Interviu cu sculptorul și scriitorul timișorean, Aurel Gheorghe Ardeleanu

Sunt câteva decenii bune de când binecunoscutul sculptor și scriitor timișorean, Aurel Gheorghe Ardeleanu, și-a îndreptat pașii înspre pasiunile care aveau să-i dicteze cariera. Parcursul artistic a luat formă în timp, conturat de lecturi și de contactul cu arta plastică. 

Creațiile în dramaturgie, prin care a obținut recunoaștere și apreciere, au fost completate cu dăruire de creațiile artistice. Spune despre cele două domenii că se îmbină greu, aproape deloc, dar similitudinile sunt legate de bucuria creației în sine, pe care o aseamănă cu zămislirea unei noi vieți. 

Mai adaugă că geneza fiecărei lucrări se întinde uneori pe perioade mai lungi, deoarece „lucrurile adevărate și esențiale se realizează în timp”.

Sursa de inspirație a lucrărilor sale este antiteza dintre principalele fenomene marcante ale vieții, dar și dragostea pentru locuri și oameni.

 

- Pentru început, vorbiți-ne puțin despre copilăria dumneavoastră. 

- Sunt născut în Timișoara, în cartierul Fabric. De fapt, într-o colonie mărginașă a acestuia. Una la întâlnirea dintre oraș și natură. Asta a făcut, într-un fel, să am o copilărie mai aparte. Să am o relație permanentă cu natura, precum aș fi fost un fiu de țăran, dar și un contact direct, nemijlocit, cu mediul citadin.

În afara unei eșuate încercări de „fugă” la Paris la 12 ani, a maniei aruncării cu pietre și a cățărării prin copaci, a repetatelor răni și oase rupte viața mea nu a fost marcată de evenimente speciale. De mic am deținut un rol bine definit în economia casei părintești. Și fiind unicul lor copil a trebuit să mă încadrez perfect în preocupările familiei. Tatăl meu a fost muncitor, iar mama casnică. Tata venea de undeva din Ardeal, din județul Sălaj, iar mama dintr-o localitate bănățeană, aducând fiecare cu sine câte ceva din mentalitățile și concepțiile lor despre modul de constituire a unei noi gospodării. Îmi aduc bine aminte că obsesiile lor, în special a mamei, a fost să cumpere pământ. A și făcut acest lucru, tocmai într-o perioadă când statul comunist începuse să pună niște cote infernale, spre a distruge gospodăria țărănească de tip tradițional. Mama mea a stăruit în această dorință a ei, socotind că este singurul mijloc de a putea răzbate în viață. Și de aici s-au născut o serie de traume, de drame, iluzii și mai ales deziluzii, care s-au ținut lanț. 

- Unde ați urmat școala primară și mai apoi liceul?

- Școala primară am urmat-o pe Simion Bărnuțiu. Apoi, un an, Liceul „Loga”. Când vechiul sistem de învățământ s-a desființat, toți elevii am fost repartizați la școlile de cartier, iar eu am ajuns la una pe Moise Nicoară. O școală generală, situată în spatele Bisericii Ortodoxe „Sfântul Ilie” din Fabric.

După aceea am urmat Școala Medie Tehnică de Construcții. Așa se numeau pe vremea aceea liceele cu profil tehnic. Iar absolvenții obțineau diplome de tehnicieni. În această calitate am lucrat o vreme pe diferite șantiere din Timișoara. Mi-am dat însă repede seama că locul meu nu este acolo. Că nu sunt făcut pentru confruntările, nu de puține ori violente, dintre oameni. 

- Când ați observat pasiunea dumneavoastră pentru literatură și pentru sculptură? 

- Am trăit într-un permanent dezacord cu lumea copilăriei mele, cu lumea din jurul meu, cu mine însumi. Am înțeles că pentru a mă putea elibera de constrângerile pe care le 

impuneau viața în acea parte periferică a orașului, n-am altă cale decât învățătura. Fără să fiu un elev eminent, am fost un elev bun. Prin lecturi mi-am descoperit treptat o preocupare pentru literatură pe de-o parte, iar pe de altă parte, prin desene și modelări întâmplătoare, pentru artele plastice; seducția artei dramatice prin figurația făcută pe scena operei și teatrului timișorean.

