Interviu cu Szekernyés János, președintele Uniunii Artiștilor Plastici, filiala Timișoara

 

Filolog, jurnalist și critic de artă, președintele Uniunii Artiștilor Plastici, filiala Timișoara, Szekernyés János s-a născut în anul 1941, 27 septembrie, în comuna Chinteni, județul Cluj. Clasele primare le-a absolvit în comuna natală, între anii 1948-1952, urmând școala generală (clasele cinci și șase) în satul Suceag (județul Cluj), între anii 1952-1954. Clasa a VII-a a urmat-o în municipiul Cluj-Napoca, încheind aici școala generală, între anii 1954-1955. A urmat Liceul teoretic ,,Ady Endre” din Cluj-Napoca (1955-1959), apoi secția de limbă și literatură maghiară a Facultății de filologie a Universităţii ,,Babeş-Bolyai” din Cluj (1959-1964).

După încheierea studiilor universitare, Szekernyés János a fost profesor la Școala generală din Iratoșu (jud. Arad), în anii 1964 și 1965, devenind apoi redactor la cotidianul „Szabad Szó” („Cuvântul liber”) din Timişoara (1965-1968). Între anii 1968-1974, Szekernyés János a fost redactor-corespondent al cotidianului central, având sediu și înTimișoara, „Előre” („Înainte”), iar între anii 1974-1991, redactor pentru zona de vest a României la săptămânalul social, cultural și științific ,,A Hét” (Săptămâna”), redactat și editat la București. În 1990 și 1991 a fost redactor șef al revistei trimestriale literar-artistice „Ezredvég” (Sfârșit de mileniu), iar în anii 1991 și 1992 a fost redactor-corespondent al ziarului care a apărut la Oradea, „Erdélyi Napló” („Jurnal transilvănean”). În anii 1992, 1993, Szekernyés János a fost secretar literar și director cu delegație al Teatrului Maghiar de Stat ,,Csiky Gergely” din Timișoara, iar între 1993-2004 a fost redactor pe domeniu de cultură şi artă la Trustul de Presa ,,Agenda” din Timişoara.

De-a lungul activității domniei sale, Szekernyés János a fost distins cu numeroase premii. Premiul ,,Pro Ecclesia”, acordat de Eparhia Reformată de pe lângă Piatra Craiului din Oradea (2002); Ordinul ,,Pentru Merit” în grad de ofițer (2004); Premiul ,,Pro Cultura Timisiensis”, conferit de Consiliul Județean Timiș (2005); Medalia memorială „Sfântul Gerhard”, oferit de Episcopia romano-catolică din Timișoara (2006); Premiul „Pesty Frigyes" acordat de Societatea Amicilor Săptămânalului „Heti  Új Szó” din Timisoara (2009); Premiul ,,Sütő András”, acordat de Asociația Lingviștilor Maghiari din România (2011); Premiul special al Secției de arhitectură, arte plastice și decorative a Uniunii Ziariștilor din Ungaria (2012); Premiul „Kővári László” acordat de Asociația Culturală Maghiară din Transilvania.

Domnul Szekernyés János este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România (din anul 1986), președinte al Filialei Timișoara al U.A.P. (din 2002) și, din 2011, membru al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă (A.I.C.A.). 

Ne oprim aici cu prezentarea vastei activități a domnului Szekernyés, iar pentru că domnia sa împlinește peste câteva zile vârsta de 75 ani, noi, redacția săptămânalului Timișoara, îi transmitem: La mulți ani cu sănătate! și vă invităm să citiți aceste pagini dedicate sărbătoritului zilei de 27 septembrie.   

 

- Care au fost preocupările dumneavoastră până la împlinirea vârstei de 75 ani? Ce etape ați parcurs în viață, până la această vârstă?

