Interviu cu Petrică Moise, cel mai iubit interpret de muzică populară din Banat

E bicher și pogan, ca orice bănățan dă frunce care se simte bine în țoalele lui aici, acasă, în Țara Banatului, mai precis la Chișoda atât de dragă inimii lui. Pentru Petrică Moise, la Chișoda începe lumea și tot aici se termină. Chișoda e o lume. O lume pe care Petrică Moise a făcut-o cunoscută și a dus-o dincolo de hotarele Banatului – a făcut-o cunoscută prin cântec, dans și port popular.

Dacă îl întâlnești întâmplător, are întotdeauna o vorbă de duh, o zicală cu tâlc ruptă din experiența de viață a artistului. Pentru că Petrică Moise este un artist complet. Un artist izvorât din cântecul pe care ulterior l-a asimilat.

Îl întâlnesc parcă mai rar în ultima vreme. Timpul are grijă să pună stănoage între noi. „Ce mai faci?”, îl întreb. „Trag în rău, ca alți-n bine!”, îmi spune, cu un zâmbet amar, smuls de undeva din străfunduri. Adâncuri numai de el știute. În bună parte, se confruntă cu cântecul acestor locuri. Dar și cu locurile, în același timp, pentru că, după cum spune: „Țara mea-i Banatul meu!”.

Cântecele pe care le-a adus în scenă și pe care le-a dat lumii au fost smulse din dragostea de pământ și de neam, din viața doinitorului, ca un suspin înlăcrimat.

Astăzi, majoritatea tinerilor soliști îi interpretează cu sfială cântecele, iar melodiile lansate de el odinioară străbat Banatul dintr-o parte în alta, trec de hotarele Banatului, ale țării...

Personal, îi sunt dator acestui interpret, maestru, rapsod, pentru că, în urmă cu multe zeci de ani, la căminul studențesc, unde aveam o „Tesla”, ascultam de dimineața până seara și de seara până dimineața „Ana mea, draga mea”. Ascultam și plângeam. Petrică Moise plângea pe bandă, Ana se dusese pe pustii sau se amesteca într-un melanj greu de descifrat cu Ana Lugojana, care trece nepăsătoare spre Ardeal și se transformă în „Ană, zorile se varsă”.

Multe suflete cântă pe lumea noastră, dar măiestria lui Petrică Moise izvorăște din felul în care adună, ca într-un creuzet, vorbele acestor locuri, cântecele acestor locuri, pe care le îmbină cu pământul acestor locuri și le transformă, după cum am mai spus, în viață.

Petrică Moise nu cântă, ci trăiește cântecul, iar ceea ce îl face unic este că iubește ca nimeni altul aceste locuri și cântecul bănățean, acest pământ fără seamăn, de unde izvorăște viața și se încheagă moartea.

Petru Vasile TOMOIAGĂ

 

-V-ați născut la Chișoda, în județul Timiș. Spuneți-ne câteva cuvinte despre copilăria la sat în această zonă a României. 

- Ar trebui să mă întorc în timp, cu vreo 60 și ceva de ani în urmă. Am văzut lumina zilei în Chișoda Veche, un sat din Pusta Banatului, de la șes, la patru kilometri de Timișoara, în cea mai frumoasă lună din an. În luna iunie înfloresc teii și peste tot în România se simte parfumul lor. Este cel mai grozav parfum natural pe care l-a adus Dumnezeu în florile din țară. Sunt un copil de paore, adică de țăran. Tata a avut patru hectare și treizeci de ari de pământ primite după ce a venit din război. 

