Interviu cu maestrul Diodor Nicoară, dirijor, timp de patru decenii, al corului filarmonicii din Timișoara

Maestrul Diodor Nicoară a fost dirijor al corului Filarmonicii „Banatul” din Timișoara timp de patru decenii. Începuturile carierei sale s-au conturat foarte devreme, muzica fiind mereu prezentă în viața sa, sub o formă sau alta, de la fluier, la vioară sau la arii vocale.

De-a lungul anilor a pregătit și a prezentat publicului nenumărate lucrări. Spune că dirijatul este o meserie grea, dar că nimic nu e dificil când există talent și multă implicare.

Piedicile ivite nu au fost puține, majoritatea de natură politică, dar pasiunea și-a spus de fiecare dată cuvântul. Ariile corurilor sale au depășit barierele regimului politic, traversând timpul cu o naturalețe ce poate exista doar printr-o  mare pasiune.

- Pentru a începe cu începutul, spuneți-ne despre locul în care v-ați născut și câteva amintiri dragi din perioada copilăriei.

- M-am născut la Bătești, în 2 septembrie 1942. Dar la Bătești nu am rămas mult, pentru că după un an și jumătate ne-am mutat la Margina. Tatăl meu fiind preot, eliberându-se Parohia Margina, a fost numit acolo, în satul nașterii mamei mele și a bunicilor. Iar tatăl meu era de lângă Margina, de la Sintești. Acolo am făcut și școala elementară.

Ca să facem o legătură cu ceva frumos, pot să vă spun că la noi, când eram eu copil, veneau moții cu ciubere. Ciuberele sunt vasele acelea din lemn, pe care le fac ei. Ba e banița aceea de grâu, ba este un butoiaș, ba un coș. Și m-am tot lipit eu pe lângă căruța moșului, până am văzut un fluier. Și l-am întrebat pe moșu­’ ce e acela. Iar pentru că mama mea le dădea întotdeauna cam de două ori față de cât cereau ei la schimb, i-am picat eu cu tronc moșului. Ei făceau schimbul cam pe un vas umplut cu grâu, cu ovăz sau cu făină, de-ale gurii. Astfel că la întrebarea mea moșul a spus: „E o fluieră!” și a fluierat el un pic. „Și cu cât e una din aia?”, am întrebat eu. „Pentru tine nu-i cu nimic”, mi-a spus și mi-a dat fluierul. Și în câteva săptămâni cântam la fluier foarte bine. Asta s-a întâmplat când aveam cinci ani. Nu eram la școală, nu știam note, nu știam nimic și nici profesor de fluier nu aveam. 

- A fost foarte devreme vizibilă pasiunea dumneavoastră pentru muzică.

- Așa a fost, asta am făcut. Iar cei mai mari decât mine, care erau și la școală, în special fetele, dansau. Cum erau porțile alea mari pentru a intra în curte la gospodar, înainte era șura, unde era vatră de pământ. Și acolo eu le cântam din fluier și ele dansau. Eu mai și fluieram extraordinar de la vârsta de cinci ani.

Tot de la cinci ani știam și să citesc, pentru că sora mea era cu patru ani mai mare, era elevă. Iar eu tot stând în preajma ei, am învățat să citesc, să scriu, am învățat aritmetică.

Și cântam „Apostolul” la biserică în fiecare duminică. Am cântat de la cinci ani, până la 13, când am plecat la liceu, 

duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare. Ziceau babele din sat, care mergeau mai mult la biserică: „Așa, ca Doru lu’ popa, nu mai cântă nimeni «Apostolul»”.

Astea au fost lucruri care m-au legat de acele locuri.

După aceea am început școala. Am făcut șapte clase la Margina, unde am avut profesori eminenți. Prin clasa a V-a, a VI-a am făcut rost de o vioară și am avut o învățătoare cu care am studiat vioara. Pe vremuri învățătorii aveau obligatoriu în pregătirea lor un astfel studiu. Nu foarte dezvoltat sau la nivel foarte înalt, dar cel puțin vioară trebuia să știe, altfel nu îi primeau la școala pedagogică.

- Unde ați urmat studiile liceale?

