți capul că nu te faci lector până nu mă fac eu conferențiar”, îmi zicea. 

În 1977 nu am mai primit cifră de școlarizare la facultatea de trei ani. Muzica, educația fizica și desenul. Cu toate că nu a venit niciun document că s-a desființat, că s-a închis. Și atunci fiecare a plecat pe unde a putut. Eu am fost cu Sava Ilin la armonie și contrapunct, Doru Murgu era la teorie solfegiu și s-a dus la Liceul de Muzică să predea armonie. Sava Ilin se ducea din Piața Traian, până la Școala 27, în Calea Șagului, cu tramvaiul. Eu ce să fac… Am fost învățător la țară trei ani, dar am dat de munca asta mai artistică. Și Nicoară zice: „Nu pot să-ți spun să vii să te dirijez eu, dar dacă vrei, vii la cor”. Și m-am dus în corul filarmonicii, la bas. A mai fost un episod, că Nicoară a fost invitat în Turcia, la Ankara, să dirijeze la operă, parcă. Și atunci era director maestrul Remus Georgescu, care l-a întrebat pe cine lasă în loc. „Pe colegul meu, Giulvezan. Are aceleași studii”. Noi avem două diplome, pedagogie și dirijat coral. Și atunci în cele două luni am făcut un oratoriu de Händel, acesta a fost apogeul. A mai venit un coleg de-al nostru, am îmbogățit puțin repertoriul, am umblat prin școli, am mai fost și la Casa Arlus, unde sunt scriitorii acum. Am susținut un concert și acolo. Timp de două luni am muncit foarte mult. Am stat până în ’90, când ne-am apucat și am pus pe picioare Facultatea de Muzică.

- Până atunci ați fost în cor.

- Am fost în cor. Așa cum era atracția pentru București, era și pentru a ieși puțin peste graniță. Oriunde, chiar și în Ungaria sau în Serbia. În ’77 m-am dus în cor și cred că în anul următor deja am plecat la Belgrad. Am cântat o lucrare extraordinară, împreună cu corul lor. Belgradul arăta atunci, în ’78-’79, cum e acum la noi. Mașini pe trotuare, fructe exotice, toate felurile de pâine. La noi încă scârțâia. 

În ’81 am fost în Italia. Mergeam mai mult în Sicilia și Calabria, în sud. La întoarcere ne-am oprit la Veneția și trei, patru ore ne-am dus să vizităm, înainte să ne întoarcem înspre casă. Și eu îi spun unuia, care stătea lângă mine: „Fracul îl duci la filarmonică, iar bagajele le duci la nevastă-mea”. „ Vrei să rămâi?”, îmi zice el. I-am spus să tacă, să nu ne audă careva. Și mă duc, ne plimbăm prin Veneția, iar când vine ora plecării mă întorc. „Păi ce faci? Nu ai rămas?”. „Păi tu nu vezi cum plouă afară? Unde să rămân?”.

Nu aveam darul ăsta pe care îl au oamenii care își iau lumea în cap. Ploua… am zis că mai bine mă duc la mine acasă, mă așteaptă nevasta. 

A fost frumos.

- Nu ne-ați vorbit despre căsătorie.

- Căsătoria mea a fost unică. Odată m-a invitat doamna Boleanțu, când deja lucram la radio, să merg la ea. Au fost niște păhărele de țuică, niște gustări și a fost invitată o vecină de-a ei, Doina. Locuiau ușă în ușă la etajul întâi. A venit acolo, era foarte volubilă și în seara aia am dormit la ea. Și a durat până s-a stins ea, în 2008. 

- Ați avut copii?

- Ea are un copil, un băiat din prima căsătorie, care este în Germania acum. A urmat Politehnica aici și este inginer. E băiatul unui mare muzician din Timișoara, care a emigrat mai apoi. 

- Ați stat la cor până în ’90. 