- Am foarte multe preocupări. Eu mă consider în primul rând ziarist fiindcă toată activitatea mea s-a desfășurat în ziaristică. De acolo am ieșit și-n pensie. Primul meu articol a fost o relatare din tabăra studențească de la Costinești și a apărut în vara anului 1960 în ziarul „Igazság” (Adevărul) din Cluj. De atunci, pe toată durata anilor studenției, dar și după aceea, am publicat articole, reportaje, interviuri în diferite publicații din capitala Transilvaniei. Eu m-am născut într-o comună de lângă Cluj, comuna Chinteni. Acolo am terminat şcoala primară. Din păcate, școala generală nu era în comună. Clasele cinci și șase le-am urmat într-un alt sat, cu vreo două văi mai încolo, dar tot din jurul Clujului, la Suceag. Aici am locuit la internat. În pitorescul sat, ce a aparţinut de centrul de comună Baci a trăit la vremea respectivă altele, fără să știu de prestanţa și valoarea distinsei personalităţi, cunoscându-i opera doar ulterior, marele sculptor Romul Ladea care a avut un conac în acest sat. Directorul școlii, Kiss Ernő (profesor de matematică) era un pasionat de artă și în calitate de artist amator îi cerea sfaturi lui Romul Ladea. Folosindu-mă în repetate rânduri drept model, am avut şansa să apar de câteva ori şi în faţa marelui clasic al plasticii româneşti. Astfel, pot spune că am avut de la început un contact cu artele plastice, datorită acestui profesor, sculptor amator. Începând cu clasa a VII-a, am ajuns la Cluj și toate studiile, liceul și facultatea, le-am urmat în orașul Cluj.

 

- Care este etimologia numelui dumneavoastră?

- Este un nume relativ mai rar, chiar și în rândul populației maghiare. Și eu am aflat ce înseamnă de fapt acest nume, de la profesorul meu de istoria limbii maghiare Szabó T. Attila. Am aflat că este denumirea acelor cizme lungi ale cavalerilor, iar asta înseamnă că dintre strămoșii mei, fie careva a fost meseriaș și a confecționat asemenea cizme, fie careva a purtat asemenea încălţăminte. 

 

- Despre anii studenției, ce vă amintiți?

