Ioan Coriolan Gârboni este un om cu o bogată activitate în spate, cu multă dragoste pentru locurile de baștină și pentru România, lucruri clar reflectate în alegerile făcute de-a lungul vieții. Cu toate că a avut șansa să plece din țară, pentru a-și construi o carieră muzicală în Germania, a refuzat fără niciun regret ulterior. 

Din poziția de director a Filarmonicii „Banatul” a încercat să-i apropie pe timișeni de ceea ce înseamnă muzica simfonică, iar concertele inedite organizate au surprins, încântat și emoționat publicul larg. 

 

- Povestiți-ne puțin despre copilăria dumneavoastră și despre zona în care ați copilărit în Caraș Severin.

- Când m-am născut, localitatea natală aparținea de raionul Lugoj, eram, deci, timișean. În schimb, la reîmpărțirea județelor am trecut în Caraș Severin. E un sat mic, chiar pe graniță, Valapai, care atunci era comună. Acum e doar sat. Pe vremea capitaliștilor a fost un sat foarte bogat, cu moară, castel în centru, care acum e o dărăpănătură. Satul e la 500 de kilometri de Timișoara, pe râul Pogăniș. Casa de naștere era în castel, deci sunt țăran castelan, născut în castel în 27 iulie 1957. 

Acolo am stat doi an, după care am plecat la Bocșa. Acolo am locuit la o familie de austrieci, împreună cu părinții mei. La șapte ani m-am întors la școală înapoi în sat, unde am făcut trei clase, după care am venit la Timișoara. Aici familia a cumpărat o casă, iar de la nouă ani sunt timișorean. 

- Ați studiat la Liceul de Muzică „Ion Vidu” din Timișoara. De când pasiunea pentru muzică? Ați știut exact încotro să vă îndreptați?

- La noi în sat toată lumea cânta, ca și amatori, dar tata era și dirijor de cor, și dirijor de fanfară. O făcea în afara meseriei lui. Era un sat efervescent cultural pentru că într-un sat de sub o mie de oameni erau trei fanfare, două coruri. Se cânta pe raioane, pe regiuni. Într-un cămin cultural cu scânduri unse cu motorină pe jos, așa cum era, se făceau piese, se jucase chiar Despot Vodă. Știu că pe la patru-cinci ani am jucat și eu în Despot Vodă, aveam o replică. 

Cântam muzică populară la concursurile de pe raion. Am niște poze în costum popular, cu o căciulă cu pană de fazan pe cap. Deci, de mic am cântat, era normal ca părinții să mă îndrepte spre muzică și am terminat într-adevăr muzica. 

Am avut o copilărie foarte fericită, pentru că am avut bunici din toate părțile, nu am dus lipsă de nimic. Bineînțeles, cât se putea spune în perioada respectivă că nu duci lipsă de nimic. Mă refer la mâncare sau la haine, jucăriile mai lipseau. 

Totul a decurs normal, poate puțin mai fantastic, deoarece copiii care își petrec vacanțele de vară, sau o bună parte din copilărie, la sat sunt cu totul altfel decât copiii orășeni, crescuți la bloc. Mă simt aproape de natură, am tot felul de îndemânări, cunosc plante, animale, de mic le-am cunoscut pentru că mă jucam, am interacționat. Nu ca și copiii de acum, care stau la bloc și nu știu exact cum arată o găină sau o gâscă. 

- De unde dragostea pentru instrumentul muzical pe care l-ați studiat, fagotul?

- Nu a fost dragoste. Părinții mei cântau la trompetă și au vrut să mă ducă la trompetă. La examen mi-au spus că am luat notă foarte mare, sunt foarte muzical, dar la trompetă nu pot fi bun pentru că am buzele prea groase și atunci mi-au spus să mă duc la trombon. În mintea mea, deși am fost la concerte simfonice, trombonul era ceva similar cu minciuna. Am zis că nu mă duc la acest instrument, după care mi s-a spus să mă duc la oboi. Aici era o altă problemă, pentru că eu confundasem oboiul cu cimpoiul și mă gândeam că să iau sub braț și să strâng de punga aia cu aer nu prea suna bine. Instrumentele astea, trombonul și cimpoiul, știam cum arată.

