Interviu cu maestrul Diodor Nicoară, dirijor, timp de patru decenii, al corului filarmonicii din Timișoara

Cariera maestrului Diodor Nicoară s-a conturat de la început în jurul unei mari pasiuni pentru muzică. 

Mărturie a acesteia stau nenumăratele concerte susținute atât în țară cât și în străinătate, creațiile corale și vocal-simfonice, cu precădere românești, interpretate cu o neobosită stăruință, înregistrările, premiile și distincțiile, și, mai mult, aprecierile sincer demonstrate de cei pe care i-a încântat cu muzica sa.

Corurile pe care le-a format și pregătit au obținut rezultate notabile, fiind de referință pe plan internațional. 

Maestrul vorbește cu mare apreciere despre cei care l-au susținut pe acest drum și adaugă, cu privire la viața sa, că „Dumnezeu a fost darnic”.

- Spuneți-ne despre perioada în care ați fost dirijor la Filarmonica „Banatul” din Timișoara. 

- Din anul 1969, până la retragerea mea din activitatea artistică, în 2006, am dirijat prestigiosul cor al Filarmonicii „Banatul”, care poartă numele maestrului meu spiritual, Ion Românu. Ion Românu a renunțat la postul lui, pentru că era angrenat și în activitățile cu studenții la Facultatea de Muzică, era directorul filarmonicii și începuse să aibă și probleme de sănătate. Și atunci el s-a retras și a făcut un concurs, pe care l-am câștigat în ’69. A fost un mare dirijor de cor și, lucrând paralel cu el și ajutându-l, am învățat de la el enorm de multe lucruri de expresie muzicală, pe care nu le-am învățat în școală. El a fost un bun director al filarmonicii. A fost cel mai longeviv director din perioada aceea. El tot trăgea de mine să merg ca director, dar eu nu voiam. Și prin anii ’87, când intervenise autofinanțarea la instituțiile de artă, atunci am acceptat pentru o perioadă de trei luni, până găsim un director, să țin eu locul. Am rămas director până în ’90, timp de trei ani, când a trebuit să optez pentru una sau alta, pentru că fusesem ales senator și nu puteam fi și director, și senator. În acea perioadă era foarte greu cu autofinanțarea, dar s-au primit mereu salariile integral. Au fost vremuri grele –  reduceri de personal, am pierdut voci importante – dar le-am trecut. 

Și se construiește greu un cor. Eu, la filarmonică, în cariera mea am făcut vreo patru coruri, cel puțin. Trebuie să mergi și pe generații, și pe diferențieri de vârstă, un corist nu se formează într-un an, doi, ci între trei și cinci ani. Depinde de calitățile lui. 

- Care au fost corurile pe care le-ați format și pregătit?

- Pe parcursul anilor, în paralel, din ’70 până în ’78, am fost trimis să fac muncă voluntară, la Corul Țăranilor Plugari din Chizătău, care a fost primul cor de plugari, istoric vorbind, din țară. A fost un cor de renume și a fost o sarcină grea de refăcut. După șapte ani de Chizătău eu voiam să renunț, pentru că era tot mai greu. Nu mai era dragostea de cânt și de muzică și nu mai creșteau cântăreți, pentru că nu mai cântau cu biserica. Corurile bisericești au fost baza muzicii corale din România, în special în Banat, țara corurilor, cum a numit-o Nicolae Iorga.

Cu acest cor am luat locul întâi la fiecare prezență la concursurile naționale. Și în 1970-1971, pe lângă corul din Chizătău și al filarmonicii, am înființat un cor de cameră la Facultatea de Muzică, care s-a chemat „Menestrelli”. Cu acest cor am obținut premiul întâi la Concursul Instituțiilor Superioare de Muzică, ce a avut loc la Iași, în 1971. 

Aici vreau să spun că am concurat cu corurile de Conservatoare. Era un festival al învățământului superior muzical, în care se întreceau corurile de Conservatoare. Facultatea de Muzică era de trei ani la Timișoara, dar ne-au introdus și pe noi.

