Prof. dr. ing. Teofil Subu rememorează unul dintre cele mai negre episoade ale istoriei moderne a României

Teofil Gheorghe Subu s-a născut în 3 februarie 1940 în localitatea Obad. A urmat școala elementară în satul natal, iar din vara anului 1951, când a fost deportat, împreună cu familia, în Bărăgan, a făcut școala de 7 ani în comuna Feteștii Noi (Valea Viilor), raionul Fetești, regiunea Ialomița (Constanța). După absolvire, a plecat ilegal la Cernavodă, pentru a da examen de admitere în clasa a VIII-a. Promovând examenul, a avut nevoie de aprobarea Direcției Generale a Miliției București să urmeze liceul la Cernavodă, pentru că părăsise ilegal domiciliul obligatoriu (deportații nu aveau voie să se deplaseze pe o rază mai mare de 15 kilometri în jurul satelor în care aveau domiciliul). Astfel, pe întreaga durată a anului școlar, Teofil Subu s-a prezentat lunar la Miliția Cernavodă.

În anul 1955, după ce domiciliul forțat a fost ridicat, a urmat liceul la Timișoara, la Școala medie nr. 5, obținând, în anul 1957, Diploma de Maturitate.

A urmat studii superioare la Universitatea din Timișoara, Facultatea de matematică-mecanică (1963), obținând licența în matematică-fizică în anul 1969. Apoi, a urmat cursurile Institutului Politehnic, Facultatea de mecanică, obținând diploma de inginer în specialitatea „Utilajul și tehnologia sudării” (1970).

În cercetare a ajuns până la titlul de cercetător științific principal grad I (în anul 1990). Este doctor inginer, cu lucrarea „Contribuții la placarea prin sudare subflux cu electrod bandă”, susținută la Facultatea de mecanică în anul 1984.

Cu excepția anilor 1963-1964, când a fost profesor la școlile generale din comunele Moravița și Jebel, și-a desfășurat activitatea la două institute de cercetare: Institutul de Sudură și Încercări de Materiale Timișoara (ISIM) (1970-1994) și Institutul de Materiale pentru Sudare și Recondiționări (IMSR) Timasud SA (1994-2004). Ca funcții deținute a fost șef de laborator (1980-1983; 1991-1994), șef de atelier (1983-1991, la ISIM), director executiv de producție (1995-1999) și director general (1999-2004 la IMSR Timasud Timișoara).

Are 18 lucrări științifice publicate în reviste de specialitate din țară și străinătate, 25 de lucrări științifice susținute la diferite simpozioane și sesiuni de comunicări, patru lucrări tipărite, patru documente ISS-IIW (la Paris) și șapte brevete de invenție.

Între anul 1994 și 2013 a deținut funcția de vicepreședinte al Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan.

 

Preambul

La fel ca pentru zeci de mii de bănățeni, noaptea de Rusalii a anului 1951 avea să schimbe și destinul familiei Subu din satul timișean Obad, aflat, la acea dată, în raionul Deta. Oamenii nu 

apucaseră să uite încă deportarea etnicilor germani din sat în regiunea Donbas din Rusia, când o nouă nenorocire s-a abătut asupra lor. De data aceasta, însă, a fost vorba despre deportarea românilor bănățeni în propria lor țară, despre trimiterea fruntașilor satelor bănățene în pustiul Bărăganului, despre acapararea de către puterea comunistă a pământurilor, caselor și agoniselii pe care aceștia le strânseseră prin munca mai multor generații.

Familia Subu a fost considerată, de către puterea comunistă, pentru că avea 20 de hectare de pământ, una de chiaburi. Prof. dr. ing. Teofil Subu a găsit, în „Dicționarul limbii române 

moderne”, editat de Academia RPR în anul 1958, definiția chiaburului: „Acel țăran bogat care aparține burgheziei satelor, posedă mai mult pământ decât poate lucra singur, dispune de 

importante mijloace de producție și folosește munca salariată”. „În realitate, spune prof. dr. ing. Teofil Subu, așa-numiții chiaburi erau cei mai buni și cei mai harnici gospodari ai satelor. Familia Subu, compusă din cinci persoane, a avut circa 20 de hectare de teren arabil. Bunicul se ocupa cu comerțul cu animale (vite și porci). Angaja, sezonier, unul sau doi servitori. Menționez că bunicul, înainte de a aduna avere, a fost și el slugă. În familia noastră se discuta despre evenimentele politice ale vremii. Bunicul meu era o personalitate marcantă a Partidului Liberal local, fiind și primar în Obad în perioada 1932-1937. Tatăl meu a absolvit Gimnaziul «Alexandru Mocioni» din Ciacova. Astfel, eram familiarizat cu anumite cuvinte, cum ar fi sabotori, comuniști, liberali, colhoz, țărăniști, l-a ridicat pe x, l-a ridicat pe y, chiaburi...”.