Am vrut să fac atunci clarinet. La clarinet, din păcate ăsta e adevărul, era un profesor de clarinet neamț, care mi-a vorbit germană. Eu știam germana cât de cât din copilărie, dar a văzut după nume că nu sunt neamț și prefera nemții. De altfel, erau mulți nemți pe atunci la clarinet și la trompetă. 

Apoi mi-au spus că sunt bun de corn. Cornul chiar că nu știam cum arată, mă gândeam că seamănă cu un corn de capră și am zis că nu vreau. Comisia era exasperată, atunci eram mai firav, mai blond, destul de înăltuț, iar profesorul de fagot a zis: „Măi, neamțule, te iau la mine la fagot”. Nu știam ce e fagotul, dar suna bine. Așa că am ajuns la fagot și am absolvit liceul foarte bine. Am terminat și facultatea cu fagotul, am fost chiar șef de promoție la secția mea. 

Așa am ajuns la un instrument. Este o poveste care pare hazlie, dar totodată o poveste care li se poate întâmpla multora, sunt convins de asta.

- În cariera de instrumentist cu siguranță este necesară multă muncă, dar în ce măsură e nevoie de talent și de pasiune?

- În primul rând e nevoie de ureche muzicală, ritm, sunt lucruri pe care trebuie să le ai de acasă. Dacă nu le ai nu prea poți face carieră. Apoi e vorba de muncă, e mult mai multă nevoie de muncă. Și Enescu spunea că e 90% muncă, 10% talent. Se muncește foarte mult. Un copil care face pian sau vioară începe de la cinci ani. Noi, la instrumentele de suflat, din motive biologice de dezvoltare a plămânilor, începem la nouă ani. Un muzician studiază de la cinci ani până la 24 de ani același instrument, timp de 20 de ani, în școală.

Și în plus, facultatea de muzică, sau Conservatorul, este cea mai scumpă facultate, pentru că orele sunt individuale. Deci nu sunt ore unde e un profesor la 30 de inși în clasă. Sunt ore individuale care costă mult, instrumentele și accesoriile costă mult, totul costă. Părinții au făcut eforturi deosebite încă de la nouă ani să-mi cumpere un instrument al meu. 

 - Cum au fost anii studenției, schimbarea dintre Timișoara și București? Cum era capitala pe atunci?

- Mi-a fost greu ca bănățean, dar m-am adaptat bine în București. Cu mulți dintre cei cu nume importante acum am fost colegi, nu atât la Conservator, cât la alte facultăți. De exemplu, l-am cunoscut bine pe actualul primar, din păcate arestat acum, Sorin Oprescu, care era chiar șeful meu pe linii de asociații de studenți. Am cunoscut și persoane politice mai puțin iubite azi, cum era Nicu Ceaușescu, sau chiar pe Ceaușescu, deși nu am făcut politică, dar așa era conjunctura. Fiind în capitală, erau tot felul de întâlniri culturale la care mai mergeam și cântam. Am avut un cvintet cu care am luat multe premii. Am fost în concurs în Franța, am câștigat premii în România, „ciubucăream” pe la televiziune, la Teatrul Național în pauză mai cântam. Așa am avut și șansa să văd mari piese de teatru, cu mari personalități. A fost o viață foarte bogată. Ca student la Conservator este foarte frumos, dar se intră îngrozitor de greu. Eu când am intrat am fost 17 inși pe un loc, deci nu puteai fi al doilea. Le-au suplimentat în ultima săptămână, dar oricum concurența era infernală. Numai la Conservator și la teatru era așa o concurență extraordinar de mare. Dar când erai student era foarte lejer fiindcă toată facultatea se bazează pe studiul individual și era extrem de flexibil programul. Însă munca e o muncă fizică, pentru că studiul la un instrument înseamnă în primul rând muncă fizică efectiv. Trebuie să sufli, sau ca violonist să cânți, să tragi, să studiezi ca să poți să scoți performanță. Pentru mine Bucureștiul a fost o perioadă în care m-am format mult ca om, pentru că am învățat de la mitici ce trebuie să faci, dar și ce nu trebuie să faci. Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat este că puterea se împarte la București și că vom ajunge cu greu la o descentralizare. Pentru mine e foarte clar lucrul ăsta. Banii sunt cei mai mulți în București, iar noi bănățenii, oricât ne-am făli sau oricâte am vrea să facem, nu putem funcționa fără ei. În momentul în care lucrurile ar fi descentralizate, sau la un alt nivel economic, financiar, cultural și conceptual, ar fi altceva. Dar România nu este o țară federală așa că trebuie să ne împăcăm cu ideea că puterea și cuțitul pâinii sunt la București. 