În ’77 am înființat corala de bărbați „Sabin Drăgoi” din Timișoara, pe care am condus-o până la Revoluție. S-a înființat dintr-o ceartă cu tovarășul Șandor de la propagandă, care îmi era și prieten. Eram într-un juriu la Liceul de Muzică, unde făceam selecție să găsim coruri din județ care să participe la faza interjudețeană. Și apăruse un cor de bărbați de la Casa de Cultură, mai mult pensionari, vai și amar, și trebuia să meargă să reprezinte Timișoara. Am zis că nu se poate să trimitem un așa cor. Banatul e țara corurilor. Și atunci tovarășul Șandor s-a enervat și s-a răstit la mine rău de tot: „Toți faceți pe deștepții, toți vă pricepeți, toți știți să criticați, dar nu puneți mâna să faceți nimic”. Și atunci nu am zis nimănui nimic, în două săptămâni le-am făcut un cor bărbătesc, care s-a chemat „Sabin Drăgoi”, din aproape 70% oameni instruiți, cântăreți de cor, de la corul operei, toți de la filarmonică și pensionari. A fost o mare surpriză când am intrat la Liceul de Muzică, pentru că nu se mai terminau. Erau 70 de bărbați din cele mai bune voci ale orașului. A fost un cor extraordinar. 

În ’90 s-a destrămat. Au fost și mulți în vârstă, unii au murit, apoi au început cu partidele și cu politica. Degeaba le explicam eu că noi nu cântăm într-un fel pentru stânga și într-un fel pentru dreapta sălii. Nu avem cum să facem politică în concertele noastre. Noi trebuia să facem ceea ce am făcut dintotdeauna. Dar unii veneau, alții nu veneau și corul s-a destrămat. El a mai continuat să mai existe o vreme, pentru că eu aveam și dirijori în acel cor și puteau lucra. Dar a intervenit o delăsare, condiții grele și nu au mai vrut să continue. 

În ’92, după ce m-am întors din Parlament, am fost senator în primul Parlament al României, am înființat corala „Sursum Corda”. Am condus-o cu mari succese, mai ales pe plan internațional. Am făcut și înregistrări internaționale și festivaluri internaționale. Cu ei am ieșit pentru prima dată în Elveția, unde am avut un concert care s-a transmis în direct pe postul lor național de radio. Iar după concert, maestrul de sunet de la radio mi-a dat o casetă, făcuse copie imediat, și m-a rugat dacă suntem de acord să facă un disc, pentru că ieșise foarte bine concertul. Dar cum era moda în ’93, sindicatul la putere, nu au vrut decât cu bani, doar dacă ne plătesc. Ei au spus că nu ne pot plăti, pentru că nu fac înregistrări speciale, dar va fi un disc care va circula în toată lumea. Din păcate nu am putut face cum aș fi vrut eu, disciplina nu mai era ca înainte. 

Pentru că am ajuns la capitolul înregistrări, vreau să amintesc câteva realizări de marcă.

Am făcut discul „Eminescu”, în anul 2000, sunt singurul care a făcut asta până acum, pe care l-am lansat cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la nașterea marelui poet. Acest disc a avut o lansare excepțională, la sala festivă a Uniunii Compozitorilor de la București. Discul a fost prezentat de maestrul Doru Popovici. Bănățean de-al nostru, un mare compozitor, un mare om de știință muzicală bizantină. Este singurul care s-a preocupat, a învățat și a cunoscut muzica bizantină și a creat pe muzica bizantină. Am cântat lucrări de-ale lui și în alte turnee prin străinătate. 

Printre cei prezenți s-au numărat și maestrul Beligan, Dina Cocea, încă trăia, maestrul Stelian Olaru, dirijorul corului operei din București, prietenul meu Antonie Iorgovan, poetul Adrian Păunescu și alții, care să mă ierte că îi uit. 