- Aici, la Timișoara, la actualul „Carmen Sylva”, care se numea pe vremea mea „Eftimie Murgu”. Nu știu de ce i s-a schimbat numele după Revoluție. Eftimie Murgu a fost o mare personalitate a culturii românești, un om de carte, un om de condei și un om înțelept.

La admitere am fost 800 de candidați pe 80 de locuri. Am dat admiterea la Liceul „Loga”, liceul de băieți, dar din același an, 1955, a venit ordin că toate școlile se fac mixte. Încă erau rușii aici, iar notele erau până la cinci. La „Loga” am intrat cu brio, eu fiind primul care a terminat problema de matematică. Stăteau dascălii pe coridor și când am ieșit eu din sală m-au certat că am ieșit și nu am stat mai mult să mă gândesc, pentru că aveam trei ore la dispoziție. Eu le-am zis că era foarte simplă problema și că am terminat. S-au mirat toți.

- Vă plăcea matematica?

- Am avut la Margina profesori foarte buni. Și am avut o profesoară de matematică, de prin Turnu Severin, care era severă și iute, dar cu bănățenii era mai greu. Și atunci ea cu mine făcea matematică în clasă, pentru că restul nu știau nimic. Eu am prins foarte repede, nu a trebuit să-mi spună nimeni un lucru de două ori. Pentru mine era cea mai ușoară materie de la școală și mă bucuram când aveam ore de matematică mai mult ca de oricare altele.

În clasa a VII-a am avut premiul I la matematică pe regiunea Banat. Am o diplomă, semnată de marele profesor Ioan Curea.

- Se știe că între matematică și muzică este o legătură.

- Sigur că este. Muzică fără cap nu se face.

- Ați studiat muzică în timpul liceului?

- Am continuat să fac vioară, dar nu aveam bani de profesori, pentru plata orelor. Și atunci făceam la Palatul Pionierilor câte un pic, destul de superficial.

În schimb se făceau serbări, dar fără mine nu se făcea nimic. Eu eram cu dansurile, cu cântatul, cântam și din fluier și la vioară. Eram și în corul școlii. La serbările astea eram un fel de vedetă. Profesoara de matematică mi-a spus la un moment dat: „Măi, Nicoară, tu ești foarte bun la matematică, și mă doare sufletul pentru ce îți spun acum, dar las-o încolo de matematică. Du-te și fă muzică, pentru că ești talentat”.

- Ați avut parte de sprijinul părinților în ceea ce privește muzica?

- Sigur. Eu am moștenit calitățile muzicale de la mama mea, care era de o mare sensibilitate. Iubea muzica, citea de fiecare dată când avea puțin timp, și avea o voce de soprană extraordinară. Pe vremea aceea fiecare biserică avea cor, iar ea a fost o soprană de excepție. Cânta foarte frumos. Ea m-a și susținut să merg pe linia aceasta. Mai târziu, înainte de terminarea liceului, cu ce mi-a zis profesoara de matematică, Loziciu se chema, am hotărât să mă duc la Conservator. Am avut noroc și la liceu, unde era o profesoară extraordinară de muzică, doamna Bala. Preda la modul serios. Iar după ce m-am hotărât, se punea problema pregătirii.

Aveam un prieten bun, Dumitru Moroșanu, care a fost pe la televiziune ani de zile, un om de valoare și un bun muzician. Am fost colegi de clasă, de bancă, și am aflat de profesorul Nicolae Ursu. Era un compozitor de excepție al muzicii bănățene. Era un folclorist de mare valoare, dirijor și un pedagog cum nu mi-am închipuit că există. Dar Nicolae Ursu nu avea nici un elev. Lucrul acesta îl făcea în familie doamna Magdalena Ursu, care era de loc de prin Cluj. Și s-a dus popa Nicoară la el și l-a refuzat categoric. El avea alte ocupații, scria muzică, umbla după culegeri. Dar eu voiam doar cu el. Popa Nicoară era un om care dacă voia să obțină ceva îl dădeai afară, vorba românului, pe ușă, și intra pe geam. Și atâta a insistat până când Nicolae Ursu a căzut la un compromis și i-a spus: „Trimite-l la mine să-l văd, să-l ascult…”.