Din păcate nu am avut șansa unui mentor și nici să fiu descendentul unei familii care să-mi pună la dispoziție ceea ce visam.

- Ați avut parte de susținerea familiei în calea pe care ați ales să o urmați? 

- Da. M-au susținut atât cât au putut.

- Ce facultate ați ales să urmați?

- Doream să devin student al Facultății de Filosofie din București, dar nu am reușit. 

În anul următor, după ce terminasem armata, s-a înființat la Timișoara Facultatea de Arte Plastice. Așa am devenit studentul și apoi absolventul acesteia. Peste alți câțiva ani am urmat și secția de Muze­ologie a Institutului Național de Arte Plastice „N. Grigorescu” din București.

- Ce ne puteți spune despre perioada facultății? V-ați îndreptat de prima dată înspre sculptură?

- La început nu bănuiam că voi ajunge vreodată sculptor. Dominante în programa de învățământ a primei facultăți erau orele de desen și pictură. Dar, treptat,  am simțit „o chemare” aparte pentru sculptură. După absolvire, când totul părea că merge foarte bine, începusem să expun în saloanele oficiale și chiar să am câteva comenzi, mi-am descoperit subit vocația pentru dramaturgie. Constrâns de împrejurări, (mutându-mă din vechea casă într-un alt cartier și lipsindu-mi practic un atelier), am renunțat pentru o vreme la sculptură. Totul până în 1990. 

- Când v-ați reapucat de sculptură?

- În evenimentele din ’89 un fost coleg și un foarte bun prieten, Ladislau Csizmarik, a fost împușcat, iar cenușa sa a fost deversată undeva în canalurile bucureștene. În entuziasmul general care a urmat, s-a hotărât ca cineva să-i facă un bust. Toți îi deplângeau moartea, dar când a fost vorba  să se realizeze lucrarea pe gratis, acel cineva nu s-a găsit. Așa m-am reîntors eu la sculptură. Devenisem deja membru al Uniunii Scriitorilor, mi s-au jucat câteva piese pe diferite scene din țară, publicasem mai multe opere literare, eram de acum un nume relativ cunoscut în domeniul literar.

- Care au fost primele lucrări pe care le-ați publicat?

- Am publicat atât dramaturgie cât și proză. Am debutat cu o piesă, „Coroană pentru Doja”, și apoi am scris un roman, intitulat „Ploaia de nisip”, unul despre colonia în care m-am născut, despre acea parte a orașului, astăzi o zonă extrem de atrăgătoare, dar acel pământ ca să ajungă așa a fost îndelung udat cu sudoarea primilor lui locuitori, de cea a părinților mei. 

În paralel am scris și proză scurtă. Am tipărit două volume: „Ființe de o zi” și „Fratele nostru Abel și alte douăsprezece povestiri”.

De curând la Editura Brumar mi-a apărut romanul „Nebun după Paris”, în care coagulez observațiile și meditațiile mele în urma repetatelor călătorii la Paris. Am această șansă pentru că fiica mea e căsătorită acolo. Geneza acestei lucrări a fost una cu totul aparte și ea s-a întins pe o durată de timp îndelungată. Inițial scrierea se rezuma la niște simple însemnări de călătorie și cronici plastice. Am avut însă șansa să întâlnesc o distinsă doamnă, conferențiar universitar, Rodica Bărbat, care m-a convins ca să „topesc” toate aceste însemnări în corpusul unui roman. Ca, în final, tot dânsa, să-mi scrie și o admirabilă postfață.

Calde mulțumiri îi revin și prietenului meu, poetul și eseistul Eugen Dorcescu, pentru lectura repetată a textului și sugestiile date. La fel și altor bănățeni care mi-au citit șpaltul: prof. univ. dr. Ileana Oancea, Mircea Mihăieș, Corneliu Mircea și Ciprian Radovan…

- Care sunt sursele de inspirație în lucrările scrise de dumneavoastră?

