Interviu cu Alexandru Ruja, istoric și critic literar, profesor universitar în cadrul Universității de Vest din Timișoara

Interviul s-a desfășurat mai degrabă ca un dialog plăcut și cursiv despre literatură și contemporaneitate. Alexandru Ruja vorbește cu o vizibilă pasiune despre lectură, scriitori, poeți și despre calea pe care știa încă de foarte tânăr că vrea să o urmeze.

El definește literatura contemporană de după ’89 ca o literatură în căutare, iar despre publicul cititor tânăr spune că acesta citește mai puțin decât înainte. Dar o spune ca pe o constatare, nu ca pe o acuză. Se declară de partea tinerilor, pentru că „elevii și studenții i-au fost întotdeauna aproape de suflet”.

Lăsând la o parte schimbările sociale sau de altă natură, Alexandru Ruja crede cu certitudine că dorința de a citi se găsește în fiecare dintre noi. 

Lucrările sale cuprind critică literară, aspecte istorice și literare, date monografice. Totodată, a îngrijit numeroase ediții și a colaborat cu diverse publicații de-a lungul timpului. În curând în librării va fi disponibil un nou volum pe care l-a 

coordonat, referitor la spiritul cultural al Timișoarei. Publicarea acestuia reprezintă și un mod prin care prof. univ. dr. Alexandru Ruja susține candidatura orașului la titlul de Capitală Culturală Europeană.

 

- Spuneți-ne câteva cuvinte despre perioada copilăriei.

- M-am născut în județul Timiș, în localitatea Pădureni, dar nu am copilărit în această localitate. Părinții mei lucrau atunci în Pădureni, dar domiciliul stabil era într-o altă localitate, din județul Arad, Șimand, unde de fapt am copilărit. Este o comună mare, o comună de câmpie, dar, vorba lui Blaga, cu orizont nemărginit; este un sentiment al spațiului deschis, al desmărginirii, al transgresării pe care îl ai la câmpie, iar acesta  mi-a marcat cumva copilăria.

A fost o copilărie nici fericită, nici nenorocită. Era perioada imediat de după război și nu vreau să fac acum o prezentare din punct de vedere sociologic a situației de atunci, a tuturor greutăților care au fost, pentru că, peste toate, copilăria este un timp al fericirii, de care îți aduci întotdeauna aminte cu plăcere. Chiar dacă greutățile au fost foarte mari, odată cu trecerea anilor nu găsești lucruri care să obtureze această stare de bine, această stare a fericirii. Este o vârstă spre care te-ai întoarce mereu, dar nu mai poți, timpul fiind iremediabil trecut. În această localitate am urmat grădinița și școala generală.

- Unde ați urmat studiile liceale?

- Studiile liceale le-au urmat tot în județul Arad, într-un orășel de pe valea Crișului Alb, care se numește Chișineu-Criș. După terminarea studiilor liceale, am urmat Facultatea de Filologie la Universitatea din Timișoara, cum se numea atunci.

- Știați dinainte că aceasta este facultatea pe care vreți să o urmați?

- Da, știam dinainte. Eu am terminat secția reală pentru că acel liceu, fiind într-o localitate mică, avea doar o singură secție. Și știam din timpul liceului că vreau să urmez studiile umaniste. În timpul liceului am vrut să mă transfer la Arad, la Liceul „Moise Nicoară”, care avea și secție umană, dar fiind puțini elevi la liceul din Chișineu-Criș, nu mi s-a aprobat transferul. Mie mi-a plăcut lectura și mi-a plăcut literatura încă din perioada gimnaziului. Citeam chiar unele cărți voluminoase. Îmi aduc aminte că am citit „Frații Jderi” prin clasa a VII-a, care, ca dimensiune, e un roman ce descurajează încă de la început. 

- Cum au fost anii studenției?

