E ciudat cum într-o vreme când ni se pare că timpul aleargă tot mai repede și mai necruțător, o mână de oameni, câțiva peste 60, au dat toate opreliștile la o parte, au învins anii și distanțele, unii dintre ei venind de peste mări și țări, și s-au întâlnit la Parța, pentru a-și reaminti de timpul în care au fost colegi de muncă la Ambalajul Metalic Timișoara ori pentru a depăna întâmplări de viață din cei 30-35 de ani de când nu s-au mai văzut.
Și, din nou ciudat, timpul nu ne cerne pe toți la fel prin sita lui, pentru că unii s-au recunoscut din prima clipă, deși au trecut peste trei decenii, iar alții au fost „ghiciți” după trăsături și gesturi, glas ori privire... Important este că s-au regăsit și, printre emoții și lacrimi abia stăpânite, s-au îmbrățișat și, pentru câteva clipe, au retrăit anii de odinioară.
Nici măcar nu a mai contat că, atunci, toți erau veseli și sprințari, iar acum, în cârjă ori în scaun cu rotile. Bucuria revederii a trecut peste toate ca un tăvălug care a netezit 35 de ani de viață.
Drumurile vieții i-au purtat prin țară sau străinătate, însă pentru toți, deopotrivă, un loc a rămas mereu acasă. Printre ei, fii ai comunei Parța, mulți dintre ei întorcându-se pe meleagul natal după mai mulți ani, în cadrul unei întâlniri pusă la cale de Valerian Chifan, un părțan mândru, implicat deplin în viața comunității locale. Alături de aceștia, pentru că mulți dintre ei au muncit la Timișoara, într-una dintre întreprinderile emblematice ale orașului, Ambalajul Metalic, au venit la Parța și foști colegi de serviciu. În mare parte, foștii angajați de la Ambalajul Metalic au fost colegi de clasă, mulți dintre ei la aceeași specializare, cea de sculer-matrițer.


În total, peste 60 de persoane, căutate și invitate de Valerian Chifan la Parța, și-au dat întâlnire, într-o seară blândă de septembrie, la Căminul Cultural din localitate.
Amfitrionul și gazda serii, Valerian Chifan, fost și el muncitor la Ambalajul Metalic sau Agatex, cum s-a numit după Revoluție, ne povestește: „La Ambalajul Metalic se produceau jucării, era una dintre marile fabrici de acest fel din țară. Se mai făceau, de asemenea, confecții metalice: cutii de cremă de ghete, bidoane din aluminiu pentru medicamente.
De asemenea, se mai producea lemn stratificat pentru paturi de armă, necesare la întreprinderea de arme de la Cugir. Anul trecut am organizat o întâlnire cu colegii de clasă de la Parța, unii dintre ei fiind prezenți și la această întâlnire. De asemenea, tot din Parța mai sunt prezenți 12 oameni care au lucrat la Ambalajul Metalic. Au văzut pe rețelele de socializare întâlnirea de anul trecut și mi-au sugerat să organizez una și cu ei. Suntem, în total, peste 60 de persoane la această adunare. Doi dintre foștii colegi au venit tocmai din Canada, o altă colegă, căreia noi îi spuneam «Japonica», pentru că tatăl său a fost japonez, iar mama, româncă, a venit din Suedia, iar alți 12 au venit din Germania.
Dintre cei care au putut fi contactați, spre bucuria mea, circa 70% au răspuns afirmativ invitației mele. Pe vremea aceea, eram în fabrică români, sârbi, germani, maghiari și toți ne aveam ca frații. Din păcate, avem și foști colegi care nu mai sunt printre noi”.
Adriana Kim, alias „Japonica”, a avut amabilitatea să schimbe cu noi câteva impresii: „Practic, eu sunt jumătate asiatică, jumătate sârboaică. Mama s-a născut în fosta Iugoslavie, tata în Coreea de Nord, iar eu sunt... româncă. Am muncit la Ambalajul Metalic până în anul 1983. Încerc să mi-i readuc aminte pe foștii colegi, prezenți la această întâlnire.
Unii dintre ei s-au schimbat mult de atunci, dar pe unii i-am recunoscut la prima revedere, să spun așa. La Ambalajul Metalic am muncit pe o mașină de eroziune prin ardere.
M-am mutat definitiv în Suedia acum doi ani, fiica mea a luat această decizie acum șase ani. La această întâlnire am venit pentru foștii mei colegi de muncă. M-am înțeles mereu foarte bine cu ei. Eram un colectiv foarte unit.
Se spune că nu contează anii care trec atunci când ai avut alături astfel de oameni, îți amintești mereu cu drag de ei.
În ceea ce privește întâlnirea de la Parța, pot spune doar că organizatorii sunt excepționali”.