Corala „Sursum Corda” am condus-o cu mari succese, mai ales pe plan internațional. La noi nu se mai aprecia muzica pe care o făceam. 

În ’94-’95 am fost invitați și admiși, se dădea un preconcurs cu înregistrări din repertoriul formației, la „Concursul Internațional Coral G. P. da Palestrina” de la Vatican. A fost prima și singura participare din istoria manifestărilor de acest gen a unui cor ortodox. Noi am deschis calea ortodocșilor la Vatican. În ediția următoare a mers și un cor din Serbia, unul din Ucraina. Papa a fost foarte deschis la această inițiativă, care a venit din partea ambasadei noastre. Atunci încă s-a mai putut face ceva. 

În ’94 am luat Premiul III, iar în ’95 am luat Premiul II și medalia de argint. Cu toate că, să-mi fie iertată lauda, am fost mai buni decât toți de acolo. Și dacă ne mai duceam, probabil că ne-o dădeau în sfârșit pe cea de aur. Dar nu s-a mai putut merge. A fost o foarte mare delăsare, o lipsă de interes a conducerii țării, a Ministerului Culturii, a Guvernului. Nu a mai interesat pe nimeni. Iar costurile pentru transport și restul cheltuielilor se ridicau la 45.000-50.000 de mărci. Era complicat. 

- A fost un declin cultural destul de mare în acea perioadă în România.

- Da, pentru că s-a împământenit ideea că toate corurile nu au fost decât instrumente de propagandă ale comuniștilor. Ori corurile de filarmonici își vedeau de treburile lor. Noi, cu corul filarmonicii, dar și cu celelalte coruri, am cântat câte o piesă obligatorie într-un concurs, sau la câte o manifestare, exceptând spectacolele festive. Acestea erau cu cântece patriotice, dar asta nu era esențial în munca noastră. Noi am promovat muzica românească, în special, și muzica universală din toate epocile și stilurile, toate lucrările de importanță, lucrările de mare respirație, lucrările serioase. Era muzică religioasă, dar puteai să o cânți în limba germană sau latină, numai să nu o cânți în românește. 

Știu că am vrut să facem odată „Oratoriu de Crăciun” de Paul Constantinescu, și când să-l facem am avut un necaz din cauza textului și nu am mai reușit. L-am făcut la primul Crăciun după Revoluție. Era primul requiem și cel mai important al unui compozitor român de talia lui Paul Constantinescu, care avea Oratoriu de Crăciun și Oratoriu de Paști și până nu a picat regimul nu s-a putut cânta. Dar în schimb făceam „Missa Solemnis”, „Missa în si minor de Bach”, oratoriile lui Händel, lui Haydn, toată marea muzică am făcut-o. Și cu această muzică am mers și în străinătate.

Era voie de exemplu la un moment dat să faci o singură lucrare religioasă pe stagiune. Și atunci noi am făcut o șmecherie. Eram prieten cu omologul meu de la Arad și mă înțelegeam cu el, el pregătea în program o lucrare, eu alta. 

Concertul de la Timișoara îl dădeam împreună și era concertul lor, nu al nostru. Iar concertul pe care îl dădeam la Arad era concertul nostru, nu al lor. Și în felul acesta îi mai păcăleam. 

Tot așa, cu șapte, opt ani înainte de Revoluție noi făceam concerte de colinde. Sigur că erau concerte de colinde cu texte laice, dar cu texte de colinde, folclorice. Lucram cu Vasile Crețu, care era un mare specialist la universitate, la catedra de folclor. Am colaborat cu Nicolae Boboc, care a fost un mare culegător de folclor, de lucruri importante și esențiale, care a scris, a studiat, a cercetat și a găsit texte pe care să le punem pe diferite colinde, fără să întinăm colinda în sine. Sigur că nu puteam să cântăm „Nașterea” sau „O, ce veste minunată”, dar publicul umplea până la refuz sălile.