 

Rusaliile negre...

Noaptea de Rusalii a anului 1951 avea să fie una neagră pentru cele 11 familii (șapte de români și patru de șvabi) din Obad care urmau să fie deportate. „În duminica Rusaliilor, povestește prof. dr. ing. Teofil Subu, era o atmosferă încărcată. Spre seară, tobașul satului a dat de știre la tot omul că nimeni nu are voie să părăsească localitatea. Vânzoleală mare la sediul comunal de partid. Un binevoitor l-a avertizat pe bunicul meu că e pe listă. Nimeni nu bănuia că va fi deportată întreaga familie. Bunicul s-a pitit în grădină. Spre miezul nopții, a bătut în poartă un milițian. Era însoțit de militari de la trupele de securitate și de un delegat al partidului, Dan Petru. Bunicul, între timp, a părăsit grădina și, luând un lemn, a aruncat cu el după pemerist... Milițianul care a avut în grijă buna desfășurare a operațiunilor de deportare ne-a adunat pe toți membrii familiei într-o cameră și ne-a ținut o mică cuvântare: «Din ordinul partidului și guvernului, sunteți obligați să părăsiți domiciliul. Orice împotrivire va fi pedepsită conform rigorilor legii». Ne-a îndemnat să fim ascultători, ca să nu fie obligat să ia măsuri aspre împotriva noastră și a altora din sat. Ne-a mai comunicat ce avem voie să luăm cu noi. Împachetarea s-a petrecut într-o derută totală. Vecinilor și rudelor nu li s-a dat voie să se apropie și doar bunăvoința santinelei de la poartă le-a permis să vină să-și ia rămas bun de la noi.

Îmi amintesc de vaietele mamei, care nu voia să-și părăsească locuința. Stătea în coridor și plângea întruna, în timp ce noi, ajutați de soldați, căram mobila din casă: două dulapuri și trei paturi. Am mai luat doi cai, o vacă și o căruță. 

S-a format, pe străzile satului, un convoi de căruțe încărcate cu mobilă, saci de grâu și făină, perne, saltele. La căruțe oamenii au legat vitele, în cuști din lemn au îngrămădit găini, gâște, porci și rațe... Parcă eram țigani nomazi plecați Dumnezeu știe unde, spre capătul lumii.

Ne-am îndreptat spre comuna Ciacova, unde am fost debarcați pe terenul de fotbal. Aici am stat, sub cerul liber, două sau trei nopți, Am dormit în căruțe... Au mai venit oameni și din alte sate, din Ciacova, Ghilad, Petroman. Unii ziceau că această deportare este începutul și că toate satele din Banat vor fi mutate în Bărăgan, alții ziceau că vom fi duși în Rusia, cum au fost duși nemții, și că aici se vor construi tranșee și cazemate în vederea începerii războiului cu sârbii”.

Lungul drum spre Bărăgan

După trei zile de stat pe terenul de fotbal, familia Subu și ceilalți deportați au fost înștiințați de milițieni și soldați să-și strângă lucrurile și să lege vitele la căruțe. „Ne-am încolonat într-un singur șir lung de atelaje și ne-am îndreptat spre gară. Aici ne-am îmbarcat într-un tren de marfă. Familia noastră, împreună cu alte câteva din Obad, a fost repartizată în două vagoane, unul în care ne-am așezat hainele, mobila și vesela de bucătărie și altul în care am urcat vitele, caii și orătăniile. Cât am stat în vagoane, în așteptarea locomotivei, a apărut un milițian care ne-a spus cum să ne comportăm pe drum, ce avem voie și ce nu avem voie să facem. Milițianul avea la el un caiet și căuta să ne liniștească, întrebându-ne pe fiecare unde am vrea să ne stabilim. Noi, împreună cu alte familii din Obad, am optat pentru Săliște, în apropierea Sibiului. Numai că totul s-a dovedit o minciună, pentru că autoritățile știau dinainte unde anume o să ne ducă. Pe drum ne-am dat seama că nu mergem în Ardeal, iar când am ajuns în gara Băneasa din București, toată lumea vorbea că o să fim duși în Siberia. În drum spre Slobozia, în inima Bărăganului, am priceput că vom fi debarcați pe aici pe undeva, deoarece vedeam, prin geamul zăbrelit al bou-vagonului, familii așezate în câmp, care își improvizaseră adăposturi din dulapuri, iar peste acestea așezaseră pături și rogojini, pentru a se feri de arșiță.