- Anii studenției au fost niște ani unici. În primul rând, Universitatea din Timișoara era atunci la început. Eu am prins începutul acestei Universități. Am prins transformarea fostului Institut Pedagogic de cinci ani în Universitate. Se știe că Universitatea a fost înființată în perioada interbelică, dar de fapt ea nu a funcționat. Decretul regal a fost dat, dar nu a funcționat ca Universitate. Când am intrat noi, totul trebuia luat de la început. Chiar clădirea în care ne aflăm acum (n.red. clădirea Universității de Vest din Timișoara) se construia atunci. Deci ea nu exista. Pe porțiunea unde acum se află șoseaua cu dublu sens, spre podul Michelangelo și pasajul, se cultiva porumb. Spre Universitate se trecea prin porumbiște.

Nici complexul studențesc nu exista, atunci începea construirea căminelor studențești. Noi am stat undeva pe unde e mall-ul acum. Erau niște cazărmi dezafectate, iar vechile dormitoare ale cazărmilor au fost transformate în cămine pentru studenți, cu 40, 60 de locuri. 

Profesorii noștri erau oameni  tineri, veniți din altă parte în Timișoara. A venit profesorul G. I. Tohăneanu de la București, Eugen Todoran de la Cluj,  Ștefan Munteanu, Victor Iancu, Ovidiu Bârlea, Deliu Petroiu și alții. Puțin mai târziu a venit profesorul G. Ivănescu. Asistenții noștri erau foarte tineri atunci, cu 4-5 ani mai în vârstă decât noi. I-aș aminti pe Vasile Frățilă, Iosif Cheie, Ileana Oancea, Dumitru Crașoveanu, Rodica Popescu, Vasile Țâra, Corneliu Nistor, Ioan Popa ș.a. Cu toții au pus bazele Filologiei timișorene și au contribuit, în timp,  la creșterea prestigiului acesteia.

Ca orice tineri la început, eram animați să facem ceva în domeniul literaturii. Generația mea, noi, atunci, am văzut literatura nu doar ca niște oameni care consumăm literatură, ci și ca oameni care creăm literatură. Ne-am gândit să facem un cadru mai colegial în care să discutăm creațiile noastre literare și așa am pus bazele Cenaclului „Pavel Dan”. Eu sunt unul din întemeietorii cenaclului, alături, sigur, de alți colegi din perioada aceea. Am avut o intuiție bună atunci când l-am înființat, lucru dovedit de faptul că este cel mai longeviv cenaclu studențesc din România. Nu mai există un altul care să funcționeze din anii ’60 până azi. 

- Care au fost primele apropieri de literatură?

- În perioada școlarității gimnaziale eram atras de literatura care includea o anumită aventură. V-am spus, de exemplu, de romanele sadoveniene. Mă atrăgea la Sadoveanu aventura istorică, coordonata mitică. Am citit atunci „Pădurea spânzuraților” și „Răscoala” de Rebreanu și aproape toate romanele lui Jules Verne. Mă fascina căpitanul Nemo, submarinul Nautilus, zborul în balon. Nu, întotdeauna,  literatura, să zic așa, foarte valoroasă, dar literatura care îți creează o anumită stare pentru lectură. Și, eu chiar și astăzi aș recomanda celor aflați la vârsta gimnaziului, sau chiar la vârsta liceului, în prima perioadă, să citească acele cărți care îți deschid apetitul pentru lectură. Pentru că noi trăim acum într-o perioadă de criză a lecturii. Cărțile se citesc în diagonală, sau nu se citesc deloc, se citesc rezumate, comentarii. Tinerii nu intră în miezul cărții, care este lectura pe îndelete. Or, ca să-i formezi copilului, și mai apoi adolescentului, gustul pentru lectură, trebuie să-i oferi acele cărți care deschid acest gust, nu care-l închid, care-l obturează prin dificultatea lecturii. Mai târziu pot să fie citite și cărțile foarte dificile și care reprezintă într-adevăr valori deosebite în cultură.

- Cu siguranță internetul prezintă multe avantaje, dar pe de altă parte, din acest punct de vedere, poate fi un dezavantaj. Se poate observa că accesul facil la comentarii, la rezumate și interpretări ale textelor reduce din timpul acordat lecturii propriu-zise.

- Internetul este o realizare fără de care nu se mai poate, nici în momentul actual și nici în viitor. Îți oferă o informație foarte rapidă. Problema este echilibrarea folosirii internetului cu alt tip de informație.