La operă am susținut un spectacol, cu datini și obiceiuri, dar tot colinde erau, cu Corala Bărbătească „Sabin Drăgoi”.

La Sala Capitol, cu corul filarmonicii am susţinut concerte de colinde, prezentate de Ovidiu Giulvezan, colegul și prietenul meu, la un nivel superior. Sala avea atunci 1.200 de locuri și nu se găsea un bilet. Se supărau prietenii și cunoștințele. Făceam câte patru, cinci concerte, înainte și după Crăciun.

Și mă întrebau unii: „Mă, cum faci tu acolo concerte de colinde? Iar ați cântat «Johannes Passion» de Bach și «Matthäus-Passion»”. Și l-am rugat pe Brediceanu, el era director la „Enescu”, să o lăsăm așa, pentru că altfel nu mai făceam nici eu. Și ei au înțeles. 

Eu nu m-am plâns niciodată, chiar dacă nici la Conservator nu m-au primit, fiind fiu de preot. Dosarul se respingea peste tot, dar eu nu m-am plâns de asta. 

Cu mare plăcere am făcut lucrurile astea. Și țin minte că erau dintre coriștii mai în vârstă care cântau și plângeau. Le curgeau lacrimile. Și publicul în sală plângea.

Prietenii mei, coriștii, se cam supăraseră în primii ani pentru că nu erau liberi de Crăciun. Chiar în prima zi de Crăciun nu cântam, dar în ziua a doua am cântat și la Catedrală concert de colinde, la Domul din Piața Unirii ș.a.m.d.

Țin minte odată că am vrut să introduc într-un program de concert a cappella „Ave Maria”, și secretarul nostru artistic zicea că nu se poate, că o să avem probleme la Consiliul 

Culturii. Îi zic: „Mă, Ioane, scrie motet, ca ei nu știu ce-i asta”. De fapt motet și era „Ave Maria” ca gen de creație corală. Am pus așa și, întâmplător, la concertul acela a venit și un șef de la propagandă și nu s-a întâmplat nimic. Nu am avut nicio observație, n-am fost chemat la ordin și a trecut. 

O mare realizare pe care aș vrea să o amintesc, foarte importantă și care m-a bucurat enorm, este discul făcut cu „Liturghia în re major” de Gheorghe Cucu. Are o istorie a lui, pentru că înainte de anii ’80 îmi spune Ion Românu: „Dacă ne scapă Dumnezeu de ăștia și tu prinzi, că ești mai tânăr, să faci Liturghia de Cucu, pentru că e cea mai frumoasă”. 

Și eu am pregătit Liturghia să o cântăm de Sfintele Paști, imediat după Revoluție. Și am făcut și discul, cu Cornelia Andreescu, care este o fostă cântăreață în Corul Madrigal și care era și este în continuare un foarte bun maestru de sunet. Un maestru de sunet pentru cor nu a existat peste ea. 

Ulterior BBC-ul a cerut să facem o colaborare cu ei. Era și Corul „Madrigal” și era o onoare să fii preferat. Discul s-a vândut în toată lumea. 

Am avut mari lupte de dus. Eu nu le-am simțit grele, nu le-am simțit atât de neplăcute, pentru că eu am fost un împătimit al acestei meserii. Eu am făcut de drag această meserie. Le spuneam și coriștilor care erau necăjiți cu salariile mici: „Dacă ați venit aici să faceți meseria asta pentru bani, sunteți cei mai proști afaceriști. Și dacă vă duceți să controlați frânele la vagoanele de marfă în gară, și dacă măturați curtea la uzinele mecanice, câștigați mai mult. Dacă nu ați venit pentru muzică și pentru cor și nu aveți această pasiune, atunci ați venit degeaba”.

Eu personal am avut toată viața un salariu mic. Am o pensie de mizerie. Nu era de trăit, iar acum nu e nici atât.


- Povestiți-ne puțin despre concertele pe care le-ați susținut în afara țării.