- Care sunt numele care v-au marcat, v-au îndrumat?

- Am cunoscut atunci multe personalități în muzică. Am avut un profesor foarte interesant, inovativ, profesorul Cuciureanu. Dar au fost profesori cu care am stat de vorbă acolo. Era profesorul Beldi, care și acum trăiește, la 96 de ani, era Radu Chișu, un mare oboist care din păcate a murit. Au fost mulți profesori de alte specializări sau de muzică de cameră, care din păcate acum nu mai sunt, dar care ne-au format mult din punct de vedere muzical. Nivelul Conservatorului din București era foarte înalt atunci spre deosebire de acum, când a scăzut mult. Acum mai mult secția de folclor și jazz țin Conservatorul, decât secția de muzică clasică. 

Din colegii mei de la București, vreau să spun niște nume, am fost un an extraordinar de puternic: Paul Florin, lugojean, a fost colegul meu de facultate, actualmente concertmaestru la Hamburg; Mihaela Martin, Lenuța Ciulei, la fel, concertmaeștri, soliste, una în America, alta în Germania; Marius Nichiteanu, solist violă, tot la Hamburg, decedat din păcate de curând; Dorin Mar, solist contrabasist la filarmonica din Munchen. Mulți colegi care au plecat. De altfel, dintre toți colegii mei de Conservator pe care îi știu, 90% dintre ei au plecat afară. Și eu puteam să plec dar nu am avut niciodată dorința asta. O singură dată mi s-a propus, în 1979, dar nu am plecat.

- Unde vi s-a propus să mergeți?

- Am fost în Franța la un concurs și era un post liber la o filarmonică în Germania. Mi s-a spus că sunt foarte bun și să merg dacă vreau. Dar nu este conform spiritului meu.

- Nu ați regretat niciodată alegerea făcută?

 - Când a început perioada mai grea, cu Ceaușescu și cu lipsurile... Oricum, ca bănățean, lipsurile nu le-am prea simțit față de restul țării. Aveam să zicem debușeul alimentar, veneau sârbii cu bunătăți, era și Comtimul aici. Dar nu, niciodată nu am regretat că am rămas. Nici acum nu sunt adeptul plecărilor. 

În primul rând am fost o familie mare, foarte fericită și eu totuși cred în viitorul țării noastre. Deși sună așa patriotic... 

Ca o paranteză, anul acesta am sărbătorit Ziua României la Seul, la etajul 37, și am avut vin de Recaș românesc, drapelul României după gât și toți ceilalți consuli onorifici care au fost, colegi de-ai mei, au băut vin românesc și au cântat pentru România. E o performanță ca la Ministerul de Externe sud-coreean să sărbătorești Ziua României la modul neoficial. Dar devii atunci patriotic. Când ești afară îți dai seama că totuși lucrurile sunt frumoase. Am avut și o conferință despre Timișoara, în care, pe lângă calitatea mea de consul onorific al Coreei de Sud din vestul României, le-am explicat ce înseamnă Timișoara pentru România. Le-am spus că e primul oraș electrificat din Europa, că aici s-a născut Tarzan – Johnny Weissmüller, că la Lugoj s-a născut Béla Lugosi, actorul care l-a întruchipat pe Dracula, că Béla Bartók e născut la Sânnicolau Mare, despre Traian Vuia. Că Timișoara a avut primul spital, înaintea Vienei și a Budapestei, că a avut prima stație de salvare, prima bibliotecă din imperiu. Și toate lucrurile astea i-au uimit. Și acolo au fost, din cei 16 consuli aduși din toată lumea, persoane importante. Era un judecător la Curtea Supremă a Americii, mulți oameni importanți care nu știau despre Timișoara lucrurile acestea și cărora le-am dat vin românesc, tricolorul românesc ca amintire și câte un DVD cu Filarmonica „Banatul”. Am avut peste 60 de DVD-uri cu concertele noastre pe care le-am dat în mod gratuit.