Am avut o copilărie foarte frumoasă. Am trăit la sat în perioada în care oamenii erau foarte simpli. Eram de copil dus la muncile câmpului. Mă duceam cu cocia, cu căruța, cum spunem în Banat, dormeam sub căruță, la umbră, apa era în cârșag, pusă într-un recipient din lut. La prânz, când se mânca, și copiii mâncau alături de părinți. Mâncam pită cu șonc și cu părădaisă. Am avut parte de jocurile care se făceau în fiecare duminică la Casa Națională de astăzi, Căminul Cultural de pe vremea aceea. Chiar și iarna lumea se ducea la joc. Lumea asculta muzică. Se cânta muzică adevărată, cea tradițională, cântată de un violonist de la Giroc, uica Micu Radu. Cânta împreună cu banda, cu o formație alcătuită din vioară, violă braci și un violoncel bătut, care se numea bandă. Se țineau cu strictețe toate sfintele sărbători de iarnă, chiar dacă era pe vremea comunismului. Locuiam vizavi de biserica ortodoxă din Chișoda. De mic copil am fost obișnuit, chiar obligat, de mama să merg la Liturghie. Iar în biserică trebuia să stau smirnă, că se întorceau bătrânii și ziceau „ssssstt, nu fă gălăgie”. Mă puteau spune mamei și primeam bătaie pentru asta. Îmi amintesc iernile extraordinar de frumoase, cu zăpadă mare, nu vedeam de pe o parte pe alta a străzii. 

Se duceau în vizită neamurile, se vizitau de sfintele sărbători de iarnă. Peste săptămână se întâlneau, discutau, stăteau la givan pe bănci, sau pe iarbă, pe pături și povesteau despre întâmplările din sat. 

Am beneficiat de înțelepciunea țăranilor modești de pe vremea aceea, care trăiau la sat. 

Am avut ca verișor pe unul dintre cei mai celebri artiști pe care îi are Banatul, Dorin Aurel 

Cuibariu, care era elev la Liceul de Muzică din Timișoara. Datorită lui am dorit și eu să urmez cursurile acestui liceu, cursuri pe care le-am efectuat în perioada 1961-1966, anul acesta împlinindu-se 50 de ani de la absolvirea Liceului de Muzică și Arte Plastice, așa se numea, de pe strada Ungureanu 1. Actualmente este sediul Școlii Populare de Artă din Timișoara. 

- Când v-ați descoperit pasiunea pentru muzică și pentru folclor?

- Mama cânta foarte frumos. A fost o soprană de excepție, ca și mama verișorului meu Dorin Cuibariu. În copilăria lor au cântat pe genunchii reginei Maria la castelul din Banloc. 

Mama mi-a cântat încă din leagăn și am moștenit acest dar și har de la ea, dar pe care în școala elementară de la Chișoda l-am descoperit. Pot să spun asta ca o laudă, bănățenii sunt lăudăroși, am fost șapte ani la rând premiant. Am fost lăsat de Dumnezeu cu un pic de înțelepciune, nu trebuia să învăț prea mult. Trebuia să repet foarte puțin acasă din lecțiile predate în timpul orelor. Recitam foarte frumos și am și cântat la serbările școlare. Mi-am descoperit acest dar ascultându-l pe Achim Nica. Mai întâi și mai întâi, la Căminul Cultural din Chișoda a cântat Luță Ioviță, marele rapsod popular. Nu avea școală, era doar nativ, născut cu dar și har. Cânta și la taragot, și cu vocea. Era în ansamblul țigănesc de la Timișoara, care a venit și a susținut un spectacol și când am văzut mi-am spus în gândul meu: „Ce frumos ar fi să fiu și eu cântăreț, să cânt lumii și să mă aplaude”. Și acest lucru s-a concretizat. În timp, Dumnezeu m-a ajutat, mi-a dat acest har, să cânt frumos.

În clasa a șaptea m-a descoperit profesoara mea de muzică, care m-a îndrumat spre Liceul de Muzică și Arte Plastice din Timișoara. În clasa a VIII-a am dat admitere și am reușit cu bursă. La început am fost în clasa de trombon a profesorului Radu Beldi, după care în clasa a XI-a m-am transferat în clasa de percuție a profesorului Mihai Reininger.

- În ce măsură ați avut parte de susținerea celor apropiați pentru a urma această cale?