- Începând din 1971 am plecat în străinătate, cu toată filarmonica, tot ansamblul, în special în Italia. Dar am fost și în Iugoslavia de multe ori, am fost în Bulgaria, însă în Italia am fost de cele mai multe ori. Am reușit să plecăm de câteva ori, până înainte de Revoluție, când efectiv ne-au decimat. Au tăiat atât de mult din cor, încât au rămas numai 11 și nu aveau cum să cânte Recviemul de Mozart. În acel turneu nici nu m-am dus, am refuzat. Nu puteam să merg în străinătate și să reprezint România mai prost decât la mine acasă.

La Festivalul „Bemus” am fost trei ediții consecutive, lucru care nu se întâmplă la niciun festival din lume. Poate să fie oricât de bun ansamblul respectiv, dar pentru interesul publicului, pentru curiozitatea publicului și pentru diversificare, nu se invită același ansamblu să cânte. Dar s-a întâmplat că am fost la prima și a doua ediție și la a treia a venit Gica Zdravkovic, directorul filarmonicii din Belgrad, cu un vraf de partituri sub braț, în birou la Ion Românu și a zis: „Asta numai Nicoară poate să facă, pentru că trebuie făcut în zece zile”. Era „Damnațiunea lui Faust” de Berlioz, unde era nevoie și de bărbați, pentru că e multă parte bărbătească. Și atunci am luat coriștii mei din Corala „Sabin Drăgoi”, un cor de bărbați de mare ținută, și am făcut și asta. Mi-a spus că îmi dă oricât cer, dar altfel nu poate deschide festivalul.


În felul ăsta am fost la trei ediții consecutive, unde am cântat și „Simfonia nr. 8” de Mahler, împreună cu corul radio-televiziunii din Belgrad. „Simfonia celor o mie”, cum a intitulat-o Gustav Mahler. E un lucru deosebit de greu, la Timișoara nu am reușit să o cântăm pentru că nu aveam forțele necesare. Mereu îmi spunea maestrul Remus Georgescu să mai aduc un cor din altă parte, dar trebuia bani pentru asta, iar bani nu erau. 

În turneele din Italia întotdeauna pe lângă vocal-simfonice corul a cântat și a cappella.

Și am mai făcut ceva care pe mine m-a încântat. Mi-au dat voie să cânt jumătate de program de muzică religioasă catolică și jumătate de program de muzică religioasă românească. Țin minte că de Sfintele Paști la Domul din Napoli, după slujbă, am susținut un program de muzică religioasă. Și a venit episcopul de Napoli, cu o suită de vreo 12 preoți, să mă întrebe dacă acești compozitori sunt români. Aveau și ei programul, erau nume românești. I-am spus că da și am făcut atunci o promovare a muzicii religioase pe care în țară nu puteam să o facem. Mi s-au cerut partituri. De exemplu, scrisese un mare compozitor al nostru, Vasile Spătărelu, o „Ave Maria” de excepție. 

După Revoluție am avut deplasări mai multe în afara țării, în Spania, în Portugalia, Olanda, Germania, cu lucrări vocal-simfonice. 

Odată s-a întâmplat că impresarul nostru, care era Mihai Ungureanu, pianist, directorul filarmonicii din Craiova, a venit și mi-a cerut să fac într-o săptămână „Aida” de Verdi. Mi-a spus că o să cântăm cu partitura, dar chiar cu partitură, cine poate face „Aida” într-o săptămână? Și trebuia să adunăm un cor de 80 de inși, iar eu nu aveam decât 62-63 atunci. 