Știu și eu, chiar din activitatea cu studenții, că atunci când li se dă o lucrare, când li se dă o anumită bibliografie a operei scriitorului, nu neapărat o bibliografie critică despre opera scriitorului, prima opțiune a lor este de a căuta ceva despre opera respectivă și nu de a o citi. În acest sens, informațiile pe care le oferă internetul nu sunt, într-adevăr, în avantajul formării universului cultural al tânărului. 

Mai există un dezavantaj în sensul că pe unele site-uri, chiar frecvent accesate, informațiile sunt ori trunchiate, ori eronate. Acest lucru l-am observat, cel puțin în domeniul literaturii, de foarte multe ori, și tânărul, elevul sau studentul, ducându-se spre acea informație, de fapt el este în eroare de informație. De la eroarea de informație vine eroarea de interpretare, pentru că, necitind cartea, merge pe această informație și toată interpretarea este eronată. 

Să nu se înțeleagă însă că sunt împotriva internetului, dacă mă refer la dezavantaje.

- Ați avut mai multe colaborări, cu diverse publicații, dar care au fost primele texte pe care le-ați publicat?

- Primele texte pe care le-am publicat au fost în revista „Orizont”, remarcat fiind  la cenaclu, ca făcând critică literară. Sigur, o critică literară de început, mai exact comentarii la creația celor care citeau la cenaclu, de exemplu poezia lui Dușan Petrovici, sau poezia lui Aurel Turcuș, proza lui Laurențiu Cerneț ș.a.m.d.. Am început la recomandarea lui Ion Arieșanu, care lucra la revista „Orizont”, și a lui Nicolae Ciobanu, care era șeful secției de critică și profesorul nostru de literatură contemporană, la Universitate. Am început cu texte mici, recenzii. Sunt legat afectiv  de revista „Orizont”, am colaborat de-a lungul timpului cu cronici literare și articole pe teme diverse;  colaborez  și azi, susținând cronica edițiilor. În perioada în care am fost în județul Arad eram aproape de Oradea și colaboram și la revista „Familia”. Apoi, am colaborat și la alte reviste. 

- Când a avut loc debutul editorial? 

- Aici cred că ne-ar trebui spațiu mai mare în interviu, pentru că are o anumită epopee. Primul meu volum se numește „Valori lirice actuale”. Volumul este o panoramă critică asupra poeziei românești postbelice, până în anii ’70-’75 și a apărut în 1979 la Editura „Facla” din Timișoara. O să vă spun foarte pe scurt această epopee a debutului. Trebuia să debutez și am terminat volumul pentru anul 1974. Voiam să debutez la împlinirea vârstei de 30 de ani. Atunci însă era o practică,  să fie dat volumul unui critic literar, pentru un referat extern. Cineva din afara editurii să spună ceva despre volum. Volumul meu a fost dat lui Mihail Petroveanu. Era un critic literar cunoscut în epocă,  care lucra la revista „Viața Românească”. A întârziat puțin cu referatul, iar el locuia la București, în blocul de pe strada Colonadelor, care în 1977 s-a dărâmat la cutremur, iar dactilograma volumului s-a pierdut prin molozul dărâmăturilor. Pentru că numai în editură s-a dat exemplarul, nu a mai rămas nicio dactilogramă. A trebuit să refac volumul și așa se explică apariția sa de abia în 1979. 

L-am refăcut după texte manuscrise și trebuia din nou redactilografiat pentru a fi dat editurii. După aceea a fost dat pentru referat extern lui Nicolae Ciobanu, care a făcut un referat favorabil. A și publicat o cronică la carte în revista „Luceafărul”. Deci a fost cumva un debut nu foarte lin. 

Cutremurul din 1977 a fost o întâmplare nefericită, de care e într-un fel legat și debutul meu. 

- Când v-ați început cariera în învățământ?

- Am lucrat numai ca profesor. Deși am avut alte oferte de a lucra, de exemplu în sistemul de cultură, am refuzat. Am lucrat ca profesor din 1967, de la terminarea facultății. În perioada aceea în sistemul de învățământ din România funcționa repartiția. Terminai facultatea și erai repartizat undeva. Când am terminat noi, repartiția s-a făcut centralizat la București, iar repartizarea s-a făcut în ordinea mediilor.