Și atunci, după cum spuneam, devii brusc patriot și asta ți se trage de când ești mic. Cred că așa am și fost educat de mic, să-mi iubesc sătucul, județul, orașul și țara. Și lucrurile astea, dacă părinții și cei din jurul tău ți le insuflă, ești un patriot adevărat, nu numai atunci când trebuie să fii demagog sau să fii politician. Efectiv îmi pasă de oraș, de instituția pe care o conduc și de țară.

- După absolvirea Conservatorului ați obținut un post aici, la Filarmonica „Banatul”, prin concurs. Cât de dificil a fost să obțineți această poziție?

- Era foarte greu de intrat. Timișoara era un oraș închis și atunci se făceau tot felul de tertipuri administrative. Eu am luat repartiția, fiind cărășan, la Reșița, la Școala Populară de Artă. Cei de acolo nu aveau nevoie de mine, mi-au dat negație. Cei de aici nu mă puteau angaja și atunci, ca să nu plătesc școlarizarea, mi-au făcut o detașare, cu bucurie, pe un an. Plătea Reșița salariul, era o chestie complicată, dar eu cântam în filarmonică. Era administrație comună cu Opera, era o nebunie întreagă care a durat până când s-a apropiat perioada de expirare a stagiaturii, care era pe trei ani. După trei ani lucrurile s-au permanentizat la filarmonică, deși dădeam în fiecare an câte un concurs în fața colegilor. Se intra greu în orchestră, nu erai bun, nu intrai. Și acum se intră greu spre deosebire de alte filarmonici. 

- Cum v-ați integrat în orchestră și în cadrul Filarmonicii „Banatul”?

- Au fost relații colegiale foarte bune, au fost și încă sunt foarte mulți profesioniști. Mulți dintre colegii pe care i-am avut atunci mai lucrează și acum în orchestră. Sigur, trebuie să mărturisesc că era alt nivel profesional. Tinerii de azi au instrumente mult mai bune. Noi aveam instrumente niște vechituri de zeci și zeci de ani, câteodată lipite. Orchestra suna bine dar nu avea sunetul pe care îl are acum. Cu ajutorul Consiliului Local și al Primăriei am investit bani mulți în instrumente și asta a schimbat complet fața și sonoritatea orchestrei. 

Oamenii erau de treabă, mai rămânea câte unul în turnee. Erau turnee foarte puține, în general prost plătite, pe când acum colegii mei au opt turnee pe an, în locații extraordinare din toată lumea. 

 - Povestiți-ne puțin despre turneele la care ați participat și despre premiile pe care le-ați obținut. 

- Turneele pe care le-am făcut sau premiile pe care le-am obținut au fost în general în muzica de cameră, în formație mică. Filarmonica și noi ca și instituție, în orchestră, am luat toate premiile care au putut fi luate, naționale. Așa-zisul concurs „Cântarea României” de atunci. Pe plan mondial nu există concursuri între filarmonici, pentru că filarmonica e considerată instituția muzicală la cel mai înalt nivel. Dacă la operă ai 20 de opere și o viață întreagă le știi, noi avem în fiecare săptămână alt program. De fapt, fiecare săptâmână este o premieră, nivelul profesional al muzicienilor este foarte înalt. În fiecare săptămână e alt dirijor, în fiecare săptămână e alt solist. Deci întotdeauna sunt noutăți și experiența și aptitudinile și îndemânarea tehnică, instrumentală și muzicală, trebuie să fie la cel mai înalt nivel. Filarmonica abia după ’90 a început să facă turnee serioase. 