- Au fost foarte frumoși. Eram tineri și, de fapt, poate atunci am realizat doar în parte că am avut norocul să avem profesori foarte buni, foarte pricepuți. Profesorul Szabó T. Attila ne-a prezentat foarte multe lucruri interesante, vorbind de istoria limbii și, desigur că vorbind de istoria limbii, vorbim și de istorie în general și a avut o influență... cu toate că a fost un om foarte sever și foarte rece, într-un fel, dar avea multă știință. La literatură, care ne atrăgea de fapt cel mai mult, au predat profesori care au publicat monografii, studii de istorie a literaturii, diferite reviste și au scos cărți, au redactat manuale. Pe mine m-a influențat foarte mult și mi-a definit toată cariera, profesorul Balogh Edgár, care s-a născut la Timișoara. Noi am dat admitere în 1959, dar când am ajuns în anul trei s-a pus problema că trebuie să alegem niște cursuri speciale care erau la alegere (erau obligatorii, dar studenţii  puteau opta după preferinţele, obiectivele personale), fiecare trebuind să luăm o direcție, iar atunci s-a anunțat cursul (era în premieră) de teoria și practica presei. Profesorul Balogh Edgár ținea cursurile tradițional, în mod obligatoriu, predând presa începând de la filosofii greci şi romani, de la diferite personalități din antichitate, spunând că presa își are rădăcinile în acele cuvântări publice pe care le-au ținut autorii antici în forumurile publice. Deci, a trecut toată istoria presei universale și maghiare, de la începuturi, până în zilele noastre. Seminariile le făcea în mod foarte original. Pentru că în regimul comunist nu mai existau cafenele,  ne adunam la o masă dintr-o cofetărie și acolo discutam. Avea și niște gesturi teatrale. Ne dădea să scriem articole despre diferite lucruri și noi duceam manuscrisele. Primele şi ultimile aliniate le tăia cu creonul roşu fără să le citească. Ne-a dus la multe redacții unde am avut ocazia să vedem cum se face ziarul sau revista. Ne-a dus în tipografii și am văzut tot procesul, cum se face ziarul, ordinea respectivă, mai ales cotidienele. La ziarele care apăreau zilnic, cotidienele, se lucra noaptea, deci ne-am dus să vedem cum se face paginarea, corectura, cum se toarnă plumbul, tot procesul. A fost o treabă atractivă. La seminarii a invitat scriitori, redactori șefi, ziariști și ne-a dus în vizită și în foarte multe ateliere ale artiștilor plastici (la Cluj trăiau foarte mulți artiști renumiți). Am avut ocazia să-i cunosc pe sculptorii Jenő și Tibor Szervátiusz (tată şi fiu). La începutul anilor 60 am fost în atelierul lor din Cluj, în vizită. Se afla într-o clădire chiar foarte interesantă, pe dealul Donat din Cluj, spre pădurea Hoia, unde casa era construită de mâna acestor sculptori. Am vizitat studioul renumitului grafician Béla Gy. Szabó, al  ceramistului Sándor Benczédi etc. Profesorul Balogh Edgár, pe lângă faptul că preda la facultate, era şi redactorul şef adjunct al prestigioasei reviste „Korunk”. Profesorul Balogh Edgár a fost cel care m-a introdus în redacţie, m-a prezentat șefilor de secţie și le-a spus să-mi dea de lucru. Când am absolvit eu facultatea, mi-am dorit să termin cu un rezultat concret, palpabil şi acest curs special de trei ani de teoria şi practica presei, am vrut să ajung în presă. La un moment dat, aşa s-a părut, că voi fi angajat la ziarul maghiar din Cluj, la „Igazság”, dar din diferite motive acest lucru nu s-a întâmplat, iar redactorul şef  de acolo, scriitorul Kovács András a fost foarte binevoitor şi a dat telefoane la celelalte ziare maghiare din ţară, unde ar fi loc. Două locuri s-au ivit, Satu Mare şi Timişoara. M-am consultat cu profesorul meu şi dânsul fiind şi timişorean, cunoscând şi Satu Mare şi Timişoara, mi-a recomandat să vin la Timişoara. Eu nu am fost mai înainte, în viaţa mea la Timişoara. Am vorbit cu redacția din Timișoara și au spus că e loc şi că ar fi indicat să aleg un post de profesor în regiunea Banat, pentru că atunci au o posibilitate mai mare să mă scoată din învăţământ. Astfel am ajuns lângă Arad, pentru că acolo am fost repartizat, cu totul întâmplător. Pe atunci, studenţii făceau o zi de armată în cursul anilor de facultate şi după anul trei m-au luat o lună jumate în cazarmă, iar după anul cinci (după absolvire), trei luni. Aceste trei luni, tot la Arad le-am făcut, în cetate, deci am avut posibilitatea să cunosc atunci, în 1964, interiorul cetăţii Arad.

 

- Cum a decurs activitatea dumneavoastră profesională, după încheierea studiilor?

