Oamenii cetății

Doctor în medicină, medic primar Vasile Ivan s-a născut la data de 26 mai 1949 în comuna Şilindru judeţul Bihor. Este de naţionalitate român, botezat creştin ortodox şi este căsătorit cu Felicia Ileana Simion. Are are doi fii: Cosmin, născut în 1975, şi Codruţ, născut în 1979. A urmat cursurile primare, gimnaziale şi liceale în perioada 1956-1967 la Liceul Nr. 1 Beiuş, judeţul Bihor, astăzi Colegiul Naţional „Samuil Vulcan”. Între 1967-1968 a urmat cursurile Şcolii Tehnice Sanitare din Oradea – clasa asistenţi medicali, iar între anii 1968-1974  a urmat cursurile Institutului de Medicină din Timişoara, actuala Universitate de Medicină și Farmacie „Victor Babeş”. Prin repartiţie guvenamentală, începând cu anul 1974 şi până în anul 1977 este medic medicină generală, șef secţie, Secţia Exterioară de Medicină Generală din Comuna Bîcleş, pedinte de Spitalul Unificat Strehaia, judeţul Mehedinţi. În 1977 susţine examenul de secundariat la specialitatea chirurgie generală, la Institutul de Medicină şi Farmacie Bucureşti. Timp de un an, între  1977-1978, este medic secundar chirurgie generală, la Clinica Chirurgicală, Spitalul Clinic Dr. I. Cantacuzino, Bucureşti, condus de prof. dr. Ion Juvara. Doi ani, între 1978-1980, este medic secundar chirurgie generală la Clinica 1 Chirurgie, Institutul de Medicină din Timişoara. Apoi, în anii 1980-1981, este medic specialist chirurg Policlinica Spitalului Orăşenesc Dr. Petru Groza, actualul Ştei, judeţul Bihor, unde în această perioadă este şi președinte al Comisiei pentru Etică, Deontologie şi Învăţământ Continuu  a spitalului. Între anii 1981-1995 este asistent universitar, Clinica 1 Chirurgie, Institutul de Medicină din Timişoara, în anul 1985 urmând un curs de teorie şi practică în chirurgie vasculară la Clinica Fundeni, Institutul de Medicină şi Farmacie din Bucureşti. Între anii 1992-1998 este doctorand la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş” Timişoara. Între anii 1993-1994 este director adjunct medical la Spitalul Clinic Judeţean nr. 1 Timişoara, iar între anii 1994-1995 director general la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara. Din anul 1991 şi până în prezent este medic primar chirurgie generală, Clinica 1 Chirurgie, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara. Din anul 1995 şi până astăzi este șef de lucrări la Clinica 1 Chirurgie, Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara.
Are ca domenii de interes clinic patologia digestivă, patologia peretelui abdominal, patologia cancerului, iar ca domenii de interes în cercetare patologia digestivă, patologia peretelui abdominal, patologia cancerului.
Doctor în medicină, medic primar Vasile Ivan a fost Preşedinte al Societăţii Române de Flebologie şi este editor șef al Revistei Române de Flebologie. De asemenea este membru al: Uniunii Internaţionale de Flebologie, Uniunii Internaţionale de Angiologie, Societăţii Europene de Chirurgie Digestivă, Societăţii Române de Flebologie, Societăţii Române de Chirurgie, Societăţii Române de Angiologie şi Chirurgie Vasculară, Asociaţiei Române pentru Chirurgie Endoscopică şi Alte Tehnici Intervenţionale, Societăţii de Chirurgie din Asociaţia Ştiinţifică „Timişoara Medicală”, Societăţii de Chirurgie Laparoscopică din Asociaţia Ştiinţifică „Timişoara Medicală”, Societăţii de Chirurgie Digestivă din Asociaţia Ştiinţifică „Timişoara Medicală” şi a Societăţii Române de Chirurgie Ambulatorie.

