Timișoara nu a fost lipsită în perioada interbelică de tensiuni sociale și acțiuni revendicative, mai frecvente în primii ani după război și în timpul crizei economice. În 21 octombrie 1920 peste 16.000 de muncitori și funcționari timișoreni au intrat în grevă generală. „Orașul a fost mort. Nici un tramvai, nici un tren, nici o fabrică nu a funcționat”, consemna ziarul „Banatul Românesc”. În mai-iunie 1924 s-au declanșat acțiuni revendicative la întreprinderile „Industria Lânii”, „Turul”, „Filt”, „Kandia” etc. pentru probleme salariale. Numărul greviștilor a depășit 5.000 persoane. Mișcarea revendicativă, motivată de condițiile de muncă și nivelul salarial, se amplifică în anii crizei economice, fără să atingă dimensiunile din alte centre mari ale României. În 1929 au loc acțiuni de protest față de reducerea salariilor la fabricile „Turul”, „Filt”, „Fabrica de pălării”; în anul 1930 o acțiune similară se desfășoară la „Industria Lânii”. Cele mai importante mișcări greviste sunt organizate în anul 1932 la majoritatea unităților industriale mari din oraș. Au avut caracter social-economic, revendicând, justificat, salarii și condiții de muncă mai bune. Frecvența și intensitatea lor se diminuează mult după 1932, odată cu relansarea economică.
Integrată în sistemul politic democratic al României Mari, Timișoara cunoaște până în anii 1938-1939 o viață politică dinamică, complexă, din care n-au lipsit confruntările de interese, dezbinările, atacurile reciproce, pornite din dorința accederii la sferele puterii și nici influențele politicianiste ale vechiului Regat. După Marea Unire, liderii marcanți din P.N.R., care au condus procesul unificării naționale, își reorganizează în parte activitatea politică. Unii dintre aceștia (Sever Bocu, Valeriu Braniște, Caius Brediceanu, M. Gropșianu, Vasile Chiroiu, Gh. Adam etc) rămân credincioși P.N.R.. Alții, (Avram Imbroane, dr. Aurel Cosma ș.a.) se integrează în Partidul Nașional Liberal și vor accede la unele demnități politice. Alții, trec la Partidul Poporului, condus de Alexandru Averescu. Idealul comun al unității naționale, care le-a contopit energiile până la 1 Decembrie 1918, este înlocuit treptat cu politica și interesul de partid, concretizate în declarații publice la adunările electorale sau articole publicate în ziarele vremii. Întrunirile cu caracter electoral, declarațiile patritarde, promisiunile adeseori demagogice devin fapte obișnuite și la Timișoara, definind totuși o evoluție democratică a vieții politice locale, cu o desfășurare, în mare parte, decentă. Au fost organizate mari adunări populare de către P.N.L., P.N.Ț., Partidul Poporului etc. care ilustrau un spirit politic, democratic, dezvoltat în societatea timișoreană, bazat pe confruntarea deschisă de idei și convingeri, pe libera exprimare a opțiunilor cetățenilor. În peisajul politicianist al României interbelice, dominat de pasiuni și interese, Timișoara a constituit, cu certitudine, un exemplu de manifestare democratică și într-o formă civilizată, europeană, a înfruntărilor între partide.
Fief al partidelor democratice
Rezultatele scrutinurilor electorale atestă orientarea opțiunilor timișorenilor spre partidele tradiționale democratice; spre partidele minorităților naționale și, nu în ultimul rând, spre socila-democrație. Concentrarea unui proletariat industrila și comercial numeros la Timișoara, a constituit un teren prielnic pentru afirmarea convingerilor social-democrate, uneori chiar cu orientare spre stânga, socialistă (nu comunistă!). Prezentăm câteva exemple. La alegerile din iunie 1926, obțin în Timișoara: 2.235 voturi P.N.L., 4.044 voturi P.N.Ț., 5.880 voturi Blocul partidelor naționalităților minoritare, 2.710 voturi Blocul Muncitoresc Țărănesc, 818 voturi P.S.D. La alegerile din decembrie 1928 se obțin: 9.549 voturi P.N.Ț., 295 voturi P.N.L:, 382 voturi Partidul Poporului, 3.889 voturi Partidul Maghiar, 2.042 voturi Blocul Muncitoresc, 219 voturi A.C. Cuza.
În mod constant, cele două partide democratice principale (P.N.L. și P.N.Ț.) au captat atenția electoratului timișorean și s-au bucurat, cu unele rezerve, de aprecierea populației orașului. Dacă adăugăm rezultatele electorale obținute de Partidul Popular German, Partidul maghiar și forțele politice social-democrate, avem imaginea unei certe opțiuni politice democrate a societății din Timișoara în perioada interbelică.