- După ce am încheiat armata, în a doua parte a anului şcolar, am predat la şcoala generală din Iratoşu. Cei din redacţia ziarului din Timişoara, „Szabad Szó” , şi-au respectat promisiunea şi cu mari greutăţi şi eforturi (nu a mers uşor) au reuşit până la urmă să mă angajeze şi din vara anului 1965, de cum a început vacanţa şcolară, am început să lucrez în Timişoara la ziarul local. Timp de trei ani am stat la acest ziar. După aceasta am fost căutat şi invitat să devin corespondent al ziarului central maghiar „Előre” care apărea la Bucureşti, dar avea în fiecare centru mai mare corespondent sau chiar corespondenţi. Aici am lucrat cu colega Mag Mária împreună şi timp de şase ani am fost la acest ziar. Atunci a intrat în vigoare acea hotărâre, decizie, că la publicaţiile politice nu pot lucra cei care nu sunt membrii de partid. Eu la vremea aceea nu am fost membru de partid şi atunci, mă rog, a trebuit să schimb şi, spre norocul meu, prozatorul, dramaturgul şi publicistul Huszár Sándor, redactorul şef de la revista „A Hét” care apărea tot la Bucureşti şi era organ al Consiliului Naţional de Cultură şi Artă (apărea în paralel cu „Contemporanul”), m-a angajat la această revistă şi timp de 17 ani, până după 1989, am lucrat la această revistă tot cu sediul la Timişoara. Toată fâşia asta de nord-vest, până pe la Satu Mare, Baia Mare şi Valea Jiului a aparţinut de mine, dar de mute ori m-am deplasat şi prin alte centre. Am scris cronici de teatru, reportaje, cronici de artă plastică etc. iar asta e o altă treabă pentru că eu terminând filologia m-am ocupat la început mai mult de literatură şi chiar am redactat câteva cărţi, mai ales culegeri de publicistică a unor scriitori maghiari din Banat. Ajungând la Timişoara, m-am împrietenit cu câţiva actori tineri la vremea respectivă. Am scris şi despre teatru, câteva interviuri, pe urmă chiar şi cronici despre spectacole. Când am venit eu să-mi aranjez postul la ziarul „Szabad Szó” , necunoscând pe nimeni în Timișoara, s-a întâmplat că a trebuit să-mi petrec noaptea în gară. Pe vremea respectivă cred că erau doar trei hoteluri în Timişoara şi loc nu era nicăieri. Acceleratul spre Cluj pornea tot aşa, pe la 5 sau 6, deci dimineaţa şi până atunci neavând ce face, mă plimbam prin oraş. M-am întâlnit cu un fost student clujean pe care îl cunoşteam de la cantină (luam masa la aceeaşi cantină). El m-a întrebat ce fac, iar eu i-am spus ce problemă am şi că trebuie să-mi petrec noaptea în oraş. Mi-a spus că nu e problemă, pentru că el are unde să doarmă. Mi-am petrecut noaptea în atelierul lui. Mi-a lăsat cheia şi mi-a arătat unde să o las în zori, când plec. Era sculptorul Péter Jecza care mi-a devenit prietenul cel mai apropiat. Despre domnul Jecza am scris şi două cărţi, am prefaţat cataloage. Prima mea noapte la Timişoara am petrecut-o în clădirea aceasta (n. r.: în care se află acum sediul U.A.P.), în care îşi avea atelierul sculptorului Péter Jecza şi, de multe ori, îmi aduc aminte că poate şi asta a fost un impuls în formarea carierei mele. 

 

- De când v-aţi descoperit vocaţia de critic de artă?

- Întâmplarea a făcut, dar şi insistenţele artiştilor. Desigur că interesul poate exista pe undeva. Poate e chiar şi o moştenire familială, o înclinaţie spre frumos, spre frumosul plastic, fiindcă maică-mea care m-a crescut singură, tatăl murind în prizonieratul celui de-al doilea război mondial, în Rusia, avea acea preocupare de ţesătoare. Nu numai că ţesea, dar avea această înclinaţie, un fel de talent, că putea să pornească modelele de artă populară. Şi alte femei ştiau să ţese, dar să pornească modelul, mai puţin, iar mama mea era dusă şi invitată chiar şi în satele vecine ca să pornească aceste modele. După ce pornea câţiva centimetri, femeile îşi continuau ţesutul. Am avut şi în casă, am și acuma câteva obiecte (feţe de mese şi perne decorative) ţesute de mama. Casa era plină de ţesături făcute chiar de mama. La descoperirea vocației mele de critic de artă a mai contribuit și marele istoric de artă Virgil Vătășeanu prin orele pe care le ținea la vremea respectivă, cursurile domniei sale având proiecții. Pe de altă parte, fiindcă a fost destul de riguros, trebuia să răsfoim foarte multe albume pentru că la examen era un subiect teoretic din istoria artelor, dar la punctul doi îţi punea în faţă cinci reproduceri şi trebuia să le recunoşti şi să vorbeşti depre fiecare câte ceva, iar asta presupunea o pregătire destul de amplă fiindcă nu ştiai ce pică. Această pregătire a contribuit la descoperirea vocației mele de critic de artă. Cursurile profesorului Vătășeanu erau foarte interesante. Dânsul a lucrat şi în diplomaţie. 