- Mai întâi de toate, aș vrea să spun că cea care m-a iubit mai presus de viața ei, ființa care m-a iubit cel mai mult pe fața pământului, a fost bunica mea, Elena, Babi îi spuneam eu. Venea cu mine la toate balurile, eram copil, și stătea până dimineața. Nu avea ochi decât pentru mine. Eu cred că din lumea celor fără de dor, când am dat admiterea la Facultatea de Muzică din Timișoara, ea m-a susținut. Bineînțeles, și mama, și tata m-au susținut. 

Tata a fost muncitor la fabrica de pălării din Timișoara. Îi făcea anual pălăriile lui Mihail Sadoveanu. Țin minte asta, că mi-a povestit tata.

Unul dintre lucrurile neplăcute din viața mea a fost faptul că tata nu m-a auzit niciodată cântând. A venit de pe front surd de o ureche, iar la fabrică a surzit. I s-au uscat nervii auzului din cauza curentului, lucra la cazanul cu apă fiartă. Fetru trebuie prelucrat la un cazan cu apă fiartă și din cauza căldurii erau mereu deschise toate ușile. În 1974 eram solist la Ansamblul Doina Timișului și i-am adus aparat auditiv din Italia. Dar mi-au spus doctorii la audiogramă că nu poate auzi. Auzea doar sunetele de foarte joasă și de foarte înaltă frecvență. Una dintre dramele pe care le-am trăit în viață a fost că tatăl meu nu m-a auzit cântând. 

Mama și tata, până la terminarea liceului au fost alături de mine, iar tata nu a avut nici un concediu în viața lui. A muncit în grădină în perioada concediului, ca să mă întrețină. Mi-a oferit toate condițiile. Nu am simțit că sunt un copil sărăcuț. Am trăit alături de cei bogați din sat, alături de chiaburii satului. Pe vremea aceea așa se numeau cei care erau mai avuți. 

Mama mi-a sădit dragostea pentru credință, pentru Dumnezeu, la fel și bunica mea. Tatăl meu spunea: „Eu nu mă duc la biserică, dar dacă mă rog în pod, mă rog la Dumnezeu cu sufletul curat”. La biserică se mai discutau și lucruri care nu ar trebui să se discute. 

- După absolvirea liceului v-ați îndreptat spre Cluj…

- Am fost timp de un an student la Academia de Muzică din Cluj. Îi spunea atunci Conservatorul „Gheorghe Dima”. Am debutat ca și interpret de muzică populară la ansamblul Casei de Cultură „Mărțișorul”, sub bagheta taragotistului Dumitru Fărcaș. Am debutat în 1967 la „Primăvara studențească”, unde am luat premiul întâi. Am continuat să cânt și de atunci am rămas fidel scenei. Am renunțat la Conservator în anul II, m-am căsătorit la Ciucea și fructul dragostei au fost două fete minunate. Anul acesta fiica mea cea mică, Lia, are 46 de ani, absolvă cursurile Academiei „Gheorghe Dima” din Cluj. A vrut neapărat să mă urmeze și să-mi continue profesia, pe care eu nu am profesat-o de fapt. Ca și profesor de muzică nu am profesat la catedră, am rămas fidel scenei și muzicii naționale, cum o numesc eu. 