Suntem o instituție fericită, multe filarmonici din România nu au multe turnee de când cu criza. Eu vă mărturisesc că noi de abia le putem face față. Mai devreme un coleg s-a întors după o săptămână de turneu în Franța. În data de 12 pleacă o altă trupă cu cor și orchestră, în Olanda. 

Cântăm pe cele mai mari scene ale lumii, Filarmonica a cântat în Olanda, Belgia, Franța, Germania, Ungaria, Italia, Brazilia, Coreea de Sud, Taiwan, Spania, Norvegia, Finlanda.

După ’90 au fost unele turnee foarte lungi, de câte o lună. Am avut turneu și în Coreea de Sud, de 50 de zile, cu orchestre mai mici, camerale. Niciodată nu am afectat programul de la sediu. Întotdeauna am avut și aici concertele cu orchestra. Avem noroc pentru că avem o orchestră destul de mare, de 90 de inși, și am putut să-i repartizăm în așa fel încât să se bucure mai toți de turnee, dar să rămână și la sediu. Sunt turnee grele, colegii mei sunt plătiți cu diurna legală și mai vin și cu niște bani acasă, dar vă spuneam că e greu. Să stai atâtea zile departe de casă nu e ușor. 

Din păcate eu nu sunt un adept al turneelor, eu personal. Nici înainte când eram în orchestră nu prea le onoram, numai atunci când trebuia să mă duc, când nu aveam încotro. În primul rând nu aveam nevoie de banii ăștia. Mai aveam și alte afaceri, care mă ajutau să trăiesc mai bine decât colegii mei. Era greu să ai câte un concert pe zi. De exemplu în Coreea era bine pentu că stăteai pe loc, dar în Spania te mutai și câte 800 de kilometri pe zi. Dormeai puțin, seara concert, erau lucruri grele, vremuri grele. Dar oamenii veneau cu bani acasă și ăsta era principalul motiv pentru care mergeau.  

Oricum, cât am fost am văzut aproape toată Europa. Acum situația e cu totul alta, sunt alte pretenții, alte onorarii. E bine că am intrat în această categorie, a orchestrelor dorite și iubite. Avem o corespondență fulminantă cu mari agenții și cu mari soliști. Primul copil de la Filarmonica din Berlin cântă cu noi, acum vin cu toți suflătorii lor, care sunt primii soliști, Leonskaja, marea pianistă, cântă cu noi, e o prietenă de-a noastră. Sunt oameni mari care vin și cântă, avem un renume care trebuie respectat. Disciplina și calitatea unei orchestre o impun. Nu ai disciplină și calitate, nu te vrea nimeni. Sunt alții care stau la coadă. 

- Din 2006 sunteți directorul Filarmonicii „Banatul”. Care au fost schimbările care au avut loc de atunci și ce fel de dificultăți ați întâmpinat? 

- În acel moment nu era o situație fericită, în primul rând ca și locație. Noi aveam concerte la Liceul de Muzică, nu mai aveam acces în Sala „Capitol” deloc. În 2006 abia se încheiase problema noastră, fiindcă în 1992 nu am mai aparținut de Ministerul Culturii, după aceea ne-a luat Consiliul Județean, după aceea ne-a luat Primăria, deci treceam de la o instituție la alta. Eram cam nefericiți din punctul ăsta de vedere. Aveam spectatori puțini, la Liceul de Muzică nu era loc de parcare, era întuneric, nu aveam vestiar, ne schimbam pe coridoare ș.a.m.d. Când am preluat Filarmonica, primul lucru a fost să le iau sala înapoi. Am luat-o în iulie 2006, în aprile 2007 era scena deja, făcută din sponsorizări, iar Regele Mihai a fost prezent la sărbătorirea a 60 de ani de filarmonică. În șase luni am reușit să iau sala, ceea ce Primăria nu a reușit în nouă ani. A fost un război pe care l-am luat frontal, am folosit toți timișorenii și m-am luptat pentru sala asta efectiv cu inconștiență. La un moment dat eram amenințat pe toate căile să mă potolesc. La ora actuală și grădina de vară și Sala „Capitol” sunt ale noastre, al Consiliului Local, cu drept de folosință gratuit al Filarmonicii „Banatul”. Avem o sală care sună bine, arată bine, are climatizare, sistem de încălzire și avem și... spectatori. De multe ori trebuie să repetăm concertele. Pe toate liniile suntem foarte mulțumiți. 