 

- De când sunteţi în fruntea U.A.P.-ului timişorean?

- Am fost ales în 2002. U.A.P. funcţionează din 1951 şi au fost diferiţi preşedinţi în timp. O perioadă mai îndelungată a fost sculptorul Victor Gaga preşedinte, care a fost de două ori câte opt ani, apoi a fost Romul Nuţiu. După schimbări (n.r.: după 1989 ) s-a decis să vină oameni noi, să se schimbe lucrurile şi, în prima fază a fost ales pictorul Constantin Flondor care a stat foarte puţin timp în fruntea filialei din Timişoara, fiindcă a fost ales vicepreşedinte pe ţară. Apoi a venit Péter Jecza care a stat doi sau trei ani, iar timp de opt ani a fost președintele U.A.P.-ului timișorean, pictorul Călin Beloescu. Sigur că, situaţia uniunii şi a filialei a devenit tot mai grea datorită schimbărilor care au venit în societate. În anii comunismului, nu atât Uniunea cât mai ales organismul care deservea din punct de vedere economic Uniunea, Fondul Plastic, reprezenta un mic capitalism în comunism pentru că avea un statut aparte şi o situaţie privilegiată, toate monumentele (la vremea respectivă se făceau monumente) şi panourile politice publicitare, lucrări decorative se făceau prin Fondul Plastic.Toate astea s-au schimbat radical după 1989 şi atunci au apărut anumite tensiuni de moment, nemulţumiri, chiar şi în cadrul filialei, şi datorită acestui fapt au decis membrii să vină cineva care nu e implicat direct în creaţia de artă, în desfacerea lucrărilor de artă, ci este puţin mai pe dinafară. Cred că asta a contribuit în bună parte, pentru că nu am avut merite deosebite. Am avut o contribuţie nemijlocită şi activă  doar în stabilirea şi consolidarea relaţiilor de colaborare cu artiştii plastici din statele învecinate. Desigur că m-au reţinut şi ceilalţi artişti datorită profesiei pe care o practicam. Fiind ziarist, eu am fost prezent la toate vernisajele, la toate evenimentele şi mă ştiau ca prezenţă cel puţin. Am acceptat să fiu președintele filialei Timișoara a U.A.P. cu o anumită strângre de inimă, pentru că ştiam situaţia grea în care se afla filiala la vremea respectivă şi, chiar în sinea mea mă rugam să reziste filiala pentru ca desfiinţarea ei să nu se lege de numele meu, şi mulţumită celui de sus, dar şi altor împrejurări, iată că am rezistat 14 ani. Situaţia filialei nu s-a îmbunătăţit, ba chiar s-a înrăutăţit şi este o injusteţe, o nedreptate care ar trebui îndreptată pe plan naţional. Artiştii vizuali aduc o contribuţie foarte consistentă la imaginea României, fiindcă artele vizuale au marele avantaj, asemenea muzicii, că nu au nevoie de traducere, de translaţie sau alte treburi. Lucrările se expun oriunde în lume şi dacă dau bine sunt apreciate, la fel şi la muzică. Ar trebui Parlamentul sau Ministerul Culturii, mă rog, forurile superioare, să adopte o lege ca această activitate să fie susţinută. Sunt puţine comenzile sociale, deci foarte puţine lucrări de for public se comandă, oamenii de afaceri, exceptând pe foarte puțini dintre ei care întăresc doar regula, nu prea alocă bani pentru susţinerea artei şi este o mare pierdere. Nu mai vorbim de faptul că, cred că din 1989 încoace, secţia de artă a Muzeului Banatului, respectiv actualul Muzeu de Artă, dar putem vorbi şi de alte muzee din ţară, nu fac achiziţii de lucrări de artă şi lucrări, care acum s-ar putea achiziţiona la preţuri acceptabile sau chiar joase. Trebuie să gândească şi instituţiile, dar şi ţara, ministerul, parlamentul că investiţiile în muzeu sunt investiţii pentru viitor. Noi avem responsabilitatea şi pentru generaţiile care vin. Dacă peste anii ce vor urma, un istoric de artă sau un simplu privitor de artă ar dori să vadă o lucrare a unui pictor, să spunem Sorin Nicodim, Viorel Cosor, Daniela Orăviţianu, Rafael Matiaş, Claudiu Toma, iar muzeul nu are lucrarea… este o treabă foarte delicată care acum nu se realizează. Problema nerezolvată, mereu amânată implică o foarte mare responsabilitate faţă de viitor. 