M-am dus la el acasă și m-a ascultat. M-a verificat să vadă ce calități am, cum cânt. Notele le mai știam pentru că la noi la liceu pe vremea aia se făceau. Lui i-a plăcut și a zis: „Copile, noi doi ne împrietenim”. M-am pregătit într-adevăr cu el. A fost un mare profesor. Eu trebuia să recuperez, într-un an, 12 ani de muzică. Și am fost foarte bine pregătit. El este un fel de Creangă al Banatului nostru muzical. Cum a fost Creangă în literatură pentru Moldova, așa a fost Nicolae Ursu pentru muzica bănățeană. A descoperit, a cules, a pus în valoare lucrări extraordinare, care acum nu se mai cântă. Acum muzica de pe internet e cea mai bună.

- După care ați dat admiterea la Conservator.

- Am dat în ’60 la București și am picat cu brio. Pe vremea aia copiii de preoți nu erau acceptați la secție pedagogică... nici vorbă. Nici la instrumente. Am picat la București, dar au fost oameni mai cu obraz. La Conservator pe vremea aia fiecare examen era eliminatoriu. Inclusiv limba română. Dacă luai trei și picai la al patrulea, asta era. Ei m-au trecut la toate și am stat până în final și tot umblam după tabelul cu admiși, pe care se afișau în ordine alfabetică. Mă tot căutam pe tabel și nu îmi găseam numele nicăieri. După aceea am aflat eu de la mama. Tata a fost la București să se intereseze. El mi-a spus din start că nu am nicio șansă, să merg la teologie. Dar eu voiam la muzică. Și s-a interesat, cum era el insistent, a vorbit atunci cu Dumitru Botez, rector la Conservator. Un mare dirijor, al corului filarmonicii din București. Ne-am cunoscut mai târziu și am fost prieteni buni. Și i-a spus că fata lui nu intrase la Canto, chiar dacă el era rector. I-a spus că teologia era o soluție.

După aceea, tata insista să termin cu prostiile, să merg să urmez un profil tehnic, că altfel mă luau în armată.

Când am venit de la București am găsit pe masă, stăteam în gazdă, o hârtie. Am crezut că era un aviz, dar era ordin de chemare la încorporare și sus scria cu roșu „cu valiza”.

Am făcut eu ce am făcut și am scăpat de asta, am avut un pic de noroc. Dacă mă luau în armată, se termina orice carieră. Armata era atunci doi ani pentru toți oamenii normali, dar pentru copiii de popă, una din categorii, era trei ani și numai la construcții civile sau la linia ferată. Ori trei ani acolo, adio și vioară și muzică.

În anul următor am dat aici la Institutul Pedagogic de doi ani. Înainte de asta am vorbit cu profesorul meu, Ursu, cu care am rămas prieten până a murit. El mi-a spus să merg la decan și să îl întreb. Să-i spun sincer care e situația, că nu pot risca să dau admitere și să nu intru, pentru că de la comisariatul de aici erau obligați, imediat ce s-a terminat examenul, să-i trimită pe cei picați la încorporare. Iar decanul mi-a spus că „în Republica Populară Română, orice cetățean are dreptul la studii”. Dar eu voiam să știu dacă primesc copii de popă sau nu.

Nicolae Ursu mi-a spus că asta nu e școală pentru mine și că trebuie să merg tot la un conservator.

Am dat și m-au picat de la probele de aptitudini. Nu mai aveam nici ureche muzicală, nici talent. Bine au făcut, că nu m-au mai purtat prin examene. Oricum am mai stat pe coridoare și i-am învățat pe candidați solfegii; ei au intrat.

A fost o etapă a mea de doi ani de pauză între liceu și Conservator, când am făcut parte dintr-o orchestră populară. Am cântat la vioară, pentru că mă îndrăgise profesorul Odrobot. Întotdeauna am fost prieten cu profesorii mei. Și în acei doi ani de pribegie cântam și la nunți, cu Pavel Roșu, cu Mitică Moroșan, fostul meu coleg. Din asta trăiam. Trebuia plătită gazda, chiria, trebuia mâncare, haine. Au fost vremuri grele, dar de care eu unul nu mă plâng. Mie mi-e mai greu acuma, când văd cum se dărâmă tot ce a fost bun în muzica românească.