Elisabeta Treier a venit la Parța pentru a-l însoți pe fratele domniei sale, Pavel Zuban, și el fost muncitor la Ambalajul Metalic: „Mă simt foarte bine la Parța, pentru că noi aici am crescut. Acum locuim în Timișoara. El a lucrat foarte mult împreună cu acești oameni, a fost apreciat și, iată, a răspuns invitației de a participa la această întâlnire de suflet”.


Pavel Zuban avea cinci ani când familia sa a venit la Parța. „Aici am crescut - ne spune -, am făcut aici grădinița și școala. Primele patru clase le-am făcut la secția maghiară, iar următoarele, la secția în limba română. M-am gândit mai apoi că decât să fiu, cum se spune, un școlit nepregătit, mai bine un meseriaș bun. Am ales școala de sculeri-matrițeri.
Am auzit de aceasta de la vecinii mai mari, care mi-au spus că această meserie înglobează mai multe îndeletniciri: lăcătușerie, frezare, electroeroziune... Așa am ajuns la Ambalajul Metalic, unde am lucrat circa 32 de ani. Am plecat apoi la o altă firmă, unde preparam plante medicinale pentru creme.
Întâlnirea cu foștii colegi mi se pare extraordinară. Sunt copleșit de bucurie și fericire. Cinste organizatorilor! Avem ocazia de a ne depăna amintirile trăite împreună, la fel ca în marea familie care a fost Ambalajul Metalic”.


Ștefan Koch a fost și el absolvent al Școlii Profesionale de la fostul liceu MIU (al Ministerului Industriei Ușoare): „Am început școala în 1972, ca și majoritatea colegilor de aici, iar practica o făceam pe strada 6 Martie, unde era centrala.
Am profesat ca și sculer-matrițer. Până în 1978, când am fost luat în armată, am lucrat la centrală, apoi am trecut pe Calea Buziașului. În anul 1985 am emigrat în Germania.
Am încercat în anul 1981 să plec din țară prin Ungaria, dar am fost prins. Ungurii m-au dat înapoi, mi s-a intentat un proces, dar am scăpat pentru că tocmai s-a dat o amnistie atunci. M-am ales doar cu o amendă de 4.000 de lei. Am mai încercat o dată în 1985, cu barca pneumatică peste Dunăre, la sârbi. Timp de 15 zile, cât am fost reținut la sârbi, mi s-au făcut acte în regulă și așa am putut pleca mai departe spre Germania. Acolo am lucrat în aceeași meserie ca aici.
M-am stabilit în apropiere de Stuttgart, fiindcă acolo este o zonă foarte industrializată și știam că pot găsi ușor de lucru.
Prima firmă la care m-am dus a fost Bosch. M-au primit cu brațele deschise și am rămas acolo. De 33 de ani lucrez la ei...
Revenind la momentul de la Parța, pot spune că este unul extraordinar și văd că foarte mulți se luptă cu... lacrimile.
Îmi pare rău că nu i-am putut găsi pe toți foștii noștri colegi care sunt acum în Germania. Sunt peste 35 de ani de când unii dintre noi nu ne-am văzut... Pe vremea aceea, eram mai tineri, eram cu toții prieteni, și rele, și bune le făceam împreună.
Pot spune că îmi aduc aminte că nu eram prea harnic și nici munca nu mi-a prea plăcut. Eram mai mult la brigada artistică, cântam, dădeam spectacole. Munca, de fapt, am învățat-o în Germania”.


Ioan Vass a lucrat și el la secția sculărie a Ambalajului Metalic, ca matrițer. „Am lucrat o perioadă și la aprovizionare, după care am plecat din țară. Era în anul 1990. După trei ani de stat în Germania, m-am reîntors, apoi am plecat în Canada. Am venit la Parța pentru că m-au atras amintirile, ne spune Ioan Vass. Am venit pentru colegi. Cine știe când ne mai putem întâlni? Sunt mai bine de 30 de ani de când nu ne-am mai văzut. Pe majoritatea nici nu i-am recunoscut.
Relațiile dintre noi au rămas aceleași, numai anii au trecut. Am venit împreună cu un alt fost coleg. Eu vin o dată la doi-trei ani în România, o am pe mama mea aici”.