 

- Ce v-a determinat să vă menţineţi în fruntea Uniunii, chiar şi după pensionare, având în vedere greutăţile pe care le-aţi întâmpinat?

- E greu de răspuns la această întrebare. Eu am trăit mereu cu grija Uniunii, cum va rezista aceasta, dar totdeauna când veneau noile alegeri, o parte dintre artişti m-au rugat să continui, trăind şi dânşii, la rândul lor, cu spaima celor ce se vor întâmpla cu Uniunea. La ultimele alegeri de acum doi ani, nu am mai vrut să candidez, dar mai ales funcţionarele de aici m-au implorat să continui că nu se ştie care va fi soarta lor. Pe de altă parte, anumite satisfacţii, anumite realizări, cu toate greutăţile, am reuşit să contabilizăm în dările de seamă. Aici mă refer că din două în două săptămâni la „Helios” se deschide câte o expoziţie, an de an organizăm saloane anuale de artă (pentru o scurtă perioadă acestea nu s-au mai organizat). Am stabilit câteva contacte mai rodnice, mai strânse, cu Aradul, cu Clujul, cu Târgu Jiul, cu Râmnicu Vîlcea, facem, dacă nu foarte des, dar în perioade mai îndelungate, schimburi de expoziţii. Artiştii noştri merg în tabere din ţară şi din străinătate. Avem relaţii foarte bune cu artiştii din Ungaria, mai ales din Szeged, din Pécs. E o tabără de creaţie în oraşul Csongrád, din anii ʼ90. Anul trecut s-au sărbătorit 25 de ani de la înfiinţarea simpozionului internaţional PLEIN AIR de la Csongrád, unde an de an doi, trei sau chiar mai mulţi artişti timişoreni participă. În vara anului 2016 au fost patru artişti timişoreni la lucrările acestei tabere.  Am organizat în anii din urmă expoziţii de grup în câteva oraşe şi din Ungaria dar şi din Serbia. Cu Serbia relaţiile nu au devenit mai strânse pentru că legile din ţara vecină, în ce priveşte importul şi exportul temporar al lucrările de artă, sunt mai rigide, mai complicate şi foarte greu reuşim să scoatem lucrările peste graniţă, dar contactele acestea, mai ales cu Pančevo, cu Zrenjanin, dau roade. Vorbim de tabăra de la Csongrád care e tabără internaţională unde ani de zile nu numai artiştii noştri participă, ci şi un domn pictor care a avut expoziţie şi la Timişoara, dar şi la Lugoj, Miguel Epes. Acum a invitat patru artişti timişoreni într-o tabără în Argentina care va avea loc în octombrie în oraşul Rosario. Nu vor merge patru, datorită costurilor ridicate pe care trebuie să le achite până acolo, dar doi - Claudiu Toma şi Iancu David -  vor merge cu siguranţă.  