Am fost debarcați în Fetești-Gară, de unde, cu ajutorul localnicilor, ne-am deplasat pe un platou al unui deal situat între Fetești-Gară, Fetești-Oraș și satul Buliga. Băștinașii ne-au mărturisit, pe șoptite, că s-a lucrat cu multe luni înainte la parcelarea loturilor pentru case și grădini și la trasarea viitoarelor străzi și a locurilor unde vor fi construite școala, sfatul popular și miliția. Localnicilor li s-a spus că vor fi aduși coreeni, motiv pentru care, multă vreme, am fost denumiți în acest fel de oamenii de acolo”, rememorează prof. dr. ing. Teofil Subu.

Viața în pustiu

Rămași sub cerul liber în imensitatea Bărăganului, bănățenii deportați au trebuit să ia viața de la început. Totuși, mulți trăiau cu speranța că acest exil nu va dura și că se vor întoarce, cât de curând, la casele și pământurile lor. Tocmai de aceea majoritatea deportaților nu s-a grăbit să-și construiască locuințe. „Ai mei, continuă povestea prof. dr. ing. Teofil Subu, au improvizat, la început, un dormitor din mobilă, pe care au acoperit-o cu prelate, împotriva ploilor. Pe urmă au făcut o colibă ciobănească, bordeiul și, la urmă, casa”. Așa au făcut, până la urmă, toți deportații, aceștia contribuind, prin „muncă voluntară”, la ridicarea școlii, a primăriei, sediului miliției, magazinului alimentar.

În Valea Viilor, satul în care a fost deportată familia Subu, apa potabilă constituia poate, dincolo de durerea dezrădăcinării, principala problemă. Oamenii au fost nevoiți să aducă apă de la o distanță de trei kilometri, de la fântâna Gostatului.

„Deportații, fiind oameni harnici, după ce și-au rezolvat în primă fază adăposturile pentru familii, au început să-și caute de lucru, pe lângă munca de la GAS. Deportații puteau fi întâlniți peste tot unde era nevoie de brațe de muncă: fabrica de cânepă, drumuri și poduri, îngrășătorii de animale etc”, amintește prof. dr. ing. Teofil Subu.

La școală, cu orice preț

„Am terminat clasa a V-a în anul școlar 1951-1952, în comuna Valea Viilor. Un eveniment deosebit s-a produs în viața mea, își amintește prof. dr. ing. Teofil Subu, în vara anului 1954, cu ocazia admiterii în clasa a VIII-a. Am auzit de la colegi că la Școala Medie nr. 5 din orașul Cernavodă se dă un nou concurs de admitere, pentru completarea locurilor rămase neocupate. Ca să ajungem la Cernavodă, trebuia să depășim granița celor 15 kilometri pe care o permitea inscripția D.O. de pe buletin. Împreună cu trei colegi, ne-am luat inima în dinți și am plecat la Cernavodă, unde am ajuns înainte de începerea examenului. Probele de concurs s-au ținut la matematică și limba română, timp de două zile. După fiecare probă, ne-am întors acasă, iar a doua zi ne-am prezentat singuri, fără a fi însoțiți de părinți, la examene. Am fost declarat reușit. A fost bucurie mare în familie, însă de scurtă durată, pentru că șeful de post a fost informat despre isprava noastră și ne-a spus că, din cauza domiciliului obligatoriu, nu ne vom putea prezenta la cursuri, când va începe anul școlar. În aceeași situație se mai aflau vreo doi-trei copii din comună. Între timp, am aflat de la o colegă ce demersuri a făcut ea pentru a putea primi dreptul de a merge la școală: a făcut o cerere la Direcția Națională a Miliției, care i-a aprobat să se prezinte la cursurile Școlii Medii nr. 5 din Cernavodă. Am făcut și eu imediat o scrisoare asemănătoare, însă răspunsul nu a venit decât cu vreo trei săptămâni înainte de încheierea primului pătrar școlar. Din nou bucurie cu măsură, deoarece conducerea școlii din Cernavodă a refuzat să mă primească, motivând că mai sunt puține zile până la încheierea situației școlare pe primul pătrar. Întreaga familie s-a întristat foarte tare, iar mama s-a hotărât să meargă ea să vorbească cu directorul școlii. I-a spus, cu disperare și cu lacrimi în ochi, că și noi suntem cetățeni români și că eu am luat concursul de admitere învățând într-un bordei. 

Directorul a rămas impresionat de cele spuse de o biată țărancă necăjită și a aprobat înscrierea mea la școală.

Pe toată durata cât am fost elevi la Școala Medie nr. 5 din Cernavodă, am fost tratați fără discriminare, ba chiar cu simpatie, de către colegi și profesori. Îmi amintesc cu multă plăcere de domnul profesor Hans Stirnet, care ne preda matematica, de soția domniei sale, care preda chimia, dar și de alți profesori care ne-au înconjurat cu deosebită atenție și înțelegere”.