Sigur că primul lucru a fost sala, apoi au fost condițiile din sală, care în primii doi ani nu au fost foarte bune. Când voiam să investim apărea câte o lege, iar ne luau sala înapoi și tot așa. În războiul acesta, pînă la urmă, după cinci retrocedări, primiri, iar preluări de către minister, de către cinematografie, am reușit să câștigăm definitiv. Am putut investi în  sală și acum arată cum arată.

Apoi am investit, pe tot acest parcurs, în instrumentele colegilor mei. Am cumpărat instrumente de peste 400.000 de euro și orchestra într-adevăr sună cum trebuie să sune o orchestră. Am mărit numărul de orchestranți, suntem aproape o uzină pentru că avem multe manifestări. În mod normal o filarmonică ar trebui să aibă 42 de concerte pe an, asta e norma. Noi avem peste 150 numai la sediu. 

Am făcut multe reparații, multe îmbunătățiri și cu sprijinul fundației noastre, Pro Philharmonia și cu munca voluntară a colegilor mei. Făcând un bilanț, la aproape zece ani și mie mi se pare câteodată incredibil ce am reușit să fac. Dar mai ales mi se pare incredibil că atâta lume vine la concerte și atâta lume ne iubește. Acest lucru e și datorită concertelor din aer liber, pe care nu le-am inventat noi, nu noi am inventat coada la prună. Am avut concerte pe Bega, pe aeroport, în pădure, la mănăstire, în Peștera Românești. Peste tot am făcut o mulțime de lucruri și am adus muzica mai aproape de omul simplu, normal. Pentru că oamenii se speriau de filarmonică, credeau că e o muzică grea. Noi le-am arătat ce e o muzică frumoasă. Suntem o instituție care interacționăm cu timișorenii și cel mai important lucru este, după mine, că am reușit să ne respectăm numele de Filarmonica „Banatul”. Avem o mini-stagiune în orașele din Banat, la Caransebeș, la Reșița, la Moldova Nouă. Avem concerte și în săli și în aer liber iar lumea vine cu mare bucurie. Iar asta e o bucurie mare și pentru noi, pentru că dacă oricum avem salarii mici, măcar  bucuria aplauzelor și a meseriei noastre să ne satisfacă. 

- În ceea ce privește concertele susținute în locuri mai puțin convenționale, vă amintiți vreo situație particulară, în care ați întâmpinat dificultăți?

- Primul concert pe care l-am făcut a fost concertul din 2008 din fața Catedralei. Nu l-am putut pune pe DVD din cauza ciorilor. Noi cântam și se auzea întruna „cra, cra, cra”. Și am tras cu tunurile și cu soldați în față am făcut uvertura 1812 de Tchaikovsky. Primarul de atunci, Ciuhandu, zicea: „Nu poți să faci, cine te lasă cu tunurile în oraș?”. Am obținut aprobare de la Ministerul Apărării și a fost plină piața de oameni, au fost focuri de artificii și a fost o mare bucurie. Au fost peste 15. 000 de spectatori.

Apoi, următorul concert a fost pe Bega. A fost iar o nebunie. Am avut vreo 8.000 de spectatori care se uitau fermecați. Era chiar în campanie și veniseră să protesteze împotriva primarului. Veniseră cu pancarte, dar au uitat să mai protesteze. 

Apoi am fost pe aeroport. Directorul aeroportului, cu care sunt prieten de altfel, mi-a spus că nu o să-mi dea nimeni aprobare să concertez pe aeroport. Nu numai că am obținut aprobare de la București, dar s-au trecut pe o perioadă de patru ore câteva mii mii de metri pătrați din administrarea ministerul în utilitate publică. Trebuia dată o lege specială. Cei de la ordinea aeriană au anulat o cursă și ne-au pus un avion la dispoziție și am făcut o Carmina Burana cu motocicliști, cu piloți, cu stewardese. Toate ideile astea îmi aparțin, deci scenografie, regia și concepția sunt ale mele. Am făcut-o ca întotdeauna, cu bani puțini, cu foarte mult voluntarism din partea multor oameni care au lucrat și cu mulți sponsori care m-au ajutat. Toate lucrurile astea au fost făcute de dragul instituției, de dragul Filarmonicii, de dragul meu personal. 