Întâmplător a fost maestrul Olaru la mine și am discutat, i-am spus că nu se poate face. Mi-a confirmat. El e dirijorul corului Operei Române de 60 de ani, nu este un om mai mare ca el în lume, cu realizările și calitățile lui, cu munca enormă depusă pentru spectacolele de operă și pentru pregătirea corului. Dar, la un moment dat, mă întreabă dacă am partitura. I-am spus că am reducția de pian și ne-am uitat puțin peste ea. Actul întâi e foarte greu și lung în „Aida”. El îmi explica niște lucruri, cum să renunț la niște voci din partitură, care în armonie nu se simt pentru că sunt susținute de alte voci. La final mi-a spus că dacă reușesc să fac primul act în primele trei zile, să merg mai departe că voi reuși. Iar dacă nu, nu.

I-am spus maestrului Ungureanu de la Craiova că nu se poate face și el urma să piardă relația cu turneele din afară. Și am făcut-o. Încă trăia maestrul Iancu, era directorul operei. Am luat și de la operă ca să completăm corul. Erau oameni care cântau bine și frumos și știau bine „Aida”. Și înainte de a pleca, maestrul Iancu a vrut să facem o probă. Am făcut proba și m-a felicitat. Asta nu se mai întâmplase în istoria operei, să faci „Aida” în șapte zile. Bineînțeles că eu am lucrat de dimineața de la opt, până seara la zece, pe voci, pe partide. Și ne-am dus în Spania, la Sevilia.

Pe stadion, undeva în spatele tribunei, era o sală de conferințe. Noi aveam un monitor acolo, vedeam dirijorul care dirija orchestra, și tot ce era pe scenă, iar noi stăteam în sală și trebuia să cântăm exact în același timp cu el, ca ritmică, gestică, intrări, atacuri, tot.

Lucrurile au ieșit atât de bine încât a trebuit să stăm după spectacol să-l așteptăm pe dirijor, să ne mulțumească în mod deosebit. 

După aceea ne-au chemat în Portugalia, la Lisabona, și acolo a venit cineva care era spaima interpreților. Eu încălzeam corul înainte de repetiție și nu am știut că el se plimbă și ne ascultă pe noi. Mi-au spus coriștii că l-au văzut cum se plimba cu mâinile la spate, ajungea în dreptul lor și încuviința prin gesturi.

Ne-au dus sus în loja lor oficială, care era ca un castel, ca o biserică, cu o acustică formidabilă. Și au făcut niște puncte esențiale, orchestră-cor, din actul întâi. Când a spus la bemol, la bemol a fost și tot așa cu alte strofe. După ce s-a terminat această mică repetiție de primă întâlnire, asta era luni dimineața, a spus: „Corul liber, ne vedem vineri seara la spectacol”. Cei din 

orchestră au tras din greu. Erau și orchestre adunate de prin țară, care erau liberi.  

După asta am fost în Olanda, la Amsterdam, unde pe stadionul Ajax am pus în scenă aceeași „Aida”. 

Lucrurile puteau continua, dar tot din cauza noastră, a românilor, nu a continuat. A fost o experiență pentru corul filarmonicii și pentru mine.

- Care dintre concertele susținute în afara țării v-a impresionat în mod deosebit? 

- Au fost mai  multe, dar pe primul plan, numai din punct de vedere al corului, a fost cu Corala „Sursum Corda” la Vatican, unde a fost o concurență serioasă. Noi, ambițioși cum eram, ne-am înscris la categoria A, cea mai grea. Se făcea o preselecție unde rămâneau numai 30 de coruri din toată lumea. Piesa impusă, obligatorie, din repertoriu era complicată și greu de realizat, iar repertoriul trebuia să fie serios. A fost o confruntare teribilă cu formații foarte bune. Juriul era format din capelmaistrul catedralei din New York, din Londra, Praga, Budapesta, 

Vatican, care avea reprezentantul lui. Era un juriu internațional foarte serios. 

Aceasta a fost una dintre cele mai mari satisfacții, nu pentru că a fost la Vatican, ci pentru că a fost un concurs foarte greu și foarte serios. 

Au mai fost câteva satisfacții mari, una dintre ele când am fost la Milano, tot prin ’94-’95. Ei rupseseră relațiile cu corul din Bratislava, un cor de primă mână, și trebuia înlocuit de cineva. Ne-a luat de probă și după aceea ne-au tot chemat, ani la rând. 