- Structural sunt un sentimental. Și fiind născut în luna aprilie, sunt extrem de consecvent. Port în mine, neștirbită de timp, iubirea pentru anumite locuri, pentru anumiți oameni. Am început prin a gândi și a scrie, concepând lumea ca divizată în două entități distincte, aflate într-o permanentă confruntare: bine-rău, alb-negru, lumină-întuneric... Treptat însă, de la acea amplă dar schematică viziune, vizibilă parțial și în „Coroană pentru Doja”  sau „Ploaia de nisip”, mi-am tot restrâns arealul disputei ajungând în acest roman, ultimul publicat, în care singurul oponent cu care să mă lupt să fiu chiar eu însumi.

Încercând o investigație a propriului eu, constat că mi-e foarte greu să mă definesc pe mine însumi, dar, pasămite, să dau sentințe cu valoare generalizatoare.

- Câte lucrări ați publicat în total?

- Cifric, importante, nouă. Teatru și proză. Enumăr câteva: „Ploaia de nisip”, „Coroană pentru Doja”, „Ființe de o zi”, „Napoleon, soldatul și femeia”,  „Fratele nostru Abel și alte douăsprezece povestiri”, „Leoaica rănită”, „Nebun după Paris”… Și mi s-au reprezentat patru piese pe scenele teatrelor din Timișoara, Cluj, Oradea, Satu Mare; unele dintre ele, ori altele, mi s-au transmis la radio și TV.

- Cred că este o mare realizare faptul că piesele pe care le-ați scris au fost puse în scenă, că vă întâlniți în plimbările dumneavoastră solitare cu propriile busturi.

- Mă bucură, e drept, dar pe mine nu mă bucură atât actul final, cât mă entuziasmează cel al creației. Bucuria și îndoiala, entuziasmul și deziluzia, toate aceste stări antagonice le trăiesc în actul „facerii”. Când vezi cum o lucrare prinde viață, cum se împlinește, cum tremuri să nu o ratezi și apoi o reiei, este ca și zămislirea unei noi vieți. Am 51 de lucrări în spațiile publice. Sunt acolo, timpul va trece, odată cu el voi trece și eu, dar ele vor înfrunta „scurta eternitate” și asta îmi dă sentimentul împlinirii. Ca om și artist. Același lucru se aplică și în cazul literaturii.

- Este tot vorba de creație, dar cum se îmbină sculptura cu literatura? 

- Ele practic se îmbină anevoie, aproape deloc. În sensul că una este artă spațială, mă refer la sculptură, se receptează dintr-odată, sentințele se dau instantaneu, iar cealaltă este artă temporală, mă refer la scris, în care stările, sentimentele, se acumulează în timp, și oricând noile impresii le pot zdruncina pe cele precedente. Repet: sculptura este apreciată instantaneu, pe când literatura în timp. Dar eu găsesc în ele similitudini, în bucuria creației în sine, o bucurie enormă pe care ți-o oferi tu singur. 

- Povestiți-ne mai multe despre proiectul „Portretul, o lume”.

- S-a născut imediat după decembrie ’89 și numără până în prezent 51de lucrări în spații publice: monumente, statui, busturi, basoreliefuri. Printre ele un Blaga în Portugalia, un Miron Cristea în Serbia, un Victor Papacostea în București, dar cele mai multe în arealul nostru bănățean. Lor li se adaugă cam tot atâtea portrete ale unor prieteni, colegi și ale unor personalități din lumea ecleziastă, culturală, artistică, a științei... Prin portrete fac un fel de cronică a timpului meu. Simt nevoia mărturisirii trecerii prin această lume. E modalitatea mea de a aduce obolul lumii în care trăiesc.

 - Ce altceva mai sculptați, în afară de portrete?

- Am o singură lucrare care nu e figurativă. Este vorba de „Crucea Recunoștinței” de la Margina, un monument ridicat în memoria eroilor din localitate, căzuți în Primul și Al doilea Război Mondial. Reprezintă o cruce mare, de marmură albă, „plutind”, deasupra altei cruci din plăci de granit negru, cu planurile ei desfășurate pe sol, pe ele fiind gravate numele celor căzuți. Albul curcii sugerează spațiul celest etern, pe când negrul granitului pe cel teluric, al trecătoarei noastre vieți.

- La ce lucrați acum? Atât din punct de vedere al literaturii, cât și al sculpturii.

- La mine actul genezei este unul care se întinde uneori pe foarte mulți ani. Sunt unul dintre cei care cred că o lucrare nu trebuie făcută într-un timp scurt și „bifată” precum un act contabil oarecare. Fiecare lucrare își are geneza sa și specificitatea sa. Lucrurile adevărate și esențiale se realizează în timp. 