Au fost greutăți. Primul concert simfonic într-o mănăstire, pe plan mondial, l-am făcut noi în Mănăstirea Timișeni. Au fost 500 de oameni care au protestat împotriva mea, unii chiar m-au făcut anticrist. Mitropolitul de atunci, ÎPS Nicolae Corneanu, m-a sprijinit și am avut vreo 3.500 de spectatori care efectiv au plâns. A fost numai muzică religioasă. Inclusiv măicuțele au bătut la poartă și au cântat împreună cu noi. A fost o atmosferă extraordinară. 

La fiecare concert pe care l-am făcut, fără excepție, am avut atât de mult greutăți că până și eu mă îndoiam câteodată că voi reuși. Eu am un proverb și am zis că motto-ul Filarmonicii ar trebui să fie acela că: „La puiul chior Dumnezeu îi face cuib”. 

 - Aveți planuri recente pentru un alt concert de acest fel?

- Deocamdată suntem prinși într-un proiect european. Colegii mei merg și cântă în diferite locații, lucru care e foarte bine venit pentru noi. O să facem, se pare, un concurs de dirijat cu orchestra, lucru destul de rar, sunt numai două concursuri importante în lume. Am fost solicitați de către federația concursului să devenim orchestră de concurs. Timișoara va deveni un mare nume pe plan mondial dacă facem asta. Mi-aș dori foarte mult să câștigăm titlul de capitală culturală, lucrurile s-ar pune puțin altfel atunci. 

Locațiile pe care le aleg, încerc întotdeauna să fie altele. Acum lumea zice că pe Bega, dar am făcut deja câteva concerte pe Bega. Ultimul pe care l-am avut a fost cu un OZN deasupra. Cel mai mare compliment pe care l-am primit atunci a fost de la un băiețel, care în momentul în care a apărut OZN-ul sus, pe întuneric și au început să pâlpâie luminile și să scoată jeturi, i-a spus mamei sale: „Ți-am spus că există extratereștri, dar tu nu nu mă crezi! Vezi?”. 

- Credeți în șansele Timișoarei de a ajunge capitală culturală europeană în 2021?

- Dacă lucrurile se vor juriza corect, și sper că va fi așa, vom câștiga. Și am atât de multe argumente încât nu are rost să le înșir. Problema este că, discutând cu experți europeni, am aflat multe lucruri. S-au făcut multe nedreptăți, au fost procese celebre, titluri de capitale retrase. Nimeni nu vrea să o spună, dar eu o spun. Au fost situații în care oameni care au jurizat care oraș va fi capitală culturală, după ce orașul respectiv a luat titlul au fost plătiți cu bani grei. Acum am înțeles că Uniunea Europeană a luat niște măsuri extraordinare, s-a schimbat regulamentul și nu mai pot fi făcute lucrurile care s-au făcut. Sunt mai mulți experți jurizatori din afara țării, oameni care se pare că nu pot fi așa ușor corupți. Dacă această jurizare va fi corectă, România ar putea mult mai mult beneficia cu Timișoara ca și capitală europeană, decât cu un alt oraș. 

- Cum vedeți Timișoara din punct de vedere cultural și unde credeți că ar trebui să intervină schimbări?  