Din Cluj m-am întors la Timișoara în 1971, am dat admitere la Institutul Pedagogic de trei ani, Facultatea de Muzică din Timișoara, aparținând Universității din Timișoara. Rector era domnul Curea. Am absolvit facultatea în 1975, deși era de trei ani. Am repetat anul doi și îmi convenea dacă se putea să repet și zece ani. Era o activitate intensă la Casa de Cultură a Studenților. Acolo, la „Doina Timișului”, în 1972, am obținut marele premiu la București, și în 1974 la Iași, la fel, marele premiu. Am fost premiat cu Premiul Întâi și la secția „Interpreți de muzică populară”. A fost o activitate extraordinar de frumoasă, îmi convenea pentru că în vremea aceea cântam la toate sindrofiile, la nunți în special, și trebuie să divulg acest lucru, pe prețuri mai mari decât lua decanul nostru pe o lună. Avea 5.000 de lei salariu, iar noi aveam 7.000 de lei la o nuntă. Iar studenții beneficiau în fiecare pauză de pateuri și de pogăcele. Vizavi de Facultatea de Muzică din Timișoara era Terasa Flora, unde era o patiserie grozavă, pe malul Begheiului. A fost poate perioada cea mai frumoasă din viața mea. La toate spectacolele de pe Bulevardul Tinereții, la Casa de Cultură a Studenților din Timișoara, erau săli arhipline. Veneau profesori universitari, veneau studenți din toate facultățile să ne asculte și să vadă ce știm să facem noi pe scenă. 

- Sunteți un om împlinit din punct de vedere al familiei.

- Da, categoric. Mâine dacă închid ochii nu-mi pare rău, pentru că mi-am îndeplinit misiunea mea pe pământ.

Fata cea mare face 48 de ani la 1 august, cea mică va avea în decembrie 47. Am o nepoată care are 28 de ani și un strănepot care are deja un an.

- Ați amintit despre debutul dumneavoastră ca și interpret. Când ați compus în schimb prima melodie?

- Eu sunt sceptic la formularea aceasta „a compune”. Compozițiile sunt făcute de compozitorii de muzică clasică. În muzica noastră națională sunt frânturi de melodii care îți vin în minte și poți după aceea să le așterni pe portativ, dar eu nu consider că sunt compoziții. Sunt linii melodice pe care le-ai scris tu, ți-au venit ție în cap, sau le-ai știut de la alți interpreți care au fost dotați de Dumnezeu și lansați în muzica noastră populară. De exemplu Dumitru Constantin, Achim Nica, Dumitru Chepețan, Florentin Iosif, Ana Pacatiuș, Aurelia Fătu-Răduțu ș.a.m.d..  

Am scris multe linii melodice și am scris texte, îmi recunosc acest merit. Nu e cine știe ce. E adevărat că m-am străduit pe cât posibil să respect zona și subzona de unde vin eu. Am cântat și din zona de munte a Banatului și am participat acolo la negeile, la nunțile și evenimentele artistice care au avut loc și am învățat să joc ca și în zona de munte a Banatului, deși eram de la pustă, de aici.

Am un regret mare în ziua de azi. Muzica de șes, de pustă, nu mai este promovată, din păcate. Eu mai am câteva albume în care cânt muzică din sud-vestul țării, cea pe care antemergătorul meu, marele violonist Efta Botoca, a cântat-o cu mare măiestrie și un mare talent, de la Jebel, la 30 de kilometri de Timișoara, component al formației lui Gheorghe Zamfir, de o modestie rară. Un om minunat care i-a cântat lui Yehudi Menuhin, care i-a spus că dacă ar fi avut studiile lui și ar fi trăit în altă țară, ar fi cântat în locul lui. Acesta a fost Efta Botoca, pe care îl pomenesc în rugăciunile mele în fiecare noapte. Am avut valori mari în Banat, care nu prea au fost cunoscute la București. Și muzica din partea asta de sud-vest a țării nu este cunoscută prea bine. Îmi permit să spun asta ca profesor de muzică. Se vorbește despre cântec doinit și nu doină, iar eu cred că este doină la noi în Banat. Nu numai în Moldova există doine, există și în Banatul nostru de șes și de munte, există doine frumoase, cu texte și melodii minunate. Melodii rămase în minor, pe care le cânta cu mare talent Iosif Ciocloda, marele rapsod din zona de munte a Banatului. 

- De-a lungul timpului ați scos mai multe albume. Împărtășiți-ne câteva detalii despre realizarea lor.