Un „taciturn” şi sobru” la prima vedere, doctorul Vasile Ivan este o fire calmă şi caldă, cum îi stă bine fiecărui ardelean. Are o mare dragoste pentru oameni şi e cu mult respect pentru înaintaşii şi dascălii pe care i-a avut şi cărora le poartă o neţărmurită recunoştiinţă. Preţuieşte valoarea, are curajul şi îşi asumă cu mult discernământ tot ceea ce a fost bun şi înainte, şi după ’89, şi critică fără menajamente răul comunist ori cel democratic, deopotrivă, ştiind că adevăratele valori sălăşluiesc în om, omul care ar trebui să fie caracterizat doar prin faptele sale. La fel ca marii lui dascăli, şi în domeniul profesiei, dar şi în viaţă, profesorii Ion Juvara şi Pius Brînzeu, face din „uitare” o mare biruinţă şi ţine minte şi aproape de inimă doar ceea ce a fost bun şi frumos în viaţă. Se bucură nespus pentru generaţiile de studenţi, dintre care unii sunt astăzi medici adevăraţi şi este mândru că are, dintre ei, prieteni în toată ţara, dar şi în lume, din Beirut, în Maroc. Se consideră un norocos începând cu părinţii, cu dascălii şi, mai ales, cu soţia, pentru care are o vie şi plină de dragoste recunoştinţă, apoi copiii şi, bineînţeles, nepoţii, pentru care „Bibi” are un adevărat cult. Pentru că doctorul Vasile Ivan se „topeşte” atunci când vine vorba despre „cei trei îngeraşi”, cei trei nepoţi care-l privesc zâmbind din fotografia care tronează peste întregul cabinet. Atunci „Bibi”, pentru că aşa este alintat de micuţi, se transformă ca prin minune din salvatorul de vieţi, în bunicul iubitor şi totul trece în alte registre de percepţie a vieţii. A privit întotdeauna partea plină a paharului şi nu s-a lăsat „ros” de egoisn, invidie, răutate sau ură. Şi-a spus întotdeauna: „Nu trebuie să cobor, acolo unde nu mi-este locul, mai bine încerc să-l aduc pe cel căzut lângă mine, să-l ridic...”.
Iubitor împătimit de cultură, s-a dedicat cititului, atât în domeniul de specialitate, cât şi în beletristică, fiind aproape de cugetările lui Kirkegaard şi admirându-i în egală măsură pe Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Îi vine greu să vorbească de ce a făcut pentru semenii săi în patru decenii în care şi-a pus întreaga viaţă în slujba vieţii, dar ştie că, atât timp cât Dumnezeu îl va ajuta să fie sănătos şi îl vor lăsa oamenii, va continua să îşi ajute semenii, la fel cum a făcut-o şi până acum. Necondiţionat şi cât va putea el mai bine, pentru că: „Sănătatea este cel mai bun lucru pe care-l are omul muritor în viaţa lui!”.

- Ce ne puteţi spune despre prima întâlnire cu Timişoara?

- Anii de facultate, întâlnirea cu soţia mea, copiii... Este locul în care m-am format ca om, am învăţat, mi-am întemeiat familia, iar mai apoi, timp de peste 35 de ani, mi-am exercitat profesia... Am tămăduit oameni şi am făcut-o cât am putut de bine, pentru că această profesie, în timp, s-a confundat cu propria-mi viaţă.

- Ce a urmat după facultate?