Între timp, prietenul meu Dumitru Moroșan a intrat la Iași. El nu era copil de popă, dar tot era din ultima categorie, de intelectuali, eram cu dosare grele. Acolo se intra cu cinci, dar trebuia să fii copil de oameni năcăjiți, cu origine socială sănătoasă. După vreo două, trei luni mi-a scris o scrisoare. Vorbise cu un profesor de acolo și i-a spus: „Dacă-i ca matale, să vină că intră. Am eu grijă!”. În acel an s-a și dat drumul la admitere cu adeverințe, unde la fiecare examen primeai nota. La examenele de muzică, primele trei, eu am avut trei de zece. Atunci am și zis că mă duc pe scări la Gheorghiu Dej și nu mă ridic de acolo până nu-mi citește hârtia asta, dacă nici acum nu intru. Dar atunci s-a dat drumul. Știu că în anul meu au fost 25 de locuri și 300 de candidați. Colegii mei, în afară de trei, patru, dăduseră toți de două ori, de trei ori, toți cu probleme din astea. Erau cinci copii de popă și unul care a făcut și teologia. Au intrat toți.

Și așa am făcut Conservatorul la Iași, unde m-am format și unde m-am specializat. Din anul III se dădea un concurs pentru dirijat, specialitate. Și acolo erau trei locuri și vreo 11 colegi, dar am obținut locul. După aceea, anul IV și V am făcut în paralel și pedagogia și dirijatul.

- Cum ați luat decizia de a vă îndrepta spre dirijat?

- Nu eu am luat-o. Am avut singurul zece care s-a dat la dirijat, la secția de pedagogie. Pentru concurs, colegii mei s-au înscris din iunie. Eu am plecat în vacanță, am venit toamna și profesorul care mi-a dat mie zece, era dirijorul corului filarmonicii din Iași, Ion Pavalache, mi-a spus: „Dumneata de ce nu te-ai înscris la dirijat?”. Eu am spus că voiam să mă fac dascăl. Mi-a spus să mă înscriu. Dar a doua zi era examenul iar eu nu aveam nici măcar lucrări alese. Ceilalți studiaseră peste vară, se pregătiseră. Mi-a dat o foaie cu o piesă de Nicolae Ursu.

A fost o probă destul de complicată cu comisie din alte orașe, specialiști de la București și de la Cluj. Am luat concursul și, spre norocul meu, s-a ținut un concurs de intrare în corul de la Iași. M-am dus și am dat concurs pentru că nu aveam bani. Am reușit și din ’65 am început activitatea mea de dirijat la un alt nivel. În corul din Iași lucram și îl ajutam pe profesorul meu, pe partide, cu bărbații, cu femeile separat, să învățăm partituri grele, literatură muzicală multă. „Gavriil Musicescu” a fost un cor extraordinar. Nu mai spun că nu era o limită de posturi. Avea 80 de coriști, 90, 100. Și acolo m-am format eu de fapt ca dirijor.

- Aparte de cariera muzicală, cum v-ați adaptat la Iași?

- Greu de tot, dar eram ocupați cu școala. Noi nu eram la filme, nu eram la distracții, la baluri, rar la câte un meci. Dimineața, la ora șase, eram la ușa conservatorului ca să prindem o sală în care să putem studia măcar până la opt. M-am împrietenit cu mulți la Iași, dar atașamentul meu față de oraș s-a produs când am intrat în cor.

- Care au fost profesorii care v-au marcat în mod special cariera?

- Începem cu Nicolae Ursu, care a fost tata tuturor profesorilor, și continuăm direct la Iași cu Constantin Constantinescu, care a făcut și Conservatorul la Paris. Erau mulți în vârstă care erau bine pregătiți, cu o școală temeinică. Achim Stoia, care a fost rectorul Conservatorului. Sub el s-a și reînființat Conservatorul de la Iași. A fost Pavalache, profesorul meu de dirijat, a fost Vasile Spătărelu, un tânăr compozitor cu care am rămas prieten cât a trăit, un pedagog și un profesor extraordinar. A fost George Pascu la Istoria Muzicii. Au fost profesori de calibru. O școală foarte serioasă s-a făcut la Iași.

- Când v-ați reîntors la Timișoara?