 

- Ce vă propuneţi să realizaţi în continuarea mandatului în fruntea U.A.P.-ului timişorean?

- Cred că în bună parte trebuie să continuăm munca pe care am dus-o în cei 14 ani. Desigur că, vrem să prezentăm expoziţii tot mai valoroase, mai interesante la galeria „Helios”. Pregătim, desigur, şi anul acesta şi cred că şi anul viitor, salonul anual. Alături de salon, anual mai organizăm câte o expoziţie tematică legată de istoria Banatului şi a Timişoarei. Am început în 2004 fiindcă atunci s-au împlinit 120 de ani de la introducerea iluminatului public electric în Timişoara şi am organizat o expoziţie cu tema „Lumina”, iar de atunci, în fiecare an am organizat o expoziţie, oferind încă o posibilitate artiştilor de a se prezenta în faţa publicului, nu numai în salon. De câţiva ani, de ziua Timişoarei, sezonul de vară, în jurul zilei de 3 August organizăm o expoziţie dedicată Timișoarei şi chiar şi aceste expoziţii se bucură în general de un ecou bun, pozitiv şi în rândul artiştilor, creatorilor, dar şi în rândul publicului. Până în data de 19 octombrie a.c. holul de la etajul II al Palatului Administrativ găzdueşte secţiunea III a expoziţiei tematice jubiliare „Timişoara eliberată” dedicată împlinirii a 300 de la eliberarea oraşului de pe Bega de către trupele austriece conduse de prinţul Eugen de Savoya de sub ocupaţia otomană.

 

- Ce reprezintă arta pentru dumneavoastră? Consideraţi arta o modalitate de evoluţie a oamenilor cu rol determinat în schimbarea mentaităţilor lor?

- Cred că arta totdeauna a avut o influenţă foarte puternică şi, făcând şi istoria artelor, pot spune că artele în general şi artele vizuale în special au avut o influenţă benefică asupra oamenilor. Acum se foloseşte expresia arte vizuale, dar pe vremuri se spunea că există arta frumoasă şi arta decorativă, amândouă trimiţând la frumuseţe. Deci, arta a contrbuit ca ambientul în care-şi duc oamenii viaţa să fie mai uman, mai arătos, mai sănătos şi, desigur că, având nişte opere de artă în casă, chiar într-o locuinţă particulară, aceste lucrări de pe pereţi influenţează şi starea sufletească, afectivă şi pe cea spirituală şi intelectuală a fiecărui om. Artele au un rol şi în societate. Foarte timpuriu au apărut muzeele şi chiar şi acum când ne aflăm într-o perioadă în care interesul pentru muzee scade, aceste instituţii încearcă să ţină pasul cu evoluţia societăţii, a ştiinţei, a mass-mediei şi să găsescă mijloace care să atragă cât mai mulţi oameni în muzee şi aceşti vizitatori să cunoască, să contemple lucrările expuse. Desigur că arta, mai ales în secolul al XX-lea, a luat o cotitură şi un avânt nemaipomenit, s-a dezvoltat enorm de mult. E discutabil dacă în toate privinţele a evoluat spre bine, dar a evoluat foarte mult, fiindcă mijloacele de exprimare s-au multiplicat, s-au diversificat tehnicile, materialele, posibilităţile de exprimare şi, desigur că, să spunem pictura, care mult timp a reprezentat natura, peisaje, figuri de personalităţi, de oameni, prin portrete sau alte compoziţii, odată cu apariția fotografiei a trebuit să se exprime cu alte mijloace, în alt limbaj. Astfel se explică acele experimente care se fac în zilele noastre în aproape toate domeniile artei. Se experimentează mult căci nu numai pictura, ci fiecare gen al artelor vizuale îşi caută locul în această diversitate şi în acest dinamism foarte accentuat al evoluţiei artelor din zilele noastre.