- În ’90, la 1 octombrie, Vulpe s-a opintit și a redeschis facultatea. Am luat jumătate dintr-o bibliotecă de la etajul întâi și acolo făceam cursuri. Aveam doar 25 de studenți, după care s-au tot adunat. Apoi de acolo ne-am mutat la Casa Studenților, în Josefin, și după aceea în Piața Libertății. Dar aici, iarăși, câteva. Era Direcția Agricolă deasupra noastră, iar la parter erau arhivele primăriei. Erau pe niște stative din lemn care putreziseră. Și eu m-am dus atunci la Arhivele Statului, m-am zbătut și cu studenții să ne elibereze, să ia arhivele. Mi s-a spus că nu se poate, dar i-am rugat să vină să vadă acele documente. Erau prăbușite, șobolanii își făcuseră galerii prin ele. Încet, încet au eliberat și am ocupat și parterul. 

- A prins greu cheag reînființarea?

- Da, dar mie și asta mi-a plăcut foarte mult. Acum toată lumea știe că a coborât puțin calitatea învățământului, ceea ce nu înseamnă că din „n” studenți nu sunt câțiva foarte buni. De exemplu, Atena Carte și cu prietenul ei sunt în Elveția, altul, tot pianist, este în Berlin. Dintre cei foarte buni, unii pleacă. Nu găsești atâtea posturi. Posturi de vioară mai găsești, pentru că sunt multe la filarmonică și la operă, dar de pian nu e decât Sorin Petrescu solist la filarmonică și profesori de pian. Și atunci unii dacă găsesc dincolo se duc și sunt buni.

- Ce îmi puteți spune de viața culturală din Banat? 

- Nu exista comună în Banat fără cor și fanfară. O parte din această frumoasă tradiție s-a păstrat în satele bănățene din Serbia, se pare. La noi nu mai sunt pentru că s-au depopulat satele și nu mai e ce a fost. 

- Dar din țară?

- După rezultatele pe care le-am obținut cu Capitala Culturală Europeană, s-ar părea că Timișoara are șanse mari. Filarmonica mai și coboară ștacheta, dar sunt evenimente aproape zilnic. Opera merge și ea înainte. 

Ceea ce se întâmplă pe plan cultural la Sibiu, de exemplu. A fost un festival de teatru unde au fost participanți din 50 de țări. Tot Sibiul era numai un teatru și este extraordinar. Mă gândesc că aici sunt și cheltuieli mari, dar sunt și venituri în același timp.

Mai departe, Clujul. Mă gândesc la universitatea aceea unde am auzit că se predă în cinci limbi, în română, maghiară, franceză, germană, engleză. Vin copii de acolo și învață în limba respectivă. 

Opera din București are niște accidente mari cu direcțiunea, pentru că avem relații directe de la Stelian Olariu. Și el nu se lasă. De asemenea, Festivalul Enescu merge bine. Eu am fost la ultima ediție, la orchestra din Sankt Petersburg. Însă acolo e altă problemă. La ce cantitate de muzică se face acolo, nu sunt săli cu acustică bună, în afară de Ateneu. Și Ateneul are câteva sute de locuri. Se dau concerte în Sala Mare a Palatului. Aceea a fost sala de congrese. Are 4.000 de locuri, dar când am fost acolo nu îi vedem pe ăia, săracii. Erau la o distanță cosmică și îi auzi cum îi auzi. Holender i-ar fi spus fostului prim-ministru: „Domnule, trei lucruri: nu mai serviți cafea orchestrelor mari din Paris, în pahare de plastic, nu mai dați invitații parlamentarilor pentru că sunt zeci de scaune goale și faceți o sală cu acustică”.

- Câteva cuvinte despre cărțile dumneavoastră...

- Prima carte a fost „Ecouri muzicale timișorene 1969-1996”, apărut în 1996. Sunt șase în total, cuprinzând și un album A4, pe care l-a scos maestrul Ion Românu. Deci au fost volumele: „Ecouri muzicale timișorene 1969-1996”, „Viața și scrierile muzicale – Sava Ilin”, „Coruri bănățene – antologie (viziune interpretativă Ion Românu, ediție îngrijită și completată de Ovidiu Giulvezan)”, „Pavel Roșu – o viață ca un cântec”, „Muzica din când în când” și „Suntele vorbesc, cuvintele cântă”, apărută în anul 2014.

A consemnat Petru Vasile TOMOIAGĂ