În 1967 erau încă regiunile și voiam să fiu cât mai aproape de Timișoara (regiunea Banat) sau de localitatea mea de domiciliu (regiunea Crișana). În orașe atunci nu se putea intra, erau așa-numitele orașe închise. Ca să îți poți lua repartiția trebuia să ai locuință, ca să ai locuință îți trebuia buletin de orașul respectiv, deci practic nu se putea. Nu aveai buletin dacă nu aveai locuință, nu aveai locuință dacă nu aveai buletin. Și atunci am ales o școală generală într-o localitate din apropierea graniței, care se numește Șiclău. Acolo mi-am început cariera de profesor.

- Care sunt disciplinele pe care le-ați predat? 

- Am predat numai literatură română, limbă română, limba latină în perioada în care am lucrat în învățământul preuniversitar, atât gimnazial (un an), cât și liceal (la Liceul din Chișineu-Criș și la Liceul Pedagogic din Timișoara).

- Dată fiind experiența pe care o aveți ca profesor, exista într-adevăr înainte un interes mai crescut al tinerilor pentru literatură? 

- E foarte greu să cuantific dacă era un interes mai crescut, dar un motiv clar pentru care se citea mai mult era faptul că tinerii nu erau ocupați și cu altceva.

Nu e o acuză când spui că tinerii citesc azi mai puțin. Este o constatare. Și toți cei care lucrăm în învățământ ar trebui să găsim o modalitate de a-i atrage înspre cultură, de a le arăta tinerilor, care încă sunt în perioada formării, că nu poți să devii un om complet din punct de vedere cultural dacă nu citești. Nu contează ce tip de carte citești, dar contează ce carte citești. De exemplu, din perioada tinereții mele până acum, cartea s-a schimbat. Eu nu spun că trebuie să citești numai carte tipărită pe hârtie. Poate să fie carte electronică, poate peste 50 de ani va veni un alt tip de carte. Sunt fel de fel de modalități, dar important e să citească, să fie în contact cu textul, nu cu partea intermediară, cu ceea ce spune altcineva despre text.

Eu cred că e nativă în om dorința de a citi. De aceea, revenind la întrebare, cred că astăzi atenția tinerilor este dispersată în mai multe direcții și nu neapărat este atrofiată dorința de a citi. Nu mai au timp să citească. Lucrând atâția ani cu studenții filologi la Universitatea de Vest din Timișoara, mi-am dat seama că ei sunt prinși în cu totul alte activități decât eram noi în perioada studenției. În Universitate, la etajele superioare, erau sălile de lectură și nu găseai un loc liber. Erau extraordinar de aglomerate. 

Nu se punea problema atunci să te duci să lucrezi undeva, ceea ce este în detrimentul lecturii. Se caută câteodată calea cea mai directă, dar și mai ușoară, de a ajunge înspre o carte. Dar nu se poate. Dacă nu citești opera marilor scriitori, nu poți să-ți formezi o cultură. Asta în general, și în special în cazul celor care sunt studenți la Facultatea de Litere.

- Se vorbește mult despre calitatea scăzută a sistemului de învățământ actual, dar parcă și implicarea tinerilor lasă uneori de dorit.

- Eu țin cu tinerii, pentru că elevii și studenții mi-au fost întotdeauna aproape de suflet și nu pot să arunc întreaga vină asupra lor. Încă o dată spun, trebuie să găsim acea îmbunătățire a sistemului de învățământ, de la perioada de însușire a cunoștințelor, până la perioada de evaluare. Învățământul românesc astăzi este bulversat, nu își găsește încă direcția. Factorii de decizie din învățământ nu sunt în permanentă legătură cu specialiștii care lucrează efectiv la Catedră, care sunt  mereu în relație cu elevii și studenții și cunosc problemele învățământului din interior. 

O fi existând un anumit procent de tineri care sunt dezinteresați, dar în general cei care vin la Litere sunt studenți care au terminat și liceul pe acest profil umanist. Deci, au formate deprinderile măcar, pentru că nu pot vorbi de competențe la acest nivel. Anumite deprinderi de lectură, deprinderi de selecție a operelor literare. 