Preponderența clară a componentei democratice în viața politică a Timișoarei nu înseamnă inexistența manifestărilor extremiste, de dreapta sau stânga. Negarea lor ar însemnaa să oferim o imagine idilică a unei societăți complexe. Într-un oraș cu o naționalitate germană însemnată și cu o burghezie evreiască, care deținea importante poziții economice și imobiliare, ideile de dreapta au găsit aderenți, mai cu seamă într-o parte a tineretului și intelectualilor germani. Nu era însemnată ca număr, dar activă și insistentă spre sfârșitul deceniului patru. Într-o formă camuflată s-a făcut propagandă național-fascistă prin organizarea de recepții fastuoase la Consulatul german; de jocuri sportive și serbări aparent religioase; conferințe cu tematică pretins culturală; difuzarea de broșuri și ziare aduse din Germania etc. Manifestările nu au caracterizat decât o mică parte a populației timișorene. Legiunea de jandarmi din Timișoara raporta următoarele în 4 martie 1940: „tendințe național-socialiste se observă la o parte a tineretului german, din care cauză unii tineri au plecat clandestin în Germania; majoritatea populației șvăbești, fiind harnică, își caută liniștită de treburile ei, agonisește cât mai mult pentru bunăstarea ei materială; această mare parte a șvabilor nu voiesc să se dezlipească de avutul lor și este indignată de acțiunile nechibzuite ale tineretului”. Activitatea acestor grupări național-socialiste și de dreapta a fost încurajată de conjuctura internațională din anii 1938-1940. Inspectoratul de Jandarmi din Timișoara menționa în anul 1939 că elementele extremiste își desfășoară activitatea „după indicațiile date de peste graniță”.
Manifestările extremiste de dreapta nu au avut o penetrație majoră în conduita politică a populației timișorene. A fost un fenomen politic real, dar fără consecințe importante, combătut vehement de forțele politice democrate. Importanta și influenta grupare de intelectuali și oameni politici din jurul ziarului „Voința Banatului” (director Ioan Subțire) a condamnat public, permanent, aroganța și șovinismul afișat de aceste elemente de dreapta. Acest spirit democratic, dominant în societatea timișoreană, explică și slaba penetrație a ideilor legionare, Organizații legionare au existat în Timișoara, au găsit un anumit ecou în rândul unor studenți și rstrânse categorii de intelectuaali sau de funcționari. Ideologia legionară nu a aflat însă decât o minimă audiență în pătura largă a locuitorilor. În martie 1941, Prefectura județului Timiș-Torontal raporta Ministerului de Interne că populația românească din Timișoara, în majoritatea ei, se bucură că a scăpat de încordarea anarhică provocată de excesele regimunlui legionar.
S-a desfășurat În Timișoara și propagandă comunistă, mai ales în rândurile proletariatului industrial. În raport cu prestigiul de care s-au bucurat social-democrații timișoreni, ecoul propagandei agenților comuniști a fost nul. S-au speculat unele dificultăți materiale ale muncitorilor, unele nedreptăți sociale în scopuri propagandistice, prin răspândiri izolate de manifeste. Propaganda comunistă a stat mai mult în „atenția”, de altfel normalî, a organelor de poliție și siguranță, decât în interesul real al populației. Timișoreanul, muncitor sau intelectual, obișnuit să gândească și să judece chestiunile politice, nu putea accepta sloganuri comuniste de felul: „România – stat imperialist” etc.
Anii celui de-al doilea război mondial
Progresul general al municipiului Timișoara și prosperitatea înregistrată de o parte importantă a populației vor fi simțitor afectate de declanșarea celei de a doua mari conflagrații mondiale. Anul 1940, cu gravele pierderi teritoriale suferite de România, provoacă în rândul românilor timișoreni adâcă mâhnire și o atitudine de permanentă contestare a nedreptăților impuse de interesele ostile poporului român. La 3 septembrie 1940 o mare demonstrație populară, organizată în centrul orașului și în fața Consulatului german, întrunește peste 10000 de timișoreni care protestează vehement împotriva Diktatului de la Viena. Miile de oameni au scandat ore în șir: „Vrem Ardealul; Jos Diktatul de la Viena; Trăiască România și națiunea română”. Armata trimisă să supravegheze manifestația s-a alăturat protestului general. Comandantul militarilor, înțelegând și aprobând durerea oamenilor, a ordonat : „Camarazi! Baioneta la umăr și lăsați poporul să-și manifeste indignarea”. La 11 aprilie 1943 sala Teatrului din Timișoara a fost neîncăpătoare pentru cei veniți să audieze conferința lui Sever Bocu intitulată „Un conte Teleki despre Transilvania și români la 1848”. Acțiunea culturală era de fapt un act de protest față de cedarea Ardealului de Nord. Cu inteligența și discernământul său, Sever Bocu folosea învățămintele revoluției din 1848-1849 pentru a demonstra injustețea Diktatului de la Viena.