- Patru ani de Mehedinţi. Ani foarte frumoşi şi de care îmi aduc aminte cu multă plăcere. Poate era şi tinereţea la mijloc şi entuziasmul inerent începutului, dar, în mod sigur, este şi faptul că am întâlnit oameni de nădejde, oameni pe care puteai conta şi cu ajutorul cărora am reuşit lucruri deosebite. Deci, între anii 1974-1977 am profesat medicină generală ca șef secţie, Secţia Exterioară de Medicină Generală din Comuna Bîcleş, Judeţul Mehedinţi. Am întâlnit aici un primar şcolit şi cu multă tragere de inimă, care a reuşit să facă în comună un Liceu Agricol, a construit două blocuri cu parter plus două etaje pentru intelectualii din sat, avea bază de recepţie pentru cereale, ce mai, omul era un gospodar de primă clasă. Mi-am dat seama de acest lucru şi mai bine după cutremurul din martie 1977, când spitalul nostru fusese foarte afectat şi se punea problema închiderii lui... Cu ajutorul primarului şi, în bună parte, cu eforturi locale, într-o lună şi jumătate de la cutremur, spitalul era ca nou. Ne-au chemat la judeţ să ne premieze, era prim-secretar unul Ploştinaru, alt om de ispravă şi am să vă justific de ce. Atunci când mi-am ridicat premiul, fiind şi Ploştinaru de faţă, am spus: „Prefer să las acest premiu aici, dar să-mi daţi voie să dau examenul de concurs...”. Cutremurul a fost la începutul lui martie, pe la jumătatea lui aprilie definitivaserăm lucrările la spital, iar concursul era în mai... Oricât era de bine la Bîcleş, aveam familia la Timişoara... Nu era uşor. M-a chemat primul secretar la el şi mi-a spus: „Te duci şi dai examen unde vrei: dacă nu te lasă cineva, vii la mine!”. Şi, aşa a fost! Am dat examen şi am reuşit.

- Deci v-aţi reîntors la Timişoara?

- Oarecum. Deoarece din 1977 am devenit medic secundar chirurgie generală la Clinica 1 Chirurgie, Institutul de Medicină din Timişoara. Dar imediat, timp de un an, între 1977-1978, eram medic secundar chirurgie generală, la Clinica Chirurgicală, Spitalul Clinic Dr. I. Cantacuzino, Bucureşti. În acest an mi-am pus bazele, temelia în ceea ce aveam să fac mai târziu. La Bucureşti l-am cunoscut pe profesorul Ion Juvara şi am lucrat cu Dan Rădulescu. Au fost dascălii mei de suflet, mentorii mei spirituali. Tot la Bucureşti am avut norocul să-l cunosc pe Gheorghe Palade, premiatul nostru Nobel în medicină, pe Nae Simionescu de la Biologie Moleculară, care a colaborat cu Palade. La Spitalul Clinic Dr. I. Cantacuzino am făcut într-un an chirurgie plastică şi reparatorie cu prof. Agrippa Ionescu, chirurgie toracică cu prof. Ioan Coman, cardiologie vasculară cu profesorii Ioan Pop de Popa şi Ilie Pavelescu, chirurgie urologică cu prof. Eugen Proca, chirurgie ortopedică cu prof. Ion Denischi şi anatomie chirurgicală la sălile de anatomie „Carol Davila” cu prof. Constantinescu. Spuneam că la Bucureşti l-am cunoscut pe prof. Ion Juvara care a fost, înainte de toate, un mare clinician și un desãvârșit chirurg. A avut o activitate profesionalã prodigioasã, care a marcat profund medicina și chirurgia româneascã. El s-a născut, a crescut, a învăţat şi s-a maturizat într-o societate stabilă şi liberă, în care funcţionau criteriile de recunoaştere şi selecţionare a valorilor. I-au fost modele personalitãţi de mare prestigiu în medicina româneascã: Francisc Rainer, I. Nanu-Muscel, Ernest Juvara, I. Bãlãcescu, Amza Jianu, Alexandru Ciucã. Ion Juvara, „Cuti” pentru apropiaţi, a fost coleg de generaţie şi prieten cu medici remarcabili, care la rândul lor au reprezentat etaloane de profesionalism: G. E. Palade, Vlad Voiculescu, Ion Bruckner, Dan Gerota, Panait Sârbu, Dumitru Vereanu, Dan Setlacec.
Dupã 1944, noua orânduire democrat-popularã avea alte criterii de apreciere şi promovare a oamenilor. Deşi noua societate nu l-a cruţat deloc, Ion Juvara nu s-a clintit în credinţa valorilor în care a crescut şi pe care avea sã le ilustreze ca nimeni altul: profesionalism, mãiestrie, responsabilitate, dãruire în lupta cu boala şi suferinţa semenului. De fiecare datã a reuşit, graţie unei tenacitãţi şi seriozităţi proprii, să depãşeascã piedicile şi sã creeze acolo unde a lucrat o instituţie de prestigiu, potrivit proverbului: Omul sfinţește locul.
A respins cu hotãrâre lipsa de profesionalism şi de responsabilitate, incompetenţa, indisciplina şi mediocritatea. A reprezentat pentru toţi colaboratorii un exemplu viu de dăruire, de pasiune, de abnegaţie fãrã limite, pentru suferinţa aproapelui. Nu era ușor de lucrat alături de el. Extrem de sever, în primul rând cu el însuși, impunea un program şi un ritm zilnic de activitate care nu cunoşteau abaterea. Toate aceste trãsãturi aparent dure şi impenetrabile cãutau sã mascheze de fapt o mare sensibilitate, o totalã deschidere sufleteascã pentru suferinţa umană. El a fost cel care m-a recomandat lui Pius Brînzeu, mentorul meu de la Timişoara.