A doua oară când ne-am dus am cântat „Missa Solemnis” de Beethoven, o lucrare deosebit de grea. Eram 55 de coriști, dar ne-am prezentat în așa fel încât ne-au programat să cântăm în Sala Verdi, iar acolo nu cântă oricine. Stătea publicul la coadă de seara de pe la cinci, iar concertul începea la nouă.

- Cariera v-a fost de asemenea încununată de multe premii și distincții. 

- La toate concursurile la care ne-am prezentat, cu corurile, am luat premiile cele mai mari. 

În 1985, „Asociația Oamenilor de Teatru și Muzică” se numea forul suprem care acorda premii. Dintre toți dirijorii de cor de filarmonică din România, unul singur are acest premiu, Diodor Nicoară, alături de Marin Constantin. A fost o mare realizare. Asociația, formată din critica muzicală de la noi, fără pile, relații și nepotisme, mi-a acordat acest premiu, pentru întreaga activitate. 

Aș mai adăuga „Ordinul Național Serviciul Credincios” în grad de cavaler, conferit de președintele României în 2001.  

Premiul și medalia de excelență a Consiliului Județean Timiș pentru întreaga activitate.

Cetățean de onoare al orașului la 70 de ani, și mulțumesc lui Dumnezeu sunt destule. Eu am fost un om modest toată viața, nu am vrut niciodată să mă pun în valoare prin interviuri sau articole.

- A fost dificil să renunțați la cariera muzicală?

- Am putut să mă pensionez la cerere și am vrut să mă pensionez pentru că lucrurile nu mai mergeau bine la filarmonică. Aveam deja 40 de ani și 6 luni de activitate zilnică. A fost un fel de protest al meu pentru opțiunile primăriei la a stabili conducerea filarmonicii la acea vreme. Am rămas cu un gust amar, nu am dormit vreo patru-cinci ani. Mi-a părut rău, dar cred că am făcut bine.

Am continuat să fiu activ mai mulți ani. Am mai dirijat sporadic și la filarmonică, atunci când nu a fost încotro. Trebuia făcut un concert comemorativ la 30 de ani de la moartea lui Ion Românu. Am fost și la facultatea de Muzică, dar i-am lăsat din primul an. 

- Spuneați că nu este comparabil ce era mai demult cu ce este acum din punct de vedere al studiului. De ce spuneți lucrul acesta?

- Nu are cum să se compare. Dascălii sunt zero, rezultatele sunt zero, personalități nu se mai nasc, dirijori nu se mai fac și așa mai departe. Nu mai este nicio preocupare pentru muzica asta. Nici economică, financiară. Bugetul culturii este infim. 

- Ați avut nume mari ca și dascăli. Cred că vă simțiți norocos din acest punct de vedere.

- Am avut și este foarte important. Eu am avut norocul să prind cam pe ultimul drum, ultima serie. Toți erau mai în vârstă, dar se făcea școală serioasă. Și dacă nu voiai învățai.

Nu mă pot plânge, Dumnezeu a fost darnic din toate punctele de vedere cu mine. Mama mea a fost foarte fericită. Tata a murit de tânăr, dar mama a trăit și s-a bucurat de toate aceste lucruri. Ea era o foarte mare iubitoare de muzică și a ajuns la multe concerte. 

Au fost multe piedici și dificultăți dar eu am rămas cu lucrurile frumoase. Mă îndrăgostisem de meseria asta, am fost un 

împătimit al corului. Nu am vrut niciodată să devin dirijor de orchestră. Mi s-a părut că posibilitățile de exprimare artistică, de sensibilitate și de satisfacții nu poți să le obții niciodată cu o orchestră. Nimic nu este mai frumos, și mai greu în același timp, decât vocea umană.

A consemnat Ioana NICOLESCU