- Timișoara este un oraș care din punct de vedere cultural este într-o efervescență formidabilă. Suntem unul dintre orașele fericite care avem și infrastructura culturală necesară. Avem săli de concert, avem o clădire de operă foarte frumoasă, avem scene în aer liber, avem de toate. Avem însă o problemă mare la comunicare. Suntem mult prea departe de capitală și nu știm să ne promovăm. Multe evenimente importante trec neobservate și mai avem o problemă. Aceea că sunt foarte multe festivaluri mărunte și acțiuni, plătite de către județ. Se dau bani pentru, de exemplu, un festival de cretă pe asfalt, care oricum nu are niciun impact și este făcut astfel încât consilierul respectiv să justifice la școală că a dat și el niște bani. Așa s-au împărțit sute de milioane de lei pe acțiuni fără niciun impact. Iar atunci când a fost nevoie, pentru un festival mai mare, nu s-a dat. Asta nu se înțelege la noi. Singura manifestare mare care a fost făcută la noi a fost atunci când a venit Jose Carreras, iar filarmonica a cântat cu el și a fost în 

regulă. E nevoie de bani, dar noi trebuie să ne descurcăm întotdeauna singuri și nu e corect. Nu știu cum reușesc Iașul, Clujul, Craiova, Bucureștiul, care primesc bani, noi suntem întotdeauna puși la coadă. Asta îi lipsește vieții culturale bănățene. 

- Ați candidat la funcția de primar al municipiului. Cum ați defini experiența?

- A fost o experiență pe care mă bucur că am avut-o, dar nu cred că trebuia să o fac. Nu cred că sunt făcut pentru disciplina unui partid. Ciudățenia este că eu am o părere foarte proastă despre partidele politice, în general despre toate, dar am mulți prieteni în fiecare partid. Din fericire, sunt oameni de foarte bună calitate în multe partide. Însă, sigur că au nevoie și de o masă de manevră, care este de o foarte proastă calitate. 

Noi, ca oraș, am fost de multe ori pe lista neagră, de multe ori nu am primit finanțări. Eu m-am certat cu ei, și prin ziare, și la televizor și am fost solicitat să intru în politică. Un lucru pe care l-am spus la puțini este că au fost multe partide care m-au curtat înainte de a-și anunța actualul primar candidatura. Eu nu i-am luat în seamă, dar într-o vizită la București s-a pus problema frontal. Mi s-a propus să candidez independent, cu sprijinul a trei partide foarte importante. Asta era varianta atunci. Partidele s-au certat, dar mi se spunea să candidez pentru că am un nume, am o imagine. Am zis hai să încerc, să văd cât costă și ce se întâmplă. Am luat niște bani puși de-o parte, știu că nu m-a costat mult. Pentru că am fost singur, incredibil de mulți voluntari m-au ajutat și am încercat. Am avut la un moment dat destul de multe voturi, până mi-am dat seama că nu pot să câștig nicicum și atunci am zis că prefer ca oamenii care sunt lângă mine să se îndrepte înspre direcția în care eu cred. E o meserie aceea de a fi politician, pe care eu nu o am. 

- Ce fel de proiecte de viitor, personale și profesionale, aveți?

- Proiectele personale sunt mai mult legate de familie. Am o familie frumoasă și doi nepoței de care mă ocup intens atunci când am timp. Avem tot felul de construcții, avem o casă mare în oraș, avem două case la țară, pământ. Am un tractor și utilaje care stau, mă duc din când în când să mă plimb cu el prin grădină.

Ca meserie ar trebui să călătoresc foarte mult, dar în zece ani am fost plecat într-un singur turneu în timpul stagiunii. Ar fi bine să merg pentru că aș lua și niște bani și aș sta liniștit. Nu ar trebui să cânt în orchestră, ci aș fi ca și șef de grupă. Dar nu am avut timp. Filarmonica are cam opt turnee pe an, în 10 de ani am avut cam 80 de turnee, din care eu am fost în două. Nu am timp să călătoresc și nici nu-mi place să călătoresc. Sunt destul de pământean și localnic bănățean. Dar până la urmă va trebui să plec.

Proiectele de viitor privesc Filarmonica, în niciun caz nu mă interesează politica. 

Sunt membru la Clubul Lions, mai trebuie să mă duc și acolo la ședințe. Sunt supărați că nu am fost. Sunt tot felul de baluri, tot felul de invitații pe care trebuie să le onorez în dubla calitate pe care o am și de director de filarmonică și de consul. Și atunci nu mai ai când, nu e ușor. Astea sunt proiectele unui om ocupat. 

A consemnat Ioana NICOLESCU