- Nu este important numărul lor. Consider că multe dintre ele au fost făcute la repezeală. Spune bănățeanul în subgrai: fușărai. Dar pe vremea aceea era o minunăție, vorbim despre perioada dinainte de ’89, când ne adunam câțiva instrumentiști și făceam câte un album într-o seară. Dar trebuie lucrat mult la un album ca să iasă ceea ce trebuie să iasă. Am un album realizat la Radio Novi Sad, foarte frumos. L-am făcut în două zile, tot la repezeală, dar mult mai reușit. Câteva albume pot să spun că mă 

reprezintă, dar ceea ce este important este ceea ce fac eu pe scenă, ceea ce cânt live, nu ceea ce cânt pe discuri. Acolo se poate prelucra. Cu ajutorul computerului, dacă tu cânți sub ton sau peste ton, poți să ridici, sau poți să cobori. Deci este o păcăleală și nu-mi place, la fel cum nu-mi plac emisiunile în care trebuie să cânți play back. Când ne-am dus la București, cu Mărioara Murărescu, noi voiam să cântăm live. Ni s-a spus că nu, nu se poate. Iar play back-ul este o prostie. Nu poți să vezi calitățile artistului pentru că înregistrarea este făcută într-un studio și poți să păcălești. Aceste emisiuni mi se pare că sunt pentru 1 aprilie, ori 1 aprilie este doar o dată pe an, după 31 martie.

- Ați cântat play back? 

- Obligat fiind, pentru că nu aveam cum altfel să apar în emisiuni, dar nu reușeam să fac cum trebuie. A cânta liber este altceva. Și este de dorit ca toți colegii mei de cântec să cânte liber. 

- Spuneți-ne despre colaborările pe care le-ați avut și despre cum au decurs acestea.

- Am colaborat cu foarte multe ansambluri din România. Cu ansamblul „Transilvania” de la Baia Mare, condus de regretatul Valeriu Bucium. Am colaborat foarte bine cu ansamblul de la Reșița, „Semenicul”. Primele colaborări au început cu acest ansamblu și cu „Cununa Semenicului” din Reșița, al cărui coregraf și organizator de spectacole, Ion Munteanu, a fost cel mai important om în viața mea, cea mai importantă trambulină pentru lansarea mea. Am jucat doar în fața sălilor pline și arhipline de spectatori. 

La Cluj a venit miliția călare să vadă cine sunt oamenii ăștia, Petrică Moise, Nicoleta Voica, Pavel Jurcă, care au reușit să umple sala de sport și era lume și pe afară. A fost o perioadă în care lumea era într-adevăr dornică să vadă ceva, pentru că beneficiau doar de două ore de televiziune și eventual se duceau la nunți sau la restaurante să asculte muzică.

Am mai colaborat cu „Junii Sibiului”, cu ansamblul de la Bistrița Năsăud, cu ansamblul de la Țarina, de la Alba Iulia, aproape cu toate ansamblurile profesioniste din țară. După ’98 s-au mai împuținat colaborările. 

Am avut minunata ocazie să cântăm la un festival mondial de la Berlin. Nu am știut, am fost clasificați de nemți ca și cea mai bună formație care a cântat la Târgul Mondial de la Berlin, din 172 de standuri. 

Și am avut ocazia să cânt în fața Preafericitului Patriarh Daniel, la Caransebeș, la sfințirea Bisericii Mitropolitane din Caransebeș. 

Am cântat în fața multor personalități și șefi de state, dar cel mai important este că am cântat în fața oamenilor care au iubit și au trăit cântecele interpretate de noi. A oamenilor modești, chiar a țăranilor, dar al căror suflet era de mari domni.

- Ați fost în nenumărate turnee, atât în țară, cât și în străinătate. Care dintre acestea v-a impresionat în mod deosebit?

- A fost o perioadă, înainte de ’89, când cinci zile pe săptămână cântam în diferite săli de spectacole. Și venea lumea pentru că asta era una dintre posibilitățile de a lua legătura cu oamenii și artiștii. La televizor se făcea cultul personulității, nu al personalității. 