- După Conservator, nu m-am dus la repartiție, pentru că repartiția se făcea numai pentru Facultatea de Pedagogie Muzicală și nu aveam de gând să mă fac dascăl. Și atunci, am venit prin transfer la corul filarmonicii din Timișoara. Aici am dat peste marele Ion Românu, care mi-a spus din start: „Eu nu am post de dirijor”. Dar am răspuns că vin și cânt în cor. Și i-a plăcut lucrul acesta. Lucram împreună, eu îl mai ajutam pentru că el era și mai în vârsta și avea o sănătate mai șubredă, și peste un an el s-a retras. A rămas la Facultatea de Muzică din cadrul universității și director la filarmonică pentru alți câțiva ani. Fiind foarte mulțumit de ceea ce făceam eu, de cum lucram împreună, și-a scos postul la concurs, iar eu am luat concursul. Acest lucru s-a întâmplat în ’69. Și de atunci până în 2006 am fost dirijorul corului Filarmonicii „Banatul”. Poate aș mai fi putut continua, dar s-au schimbat lucrurile, nu mai ai cu cine.

- Ați putea face o comparație în acest sens? Cum era atunci față de acum?

- Instrumentul acesta, corul, este ca și când ai cânta la vioară. Componenta corului e foarte importantă. Pe cine iei în cor… Nu am mai avut de unde să luăm oameni, nu se mai face absolut nimic.

Când a venit Revoluția, coriștii au rămas fără nimic, cu salarii mizerabile, pentru că ei au cântat cântece de slavă lui Ceaușescu și Partidului Comunist. Ei au cântat într-adevăr câte un cântec, care era obligatoriu într-un program. Pentru că statul român îți dădea o pâine, dar trebuia să-i faci și propagandă. Asta nu însemna că ei erau comuniști.

- Care sunt calitățile necesare, de care nu se poate lipsi un dirijor?

- Nu se poate lipsi de talent. Un dirijor e musai să fie un om talentat, dacă vrea să facă muzică. Vorba maestrului Sabin Păun, un prieten bun de-al meu, care a fost directorul filarmonicii din New Jersey: „E ca și cu banul. Dacă ai bani, atunci ai, iar dacă nu, atunci nu ai”. Apoi mai trebuie să aibă calități pedagogice.

Trebuie să fie un mare pedagog, pentru că într-un cor de 80 de persoane, mixt, fiecare persoană este separat altceva. Iar în momentul în care cântă, trebuie să-i aduci pe toți pe aceeași linie și interpretare. Mai ales că în muzica vocală se lucrează cu textul.

Mai trebuie să fie un bun actor. Trebuie să știi să citești frumos un text, să trezești interes.

Trebuie să fie un foarte bun organizator, pentru că în funcție de cum își organizează el munca vin și rezultatele și performanța.

Și trebuie să fie și exigent și foarte bine pregătit din toate punctele de vedere. Dacă vrei să interpretezi, de exemplu, o partitură nouă, care are și text, nu este suficient să o cânți ritmic și melodic sau exact cum e scrisă de compozitor, cu înălțimile sunetelor, cu formulele ritmice, cu nuanțele care sunt puse în partitură. Ca să poți pătrunde sensurile unei partituri, trebuie să fii artist. Iar dirijorul de cor, dacă nu știe cântul coral, nu are ce să-i învețe pe cei din cor. El poate să le spună tot felul de povești, dar cea mai bună metodă este prin exemplificare. Trebuie să știe tehnica respirației, în special, a emisiunii vocale, a cântului. Cea mai eficientă metodă este metoda exemplului.

În cor sunt tot felul de oameni. Unii mai dificili, mai sensibili și trebuie să ai grijă cu fiecare în parte. Eu toată viața am fost un dirijor foarte exigent la pupitru, ca profesie, dar oamenii au cântat cu mare plăcere cu mine. Nu poți să faci muzică fără iubire. Dacă nu îți iubești ansamblul și dacă ansamblul nu te iubește, nu merge dragostea cu sila. Și dacă merge, ce iese? Stai două ore într-o sală de concert și când pleci acasă, pleci cum ai venit.

- Care au fost cele mai mari dificultăți pe care le-ați întâlnit de-a lungul carierei?