- V-au marcat aceşti mari dascăli?

- Într-un mod major şi absolut. Atât profesional, cât şi din punctul de vedere al educaţiei, al vieţii. De la ei am învăţat etica şi deontologia medicală. Am deprins o etică de profesionist, pentru că ei nu făceau altceva decât să-ţi arate şi ce e bine, şi ce e rău, apoi te lăsau să alegi, să ai propriul discernământ. Să alegi ce crezi tu de cuviinţă.

- Din nou la Timişoara...

- E cumva spus impropiu „din nou”, pentru că eu am fost aici tot timpul... Aici aveam familia. Deşi prof. Ion Juvara m-a rugat să rămân în echipa lui la Bucureşti, a trebuit să-l refuz şi să revin la Timişoara. Spuneam că el m-a recomandat prof. Pius Brînzei, de care aveam să mă leg şi profesional, şi sufleteşte, până când acesta avea să plece dintre noi... Mi-a spus odată, în ultima parte a vieţii, că îl mai vizitam doar eu şi profesorii Gheorghe Băcanu şi Dan Poenaru: „Tocmai voi pentru care n-am făcut nimic, deşi am ajutat pe atâţia în viaţă!”. Dar se înşela: pentru mine făcuse enorm. Era mentorul meu, era exemplul meu de la care am învăţat atâtea. Îmi amintesc că, după 90 de ani, când mintea îi era la fel de limpede şi sclipitoare, spunea că: „între 70 şi 80 de ani a fost destul de uşor, între 80 şi 90, treacă-meargă, dar după 90 de ani e dificil...”.

- Credeţi că au fost aleatorii întâlnirile dumneavoastră cu marii dascăli Ion Juvara, Pius Brînzeu şi ceilalţi?