Am avut și șansa, în 1985, alături de Laza Cnejevici și Ana Pacatiuș, să plec în primul turneu în Statele Unite ale Americii. Am luat legătura cu românii de acolo din diaspora, românii plecați. Dumnezeu nu ți le dă pe toate. Indiferent că aveau tot ce le trebuie, dar trăiau cu dorul de casă. Plângeau când ne auzeau în sălile de spectacol. Încetul cu încetul au plecat diverși soliști care, din păcate, în loc să ridice ștacheta, au coborât-o și au făcut compromisuri pentru bani. Au cântat prostii pentru bani, chiar și manele. Erau bucuroși că făceau bani. Lucru care e în detrimentul muzicii noastre naționale. Avem cea mai frumoasă muzică de pe glob. Nicio țară din lumea aceasta nu are varietatea cântecelor și a jocurilor a zonelor și subzonelor pe care le avem noi românii. Și în loc să le fructificăm, sunt considerate un lucru dificil, pentru că spun lucrurilor pe nume. Păi dacă ne ascundem după cireș ce se întâmplă? Fiecare om se ridică până la nivelul incompetenței lui. Trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Dacă ne ferim, nu vom face progrese. Ascundem, ca pisica, murdăria sub preș. Chiar și eu am scăpări, nu putem fi perfecți, dar românilor nu ne place decât să fim lăudați. Nu e bine.

Țara care mi-a plăcut cel mai mult a fost Australia. Este o țară extraordinar de frumoasă și de îngrijită. Am fost o singură dată în Australia, dar nu am să uit toată viața mea. În 1999 am fost de sfintele sărbători de iarnă. Am trăit o mică dramă acolo pentru că am fost operat de fiere, am avut litiază biliară. Norocul meu că m-a salvat un român, Ion Mărghitan, care mi-a dat asigurarea lui medicală. Eu nu aveam asigurare. Am fost operat la unul dintre cele mai mari spitale din lume, din Melbourne. Am beneficiat de nişte îngrijiri medicale care nu cred că vor exista nici în anul 3000 în România. Am fost operat în 27 decembrie, iar în 6 ianuarie am cântat. Am reuşit să cânt de Sfântul Ioan. 

Toate ţările din lume sunt frumoase, dar cea mai frumoasă este ţara mea, pentru că aici m-am născut, pentru că aici m-am întors, pentru că pământul te cheamă. Fără să exagerăm, avem o ţară deosebit de frumoasă. Din păcate poporul nu-şi dă seama de frumuseţile acestei ţări minunate. Australia, Canada, Statele Unite și Elveția sunt bine gospodărite, dar eu îmi iubesc țara mea și neamul meu pentru că aparțin acestei nații și datorită acestui popor sunt ceea ce sunt. 

Sunt un om absolut normal, care își face profesia cu dăruire, din tot sufletul. O fac conștient că asta e misiunea mea pe pământ. 

- Vorbiți cu dezamăgire despre declinul din muzica românească tradițională.

- După ’90 lumea crede că democrație înseamnă să faci orice, că poți să cânți orice și din păcate mijloacele media au contribuit în mare măsură la promovarea manelizării acestui popor. 

Maneaua este un conglomerat de muzică turcească, sârbească, rusească și prea puțin românească. Tinerii din ziua de azi nici măcar nu realizează cât de frumoasă este muzica noastră națională, pentru că ore întregi li se promovează muzică de prost gust, și e păcat. Dacă vrem să vedem emisiuni de calitate, trebuie să ne uităm la posturile străine de televiziune. Derutezi poporul cu televizorul.

Din păcate colegii mei lăcomesc. Este o muzică făcută de diverși neaveniți, cu texte cât mai deochiate. Dar muzica noastră tradițională va dura, acest curent va trece. Poporul nu va fi adormit tot timpul cu prostii. Nu va putea fi înșelat în permanență, se va trezi. Deocamdată, cu părere de rău trebuie să spun că ne îndreptăm într-o direcție greșită. 

- Există o teamă permanentă că se pierde tradiția și folclorul.