Rememorare...

Prof. dr. ing. Teofil Subu a încercat, cu ocazia trecerii a 65 de ani de la deportarea în Bărăgan, un exercițiu de memorie. Și-a adus aminte cum a fost văzută dezrădăcinarea bănățenilor prin ochii și mintea copilului de 11 ani, câți avea în momentul în care a ajuns în Bărăgan. Iată ce ne spune: „La câteva săptămâni după ce ne-am instalat pe parcela de teren cultivată cu bumbac, care ne-a fost repartizată de către autorități pentru construirea casei, l-am întrebat pe bunicul meu: Moș Ioane, tu mi-ai spus mie că în timpul guvernării liberale România a progresat din punct de vedere economic, iar bunăstarea populației a fost evidentă. Atunci, de ce ne-au deportat comuniștii, pentru că și ei clamează aceleași deziderate, ba mai mult, luptă pentru desființarea exploatării omului de către om, nu vor mai fi bogați și săraci, slugi și stăpâni, dispare diferența dintre sat și oraș? După ce a ascultat cele spuse de mine, bunicul s-a întristat și mi-a zis: Tu nu știi cine-s comuniștii. Ei vor să ia tot ce-am agonisit cu trudă o viață întreagă, să dea celor leneși, vor să ne ducă la sapă de lemn, să nu mai avem nimic, să înființeze colhozuri ca în Rusia și să ne ducem cu gamela la centrul social pentru mâncare, ca în Rusia. Ai să te convingi mai târziu cine-s comuniștii. Și m-am convins. În final, a încheiat astfel: O să vină americanii și n-o să-i lase pe comuniști să-și facă de cap, iar noi ne vom întoarce la casele noastre din Banat. Cu aceste cuvinte m-a îmbărbătat în toată perioada celor patru ani, șapte luni și 19 zile cât am stat în Bărăgan.

În vara aceluiași fatidic an 1951, anul deportării, am luat cunoștință de sintagma «dușman al poporului». Într-una din zile, m-am aflat în centrul comunei Valea Viilor (Feteștii Noi) să văd care este stadiul construirii școlii în care voi frecventa clasa a V-a. La un moment dat, am observat că în fața Sfatului Popular erau mai mulți oameni. M-am dus și eu printre ei, iar cineva a spus că au venit doi tovarăși de la București, ca să vadă care este stadiul construirii caselor în care urma să ne adăpostim de intemperiile toamnei și iernii. Unii dintre deportați erau reticenți în ce privește construirea acestor case, în ideea că nu vom sta o perioadă de timp mai lungă și ne vom întoarce acasă. Referitor la aceștia, unul dintre tovarăși, pe un ton amenințător, a spus: Nu este suficient că au fost considerați o dată dușmani ai poporului, vor să fie considerați și a doua oară?. Am venit acasă și le-am spus tatălui și bunicului ce am auzit. Supărați, mi-au spus: Acestea sunt minciuni, diversiuni și manipulări comuniste fără sens. Noi facem parte din popor, înseamnă că suntem dușmanii noștri? Ce dușmani ai poporului sunt vecinii noștri, persoane în jur de 70 de ani? În satul nou viața și-a urmat cursul: cu decese, nunți, botezuri, examene, tristeți, bucurii. Oamenii au scris și poezii uneori ironice față de situația în care se aflau. Câteva dintre versuri m-au amuzat și le știu și în prezent: Cine a adunat ban cu ban / A ajuns în Bărăgan / Cine-a băut banii la MAT / A rămas în Banat. MAT era sigla monopolului de stat asupra alcoolului și tutunului, afișată în toate birturile și crâșmele de la sate”.

Să nu uităm

Desigur, fiecare bănățean care a fost deportat în Bărăgan are propria lui poveste. Însă, până ca ea să se particularizeze, este similară până la contopire cu povestea celorlalți dezrădăcinați aruncați în pustietatea Bărăganului.

Deportarea din anul 1951 rămâne una dintre cele mai negre pagini din istoria acestei țări, dovada felului în care sistemul comunist poate degrada ființa umană. 

În anul 2011, prof. dr. ing. Teofil Subu, împreună cu preotul paroh Ioan Doț, a ridicat în satul Obad un monument închinat celor care, în anul 1951, au fost deportați în Bărăgan.

Astăzi, la 65 de ani de la acel tragic moment al Rusaliilor din anul 1951, prof. dr. ing. Teofil Subu încheie cu un citat al lui Vladimir Tismăneanu: „A ierta nu înseamnă a uita. Însă a uita este de neiertat”...

Anton BORBELY