Intrarea României în războiul mondial (iunie 1941) aduce asupra populației Timișoarei multiple neajunsuri. Mii de bărbați au fost mobilzați și trimiși pe front; o serie de intreprinderi sunt obligate să-și orienteze producția spre cerințele armatei; alte fabrici întâmpină mari greutăți în obținerea materiei prime. Deși Timișoara nu s-a confruntat cu lipsuri majore la produsele de consum, iar populația a fost aprovizionată ritmic cu produse alimentare de strictă necesitate, cerințele războiului au obligat Primăria să adopte măsuri de raționalizare a consumului. Din ianuarie 1942 s-au introdus cartele pentru pâine, zahăr, ulei, făină; rația de pâine este fixată la 300 gr/zi/persoană, iar pentru muncitorii din fabrici la 600 gr/zi/persoană. Pâinea se distribuia 5 zile pe săptămână, iar 2 zile (luni și marți) se prevedea consum de mălai și mămăligă. În anul 1943 zilele cu consum de pâine se reduc la patru, iar rația la 250 gr respectiv 500 gr pentru muncitori. Calitatea pâinii (30% grâu, 50%orz, 20% cartofi) era inferioară celei consumate de timișoreni în anii de pace. Din 18 mai 1943 s-a raționalizat și carnea, stabilindu-se 1 kg/săptămână/persoană. S-a asigurat însă necesarul de hrană raționalizată pentru întreaga populație a orașului din producția județului Timiș, distribuindu-se zilnic peste 117000 rații de pâine; uleiul, zahărul, untura, săpunul, în cantitățile stabilite. Prețurile au fost ținute sub control prin decizii drastice ale Primăriei. În general populația a fost aprovizionată cu produse alimentare stric necesare, însă în cantități mai mici. Doar la încălțăminte (s-a asigurat doar 5% din necesar), petrol, țesături aprovizionarea a fost mult deficitară, dând naștere la nemulțumiri în rândul salariaților cu venituri modeste.
Dacă sub raportul aprovizionării, în general, nemulțumirile s-au putut limita, alte cauze generate de război au provocat tensiuni și neliniști în populație. Postul de jandarmi din Fratelia raporta la 15 februarie 1943 că locuitorii „comentează aprig și aduc grave acuzări modului cum s-au făcut mobilizările, concentrările și scutirile de mobilizare. În actualul război au luat parte numai cei din pătura săracă. Bogații sunt toți acasă, scutiți sau scoși cu bani”. Același post de jandarmi raportează în 26 martie 1943 că „aproape toți intelectualii înclină spre anglofilism, datorită comportării necorespunzătoare a ostașilor hitleriști și a unor elemente locale prohitleriste”. Încă din octombrie 1942 Serviciul poliției de siguranță din Timișoara reține faptul că muncitorii vorbeau de „înființarea unor organizații de rezistență împotriva conducerii de azi”. Pentru menținerea situației sub control s-au intensificat măsuriel de supraveghere și s-au efectuat razii în cartierele orașului. Conducătorii partidelor democratice își exprimă, de asemenea, nemulțumirea pentru continuarea războiului alături de Germania hitleristă. În 22 februarie 1944, la consfătuirea liderilor bănățeni ai P.N.Ț., ținută la Timișoara, în prezența lui Iuliu Maniu, s-a exprimat necesitatea ruperii relațiilor cu Germania nazistă.
Pe fondul acestor tensiuni majore, derularea operațiunilor militare pe teritoriul țării, provoacă, din primăvara anului 1944, îngrijorare sporită în rândul timișorenilor. Cu atât mai mult cu cât zilnic soseau la Timișoara refugiați din Basarabia, Bucovina, Moldova. Pentru ajutorarea acestora Primăria a înființat în aprilie-mai 1944 șase cantine care distribuiau zilnic, gratuit, hrană caldă și produse alimentare. Numai în primele trei săptămâni de activitate au împățit 141619 porții de hrană caldă și cantități de alimente. Era un efort umanitar apreciabil pe care îl făcea Timișoara pentru cei năpăstuiți de război.