- E adevărat. Asta vedem dacă ne uităm cu atenție în viața de toate zilele. Nu mai socializăm, nu mai comunicăm, nu ne întâlnim cu neamurile, așa cum făceau oamenii mai demult.

 - Cum este astăzi publicul de muzică populară?

- Eu mă adresez unui segment de public nu prea numeros, dar care are ceva în cap, în ureche și în inimă. Sunt foarte fericit și chiar îmi doresc să continue acești colegi ai mei să cânte prostii, să-mi lase mie această plajă de oameni cumsecade, care vin la spectacol cu sufletul deschis, cu sufletul curat. Dacă îi oferi publicului iubire, publicul îți întoarce această iubire cu aplauzele și cu trăirile lui. Dacă-ți pui sufletul în palmă publicului, publicul vede acest lucru. 

Sigur, la spectacole vin diferite categorii de oameni, dar eu mă adresez unui public restrâns, care înțelege ce vreau eu să transmit. 

- Cât este muncă și cât este talent în această meserie?

- Zicea Enescu, 10% talent și 90% transpirație. Consider că are o mare importanță darul și harul pe care mi l-a dat Dumnezeu. Am absolvit liceul de muzică și Institutul Pedagogic de trei ani și de 50 de ani asta fac, în permanență. Învăț și am beneficiat de o colaborare cu niște instrumentiști formidabili, cu care cânt de 18 ani. Formația se numește „Virtuozii Banatului”, frații Vincu la două viori, Ionicuț Butan la clarinet și saxofon, Mircea Ardeleanu la țambal, Costel Haida la contrabas, Remus Vălungan la chitară și Cristi Stanca la acordeon. Sunt instrumentiști care cântă liber foarte bine. Încercăm să demonstrăm lumii că asta este muzica adevărată, muzica tradițională, cu care ne-am născut noi. 

- Care sunt melodiile la care țineți în mod deosebit?

- Întrebarea nu e dificilă, dar răspunsul e foarte dificil. Nu aș putea spune exact. Iubesc orice muzică de calitate, dar, spunea colegul meu Radu Vincu, „fiecare cântă atât cât îi el ca om”. Sunt foarte multe melodii la care țin și au un text care spune foarte multe. Lumea nu mai este dispusă să asculte versuri. Dacă melodia e ritmată, dansează și aplaudă. Dar trebuie să asculți. De exemplu: Cresc copiii și cu ei / Văd cum trec și anii mei. / Mi se duce-n șir viața / Și mă prinde bătrâneața. Sau: Luai firizul ș-o săcure / Și plecai cătră pădure / Dar sub fânul din coșie / Pusei pușca ș-o răchie. / În desișul ăl de plop / Ridicai pușca la ochi / Și văzui venind de jos / Un cerb mare și frumos. / Simții ceva mă mă junghie / Când pică cerbu-n jenunche / Și mă slobozii odată / Cerbul la pământ să cadă. „Pseudokinegeticos”, „Moartea căprioarei”, poți să spui că în versuri vezi o scenă de vânătoare. Păcat că oamenii nu mai au timp să asculte și să discearnă ce înseamnă versurile populare de rară frumusețe și înțelepciune. 

- În încheiere, ce vă propuneți pentru viitorul apropiat?

- Se spune că dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să vorbească, să vorbești despre planurile tale de viitor. Anul viitor împlinesc 70 de ani. Nu sunt foarte mulți, dar nici foarte puțini. Îmi doresc să fiu sănătos și să reușesc să îmbătrânesc frumos. Îmi doresc să-mi văd strănepotul ducându-l de mânuță în clasa întâi. După aceea, facă Dumnezeu ce-o vrea. 

- Aveți planuri concrete din punct de vedere profesional?

- Aș dori ca din albumele vechi să fac o reînregistrare cu tehnica de acum, cu piese de calitate și cu piese vechi pe care trebuie să le readuc în urechile ascultătorilor.

A consemnat Ioana NICOLESCU