 

- Cum aţi întâmpinat schimbările din 1989?

- Am fost în bună parte martor, din întămplare, la aceste evenimente pentru că am trecut pe acolo, pe la Biserica Reformată, şi în 15 decembrie 1989, şi după, de mai multe ori. Desigur că aceste schimbări, atunci, erau entuziasmante, și au fost benefice în plan social, politic, spiritual, moral etc. Să nu mai vorbim de faptul că, în artă, de exemplu, nemaiexistând cenzură sau control sau o influenţă exterioară, oamenii pot să se manifeste liberi, să creeze în orice stil doresc şi în maniera pe care o doresc, iar asta duce de multe ori şi la anumite excese, dar asta intră în regula jocului. Populaţia şi artiștii au şansa şi oportunitatea să călătorească prin lume, să vadă muzee, să treacă prin galerii, să vadă cum se trăieşte pe alte meleaguri şi ăsta e un alt câştig pe care tinerii care s-au născut după, nici nu realizeză în ce lume am trăit noi, când primirea unui paşaport era ceva pus pe seama miracolului, aproape. Sunt desigur mai multe lucruri pozitive pe care le-a adus această schimbare. Unii nostalgici spun că a fost mai bine înainte. Nu a fost mai bine, o fost a periodă istorică sumbră şi cruntă , deci normal că a fost nevoie de această schimbare. 

 

- Peste câteva zile împliniţi 75 de ani de viaţă. Privind retrospectiv, ce împliniri aveţi la împlinirea acestei vârste, ce regrete aveţi în activitatea dumnevoastră?  

- Eu, în bună parte, sunt mulţumit de această viaţă. În bună parte mă simt, exceptând câteva lucruri mai mărunte, sănătos şi asta e un mare câştig. Cred că sunt şi la minte sănătos, pot să şi judec, să şi lucrez, iar o bună parte din timp merg şi la bibliotecă, la arhivele statului şi, desigur, acasă lucrez, stau mult lângă calculator şi scriu studii, cărţi, articole. Deci, eu mă consider activ şi în zilele noastre. În săptămânalul de limbă maghiară am un serial-ciclu de istorie locală care se intitulează „Pietrele Timişoarei” şi am trecut de 560 de foiletoane şi nu mai vorbim de celelalte articole pe care le-am scris. Am scris foarte mult. Regretul tot, ţine de acei ani petrecuţi în socialism. Atunci am fost privat de posibilitatea de a călători în alte țări. Pe atunci făceam drumeţii cu rucsacul în munţii României, dar aş fi mers şi prin lume. De 25 de ani încoace încerc să călătoresc cât mai mult ca să recuperez, măcar în parte, posibilităţile irosite, pierdute în urma restricţiilor şi constrângerilor din tinereţe, în anii de mijloc. Dacă aş fi avut  oportunitatea să călătoresc în alte ţări, desigur că aş fi folosit această posibilitate. Pe de altă parte, prin această preocupare cu istoria locală, cu istoria artelor, ar fi fost de dorit ca să cercetez mai mult în arhive, în biblioteci, după cum cei din generaţia mea ştiu, la documentele declarate secrete, dar şi la acelea care erau la categoria documentare, se ajungea greu pentru că era nevoie de multe aprobări. Deci, am pierdut foarte mult datorită faptului că nu am avut posibilitatea să văd anumite izvoare, anumite documnete de care aş fi avut nevoie, iar unele lucruri nu se mai pot recupera, iar asta nu doar că nu e timp. Unele documnete deja au dispărut fără urmă. Nu ştiu prin ce căi. Ştiai că existau cândva, dar acuma nu mai dai de ele. Fac parte într-un fel din generaţiile de sacrificiu.

 

- Ce mesaj aveţi pentu cititorii ziarului Timişoara?

- Eu spun foarte scurt: să iubească şi să susţină arta, artele în general. Frumosul!

Interviu realizat de Cornel SERACIN