Este și aici o problemă, pentru că depinde ce anume citești. Poți să mergi pe o cale greșită a lecturii, citind cărți fără valoare, care nu au un caracter formativ,  educativ, care nu sunt nici din punct de vedere al informației culturale corecte și atunci ai pierdut timpul degeaba. Sau poți să citești cărți care îți aduc un anumit beneficiu cultural, și acestea ar trebui să fie  cărțile citite cu precădere. 

- E greu de făcut o selecție, asta și în cazul cititorilor, în general, și pentru faptul că există foarte multe opțiuni. Se publică foarte multe cărți.

- Literatura contemporană este în mers. Iar aici rolul profesorului este enorm. El trebuie să ghideze studentul spre revistele literare de prestigiu, indiferent dacă sunt reviste tipărite pe hârtie sau online, unde mai există recenzii și cronici literare, sau articole de critică literară, de unde cel care citește își dă seama de nivelul și valoarea cărții. Pentru literatura care este deja validată, este din nou rolul profesorului în a indica acea bibliografie literară care într-adevăr să-l ajute pe student și să elimine surplusul de cărți pe care nu e necesar să le citească.

- Cum ați defini literatura română contemporană?

- Aș defini-o ca o literatură în căutare. Literatura contemporană, după părerea mea, este o literatură care mereu își caută o anumită identitate și încă nu reușește să se coaguleze într-un scriitor reprezentativ.

Bineînțeles, depinde la ce ne referim prin literatură contemporană, pentru că după ’89 situația este cea pe care am descris-o. Dacă înțelegem prin literatură contemporană toată literatura română de la terminarea războiului până acum, atunci avem scriitori valoroși, care sunt deja clasicizați. Putem vorbi de scriitori din generația ’60, nu mai e cazul să amintesc de Nichita Stănescu, de Ștefan Aug. Doinaș  sau de Ioan Alexandru, de perioada optzecistă etc.

Dar în  ultimul sfert de veac literatura română este în căutare. Nu s-a ivit încă poetul, nu s-a ivit încă prozatorul. Avem poeți, avem prozatori, dar nu cum l-am avut, de exemplu, pe Nichita Stănescu, care a fost poetul generației în acel context al anilor ’60.

Se experimentează foarte mult, e o efervescență a experimentului. Se scrie proză de toate felurile, cu caracter obiectiv, proză intimistă, proză erotică, mereu se caută ceva. În poezie se încearcă de la exprimarea elevată, la textul minimalist, până la exprimarea din limbajul periferic, care nu se folosește oricând. Găsești poezie cu niște cuvinte care pe cineva care nu este familiarizat cu literatura, îl  chiar agresează verbal.  Vom vedea când această căutare se va coagula în creația unui mare poet, a unui mare prozator. Așteptăm... 

- Revenind la volumele publicate, ați putea aminti câteva dintre titluri și o scurtă descriere a acestora?

- Aș aminti „Parte din întreg”, care  are, de asemenea,  o odisee. Sunt două volume și într-un viitor volum, „Printre cărți”, am un capitol, „Literatura spațiilor marginale”, care de fapt s-ar configura ca al treilea volum „Parte din întreg”. Eu înțeleg întregul nu ca un monolit. Ca să fie ceva întreg, trebuie să se coaguleze părțile. Deci întregul literaturii române este format de fapt din părți ale literaturii române, din literatura română scrisă în diverse zone, provincii marginale sau centrale ale țării. 

Primul volum din „Parte din întreg” l-am dat Editurii „Facla” înainte de 1989. A fost citit în editură și trebuia să fie tipărit. Atunci, și amintesc din nou cum era sistemul, trebuia o aprobare de la nivel central. Era „Comitetul pentru cultură și educație socialistă” și era acolo o direcție de edituri care trebuia să dea aprobarea. Acolo mi-a fost respins volumul.