- În nici un caz. Nimic nu este întâmplător. Fără ca eu să mă fi întâlnit cu dascălii pe care i-am enumerat, eram cu totul alt om, pregătirea mea profesională şi de viaţă era cu totul alta. Uitaţi, un exemplu din aceste zile. S-a tot vorbit despre orele de religie în şcoală şi nu pot să nu-mi aduc aminte de orele de religie pe care, la rândul meu, le-am făcut la şcoală. Părinţii îmi spuneau cu blândeţe că trebuie să merg la aceste ore, ore pe care le făceam cu Protopopul Ciuhandu, bunicul fostului nostru primar, Gheorghe Ciuhandu. Am făcut ore de religie până în clasa a IV-a, în fiecare sâmbătă... Dar făceam ore de religie, nu catehizare. Învăţam despre Cele şapte porunci Dumnezeieşti, cu exemple şi, de fiecare dată, ne era prezentată câte o pildă... Orele erau de aşa natură încât învăţam cu drag. Deci spuneam că în această perioadă se vorbeşte foarte mult despre orele de religie. Tot în aceste zile, am fost invitat împreună cu  un grup de medici la o întâlnire cu noul Mitropolit al Banatului, Înalt Prea Sfinţia Sa Ioan Selejan, unde am stat peste două ore şi jumătate... Şi, acum, nu că este Înalt Prea Sfinţia Sa ardelean, dar este un erudit, o adevărată enciclopedie, un om pe care poţi să-l asculţi ore în şir şi să auzi tot felul de lucruri noi. Este o adevărată personalitate, un savant aş putea spune fără să greşesc. Şi, staţi să vedeţi că aceste aşa zise „întâmplări” nu se opresc aici. Cine s-ar fi gândit că, plecând într-o banală excursie la Roma, tot în această perioadă, aveam să-l întâlnesc pe Papă... Când aş fi cutezat eu să mă gândesc la acest lucru? Am ajuns la Roma într-o miercuri, când Papa tocmai avea audienţe... Ştiţi cum le face? Străbătând un coridor de oameni care-l ovaţionează, vor să-i sărute mâna şi el nu lasă pe nimeni, ia doar copiii şi-i sărută pe creştet... Credeţi că acestea sunt simple coincidenţe?

- Acum o întrebare de rutină. Câţi oameni credeţi că aţi operat, că i-aţi făcut bine?

- E tare greu să răspund la această întrebare pe care şi eu mi-am pus-o de multe ori. Nu sunt dintre minuţioşii care zi de zi să noteze ce au făcut, dar aşa, cam din doi în doi ani, stau de vorbă cu mine şi-mi fac un autobilanţ la ce a fost bun şi ce a fost rău în această perioadă... Dacă binele a fost mai mult decât răul, înseamnă că nu am pierdut timpul. Dar să ne întoarcem la număr, pentru că înţeleg că asta doriţi. Sunt unii colegi care vorbesc de 40.000 de intervenţii în, să spunem, 35-40 de ani de activitate. Eu am socotit altfel. Am luat anul cu cele 365 de zile ale lui şi am scăzut duminicile şi sărbătorile legale, concediile şi plecările, sesiuni și întîlniri şi am ajuns la concluzia că nu rămân mai mult de 200 de zile întru-un an în care să poţi opera efectiv... Apoi, înmulţind cu anii lucraţi, pot spune că sunt în jur de 18.000 şi dacă mai pun şi intervenţiile mici, din Policlinică, hai să fie la 20.000, dar asta cu indulgenţă...

- Nu este deloc puţin 20.000 de intervenţii, de vieţi omeneşti, de dureri curmate... Vine o vreme în care trebuie să spui nu?

- Fără doar şi poate. Nu demult am primit o ofertă măgulitoare din punctul de vedere al retribuţiei. Am fost chemat, împreună cu profesorul Iosif Adalbert Szucsik, să operăm în Germania, într-o clinică prestigioasă. Trebuia să operăm clasic. Salariul era mai mult decât tentant, dar erau şi cîteva condiţii: 12 ore de lucru pe zi, timp de un an. Am stat foarte mult pe gânduri şi, analizând realist şi vârsta şi condiţiile, am refuzat. Colegul meu a mers, dar a revenit după şase luni... De fapt suntem apropiaţi ca vârstă. Desigur că vine o vârstă când trebuie să te opreşti... Dar nu de vârstă este vorba, pentru că, la aceeaşi vârstă, fiecare organism răspunde altfel, fiecare simte dacă trupul fizic îi mai răspunde la comenzi. Dar nu pot fi de acord nici cu ideea că dacă ai împlinit o oarecare vîrstă, doar pentru că ai un anumit număr de ani, trebuie să te opreşti... De fapt cu toţii ne oprim cândva şi, în acelaşi timp, mergem mai departe.
Petru Vasile TOMOIAGĂ