- Nu există lucru dificil, dacă există talent. Este grea meseria, pentru că este un consum mare. Când începi repetiția, și durează trei, patru ore, e un consum extraordinar. Și sufletesc și nervos, iar dacă nu ai o pregătire bună și nu poți citi la prima vedere, nu poți solfegia, sau dacă nu ai o ureche foarte bună, să auzi toate falsurile, chiar și cele de finețe, e foarte greu. Pe cei din fața ta nu-i convingi cu funcția, nici cu poziția ta socială, ci îi convingi cu meseria. Alt argument nu există. Când am început eu, majoritatea coriștilor nu știau notele muzicale. Și cum îi înveți, dacă tu nu știi să cânți?

- În ce constă mai exact procesul de pregătire al unei lucrări?

- O repetiție de fapt începe cu antrenament, exerciții vocale pentru omogenizarea ansamblului, pentru intonație, pentru ritmică, pentru dezvoltarea vocală. Astea sunt o știință întreagă, se învață și se acumulează cu vremea și cu necesitățile de pe parcurs. Totodată, vocalizele trebuie să fie o pregătire pentru materialul pe care îl parcurgi. Într-un fel faci vocalizele pentru vocal-simfonic, într-un alt fel le faci pentru a cappella. După aceea se trece la descifrarea partiturii. Când am început eu, făceam pe voci, fiecare partidă în parte. Cu timpul, făcându-se Facultatea de Muzică de la Timișoara, am reușit să luăm de acolo niște oameni cu voci, dar care să aibă și pregătire muzicală. S-a ajuns în final la un cor extraordinar de bun, un cor care citea la prima vedere lucrurile clasice, lucrurile mai facile, mai melodice. Se putea citi chiar pe patru voci concomitent. Trebuia intervenit numai la o partidă unde trebuia corectat, unde era o formulă sau un interval muzical mai greu de învățat și erau necesare explicații.

După aceea vine punerea textului. Pentru că punerea în valoare a muzicii se face cu ajutorul textului. Iar punerea în valoare a textului este o treabă dificilă, mai ales muzica scrisă pe versuri de Eminescu, de exemplu. Foarte puțini compozitori au găsit o muzică adecvată pentru Eminescu. La noi au fost trei foarte importanți: Vasile Spătărelu cu „Floare albastră”, Laurențiu Profeta cu „La steaua” și Sabin Păuța.

- Cam câte lucrări credeți că ați pregătit și prezentat?

- Lucrările pur corale, a cappella sau cu acompaniament de pian, sunt de ordinul sutelor, către mie. Sunt multe, din toate genurile, din toate epocile și din toate stilurile. Muzica românească la mine a fost mereu pe planul întâi. Așa am crescut eu în bătătura mea de la Margina, la bunicii și străbunicii mei. Iar lucrări vocal-simfonice, cam tot ce s-a scris în muzica românească și universală. Toate oratoriile de Händel, Bach, Haydn, din muzica universală și muzica mai contemporană, „Recviemul” de Britten. Am făcut „Simfonia a 8-a” de Mahler, pe care am cântat-o la „Bemus”, un festival mondial care se ținea la Belgrad, pe vremea lui Tito, în anii ’76-’77. Am fost în trei ediții consecutive, ceea ce nu se mai întâmplase. Au fost lucruri foarte grele, care s-au putut face numai cu noi și a fost un succes foarte mare.

- Cum era publicul înainte de Revoluție și după? Ați observat o diferență?

- Diferența este că înainte publicul era format și educat pe o anumită muzică și cultură muzicală. La concerte veneau permanent cam aceiași oameni și atunci te adresai unui public care te înțelegea mai ușor. Dar publicul se formează. Eu când am început făceam concerte educative în școli, unde prezentam epoci, stiluri, începând de la muzica preclasică, până la muzica actuală. Se făceau concerte-lecții cu explicații și exemplificări pe loc. Trebuie să-ți crești generațiile.

Acum, în general publicul este tânăr, și asta este foarte bine. Nu sunt educați în acest sens în școli, dar își caută un refugiu. Și dacă se duc de câteva ori la filarmonică, dacă reușești să-i capacitezi, până la urmă, încet, încet tot mai rămân. Apoi, la rândul lor, mai aduc și ei alții.

- va urma -

A consemnat Ioana NICOLESCU