Ida Parsch a venit la întâlnirea cu colegii alături de sora sa și de soțul ei, Wolfi. „Mă bucur că am venit în România - ne spune. Eu vin din Nürnberg special pentru întâlnirea cu colegii.
Ne-am înțeles ca o familie, mereu, și oamenii au rămas la fel ca înainte. La Ambalajul Metalic am lucrat la rectificare și era foarte frumos, pentru că eram tineri. Din țară am plecat imediat după 1990. M-am obișnuit, fetele mele sunt și ele în Germania. În țară mai am două surori, verișori, pot spune că toate neamurile mele sunt aici”.
Wolfi Parsch, soțul doamnei Ida, este absolvent de facultate la Timișoara, este medic generalist și ne spune că atmosfera de la întâlnirea de la Parța este ca... în România, adică prietenoasă, grație oamenilor.


Vasile Moise, fostul inginer-șef de la Ambalajul Metalic, a fost și el prezent la întâlnire: „Pe vremea mea, la fabrică lucrau 1.250 de muncitori. Oamenii pe care îi vedeți aici au mâini de aur. Toți au fost meseriași pricepuți. Colectivul și sufletul care au existat atunci nu prea mai există în zilele noastre. Sunt elevi care nu se mai întâlnesc după zece sau douăzeci de ani de la absolvire, dar noi ne vedem, iată, după mai bine de 30 de ani.
Noi ne gândim că acei ani au fost grozavi în primul rând pentru că eram mai tineri. S-a dovedit că noi, la Ambalajul Metalic, am fost un colectiv valoros. Îmi exprim regretul că, din păcate, la asemenea adunări ne strângem tot mai puțini, pentru că unii nu mai sunt printre noi. Ce e frumos este că foști colegi de-ai noștri, stabiliți în străinătate, s-au întors pentru o seară acasă. Pe vremuri exista concepția că noi am avut o industrie de fiare vechi. Nu e adevărat. Noi produceam accesorii pentru întreaga industrie textilă românească, o industrie cu zeci de mii de muncitori. Totul s-a distrus, însă. Mai trec pe la fosta ILSA, care făcea așa-zisa stofă englezească, iar acum văd că în locul fabricii se construiește un cartier foarte modern. Întâlnirea de aici este una de excepție. Cei care reușesc să adune alți oameni în jurul lor sunt oameni deosebiți, așa cum sunt cei care au organizat întâlnirea de la Parța. Faptul că ne-am adunat aici pentru noi reprezintă o adevărată comoară”.


Alexandru Dan a lucrat la Ambalajul Metalic și până în anul 1981 a fost coleg de secție cu cei prezenți la întâlnirea de la Parța: „În 1991 am trecut la serviciul aprovizionare.
În acest moment dețin o firmă care se ocupă cu instalații industriale de vopsire și sablare. Este minunat că ne-am putut întâlni aici, la Parța. Este meritul domnilor Chifan și Koch, care au reușit să ne strângă pe toți. Am avut un colectiv minunat și am trăit vremuri frumoase împreună cu acești oameni”.
Heinrich Weissgerber a fost coleg cu mulți dintre cei prezenți, a fost și la Școala Profesională, și a lucrat ca sculer- matrițer: „Pe vremea aceea munceam, cum se spunea, doar să întreținem producția. Am făcut și multe reparații, dar și multe scule noi. În ceea ce privește colectivul, toți eram prieteni. Dintre colegii de profesională, opt sau zece eram la Ambalajul Metalic, iar șase sau șapte suntem aici.
În anul 1980 am emigrat în Germania și muncesc în continuare acolo”.


Vasile Dancu a fost maistru la mecanicul șef de la Ambalajul Metalic, apoi maistru la secția de injectat mase plastice și mai târziu la jucării. Își aduce aminte că făceau jucării electrice, cu motoare: mașinuțe, tractoare. „Atmosfera între oameni era foarte bună. Tocmai pentru a ne aduce aminte de lucrurile frumoase de atunci ne-am întâlnit la Parța. Ne-am mai schimbat de atunci și ne regăsim un pic mai greu, abia după ce începem să discutăm. Pot spune că pe vremea aceea serviciul reprezenta a doua familie”.


Pentru ca toată lumea să se simtă bine, antrenul a fost asigurat de un DJ.
În timpul întâlnirii, cei prezenți și-au trecut gândurile într-un caiet special, însemnările urmând să rămână mărturii ale reunirii peste timp a colegilor de la Ambalajul Metalic și a fiilor localității Parța.


Petru Vasile TOMOIAGĂ