Când am întrebat în editură de ce, mi s-a spus că a fost respins la București. Și atunci am făcut o întâmpinare, pe care le-am trimis-o. Mi-a răspuns un director general: „Cartea dumneavoastră a fost respinsă. Noi suntem interesați de întregul literaturii române, nu de părți din întreg”. Eu scrisesem despre scriitorii din zona de Vest. Nu am vrut să despart Banatul de țară, ci dimpotrivă am vrut să arăt că literatura de aici are valoare și este parte componentă a literaturii naționale. Așa se face că volumul nu a putut să apară decât prin anii ’90. El este o panoramă critică asupra literaturii române de aici. 

Sigur că un critic literar e legat de un istoric literar. Am făcut o cercetare de istorie literară și m-am gândit la un scriitor necunoscut, chiar interzis în țară. Astfel am realizat o monografie despre poetul Aron Cotruș, care a trăit în străinătate, a fost diplomat al României la Madrid, și la schimbarea regimului, în 1945, a fost dat afară din diplomație. Nu a mai venit în țară, pentru că dacă venea era arestat. A rămas în continuare acolo, iar după aceea a emigrat în America. A fost foarte greu înainte de 1989 să adun date despre acest scriitor și să fac monografia, dar am făcut-o, iar lucrarea a fost și teza mea de doctorat. După aceea am realizat și ediții din opera sa.

Sigur că am mai publicat volume despre literatura română contemporană. Am un volum „Literatura română contemporană. Poezia, I”, numai despre poeți.

Multe sunt publicate aici, la Editura Universității de Vest: „Printre cărți”, „Printre cărți - Prin ani”, „Lecturi - Cărți - Zile”; și o carte recentă, care a apărut acum, „Rotonde critice”, dar la Editura Universității din Oradea. Este o carte tot de critică literară.

Pentru a oferi o imagine asupra literaturii din această parte de țară, care odată a fost într-un imperiu, acum e în interiorul granițelor României, am făcut o cercetare la Universitate, cu mai mulți colegi de aici, dar și cu oameni de la alte institute din Europa (aș aminti, spre exemplu, Institut für Donauschwäbische Geschichte und Landeskunde din Tübingen, Germania) și în 2005 am publicat un dicționar enciclopedic despre scriitorii din Banat. E primul dicționar critic de tip enciclopedic despre scriitorii din această parte de țară și când spun scriitori, spun scriitori români, germani, sârbi, slovaci, maghiari. În 2006 am prezentat Dicționarul  la Târgul Internațional de Carte de la Leipzig, manifestările de la standul României debutând cu această prezentare.

Un istoric literar trebuie să facă și ediții ale marilor scriitori.  Eu am făcut ediția Aron Cotruș și am terminat anul trecut, și a apărut la Academia Română, o ediție cu poezia completă, „Opere - Ioan Alexandru”, care este, evident, un valoros poet contemporan.

- Ce vă propuneți pentru viitorul apropiat?

- Acum lucrez la o ediție cu integrala operei poetice a lui  Ștefan Augustin Doinaș, deci toată poezia, care apare din nou la Academia Română, într-o colecție care se numește „Opere fundamentale”. Este după modelul „Pleiáde” din Franța, ca nivel, organizare și calitate a hârtiei, colecția  fiind coordonată de academicianul Eugen Simion, și sper ca în toamnă să apară și această ediție. 

Aceasta este ediția la care lucrez. Dar vă spun în premieră altceva, de aproximativ o lună a apărut o carte pe care am coordonat-o și se numește „Spiritul cultural al Timișoarei”. Cred că Timișoara este un oraș cu un spirit cultural distinct și în urmă cu câțiva ani am făcut cam ceea ce faceți dumneavoastră acum. Am intervievat mai mulți oameni de cultură despre spiritul cultural al Timișoarei. Le-am pus trei întrebări: „Există un spirit cultural al Timișoarei?”, „În ce constă el?”, „Prin ce se manifestă?”. Mi-au răspuns scriitori, critici literari, artiști plastici, profesori universitari. Toate acele interviurile-am publicat în acest volum, despre care vă vorbeam. 

Vreau ca acest volum să fie și o contribuție a mea la competiția Timișoarei ca oraș candidat pentru titlul de Capitală Culturală Europeană.

Ioana NICOLESCU