Din iunie 1944 războiul se abate direct asupra orașului. În noaptea de 16/17 iunie are loc primul bombardament efectuat de aviația Aliaților. Pagubele materiale au fost mari, însă locuitorii, disciplinați și instruiți din timp, s-au refugiat în adăposturi, suferind pierderi minime. Ziarul „Dacia” relata următoarele: „Bombardamentele anglo-saxone au vrut cu tot dinadinsul să transforme orașul într-o mare de flăcări. Obiectivele militare propriu-zise contau atât de puțin că n-au adus nici o duzină de bombe explozive, necesare atacării lor”. În zilele următoare, bombardamentele se repetă cu intensitate sporită, provocând și pierderi umane. În 20 iunie sunt lovite 24 case; în 22 iunie – 38 case; în 23 iunie – 37 case; în 24 iunie – 39 case; alte imobile sunt distruse în 26, 27, 28, 29 iunie. Bombardamentul din 3 iulie a fost devastator. Metodic și violent, valuri succesive de avioane aruncă bombe incendiare și explozive, locind centrul orașului, zona Gării de Nord, Mehala, Iosefin. Pagubele materiale sunt foarte mari, numeroase persoane sunt ucise în case și adăposturi.
După 3 iulie atacurile aeriene se reduc în intensitate, Potrivit fișelor înregistrate la Primărie, în lunile iunie-august, au fost incendiate sau distruse de bombe 650 de case particulare, mai multe imobile publice, rezultând câteva sute de persoane ucise sau rănite. În noaptea de 30 spre 31 octombrie 1944 orașul a fost bombardat violent de aviața germană, fiind distruse 188 de imobile particulare, iar zeci de persoane au fost ucise sau rănite. Peste 4.000 de locuitori au fost sinistrați în urma bombardamentelor la care a fost supusă Timișoara în anul 1944. Puternic lovite au fost străzile Bogdănești, Dunărea, Horea, Cloșca, Hașdeu, Banu Mărăcine, Pictor Aman ș.a.
După lovitura de stat din 23 august 1944, comandamentul hitlerist nu a renunțat ușor la Timișoara. Ca nod feroviar și rutier, ca potențial industrial, avea o însemnătate deosebită pentru forțele militare germane. În 23 august 1944, personalul comandamentului german din Timișoara, luat prin surprindere de ostașii români, s-a predat fără să opună rezistență. În planurile hitleriste, Timișoara trebuia să devină sediul guvernului fantomă creat de Horia Sima la Viena cu scopul de a împiedica noul curs al evenimentelor din România. De aceea, începând cu 11 septembrie, timp de o săptămână, initățile germane și maghiare declanșează acțiuni ofensive repetate pentru a se apropia și pune stăpânire pe Timișoara, apărată cu eroism de Divizia 9 Cavalerie Română. Până în 15 septembrie, puternice forțe de infanterie, artilerie, tancuri, motorizate se apropie, cu mari pierderi în oameni și tehnică, de periferiile orașului. În 16 septembrie, tancurile germane intră în Chișoda, Giroc, Ronaț, Mehala, Freidorf, Fratelia. După 95 de ani, un nou cerc de foc se strânge în jurul Timișoarei. Asaltul se declanșează în 17 septembrie, din mai multe direcții: Șag-Fratelia, Moșnița-Chișoda, Dumbrăvița-Vii. Înspăimântată, o parte din populație se refugiază în grabă spre Lugoj. A fost un moment de maximă gravitate. Publicistul Petru Sfetca lansează atunci un emoționant Apel populației timișorene, îndemnând-o la ordine, calm și rezistență: „Populația Timișoarei are o datorie de conștiință, să rămână pe loc și să facă zid de solidaritate împotriva dușmanului. Să fim calmi și să stăm treji pe baricade. Cu fruntea sus, suntem siguri de izbânda noastră”. Încrederea distinsului om de cultură s-a adeverit. Trupele române au dovedit o putere de rezistență și de dăruire exemplare, obligând unitățile inamice să se retragă. Cucerirea Timișoarei a eșuat, prin sacrificiul a 352 de ostași și ofițeri români, în special din Regimentul 13 Călărași, comandat de lt. col. Ion Enescu. Ziarul „Vestul” aduce un cald omagiu „soldaților români care au luptat cu o vitejie și o dârzenie fără seamăn”. Luptele au mai continuat și în zilele următoare, dar bătălia pentru Timișoara a fost definitiv câștigată de armata română.Articol preluat din lucrarea „Timișoara - monografie”, de Ioan și Rodica MUNTEANU