În ceea ce privește creația literară , îmi place să dezvolt o poveste, adăugându-i mereu noi și noi detalii imprevizibile.  

Am început un nou roman, „Fotograful și vipera”. Iar în sculptură, dacă totul decurge firesc, urmează să realizez o lucrare monumentală, un cuplu de nobili, un el și o ea, Kalman și Berta Nako, personalități decisive pentru istoria orașului Sânnicolau Mare.

- Din ce vor fi realizate lucrările?

- Din bronz. 

- Cum vă împărțiți timpul între scris și sculptat?

- Nu aș fi putut face tot ce am făcut dacă nu-mi chibzuiam bine timpul. Am un program al meu, multora poate li se pare absurd, pentru mine însă este hotărâtor. Mă trezesc la trei din noapte, până în zori scriu, apoi plec la atelier. 

- Ce modele ați avut în ceea ce privește procesul creației?

- Evident, am avut și eu modele. Am început să scriu teatru sub influența lui Dürrenmatt, apoi a lui Brecht, a lui Ionesco și a teatrului absurd. În proză am fost fascinat de realismul magic al sud-americanilor, de Kafka și, mai ales Dino Buzzati. În sculptură nu pot să numesc un artist sau un sculptor care mi-ar fi determinat hotărâtor pașii. Fiecare creator trebuie să-și urmeze propriul traseu. Suntem cu toții firi diferite. Nu cred că un drum sau altul este mai fericit. Pe scara timpului, care este o scară cosmică, aceste aspecte contează mai puțin. 

Fiecare trebuie să-și vadă de ale sale, să-și urmeze drumul propriu. Mă străduiesc să descopăr în mine însumi resursele și modul de rezolvare a unor situații date. Nu apelez la formule gata constituite. 

Un pantofar învață odată în viață cum să bată niște cuie și repetă operațiunea la nesfârșit. Un artist nu are dreptul să repete de două ori același lucru. S-ar descalifica instantaneu.

Departe de mine intenția de a fi interesat doar de asemănare. Trebuie să înțeleg esența și datele fundamentale ale celui portretizat. Aici e dificultatea dar și imensa bucurie pe care ți-o oferă această artă. Este fundamental nu atât ce reprezintă lucrarea, ci ceea ce vrei să comunici prin ea.

- Care sunt lucrările de care vă simțiți cel mai legat?

- Nu am o lucrare anume despre care să zic: „asta este lucrarea vieții mele”. Eu în toate am investit aceeași dăruire, aceeași dragoste, aceeași pasiune. Dacă nu este la nivelul precedentei, sau o depășește pe cea care va urma, asta înseamnă că în momentul respectiv nu puteam mai mult. Așa cum unei mame îi sunt dragi toți copiii, așa și mie, toate îmi sunt dragi la fel. Recunosc și eu că unele nu au atins cotele pe care mi le-ași fi dorit, dar asta nu înseamnă că eu, la timpul respectiv, nu mi-aș fi dorit acest lucru. Nu am făcut ceva vreodată, mă refer la domeniul creației, în grabă sau de „de mântuială”. 

- Ați putea menționa câteva dintre premiile care v-au încununat cariera?

- Cel mai important premiu al meu este Premiul Academiei Române pentru piesa „Leoaica rănită”. Apoi am mai luat o serie întreagă de alte premii, aproape că le-am și pierdut șirul, tot în domeniul teatrului. Am avut o perioadă efervescentă de autor dramatic și o prezență bogată pe scenă și recompensată cu cronici laudative la adresa creației mele. 

Dar acest lucru nu înseamnă că teatru îmi este mai drag decât proza, sau proza mai aproape de inimă decât sculptura. Toate sunt părți componente ale aceluiași truditor pe tărâmul artei. 

- Ce vă propuneți pentru viitor?

- Să-mi văd de ale mele. Atât timp cât Dumnezeu va fi înțelegător cu mine și o să-mi mențină puterea fizică și mentală. Un artist crede de fiecare dată că viitoarea lui lucrare va fi capodopera vieții sale. Și eu mă încăpățânez să cred același lucru. 

A consemnat Ioana NICOLESCU