Notaţiile privitoare la evenimentele şi mizeriile zilnice se întreţes acum, tot mai mult, cu aprehensiuni arhetipale. Dincolo de lup - lupul singuratic -, a cărui ipostaziere arhetipală a asimilat-o explicit, revine, în această perioadă, cu insistenţa aproape obsedantă, reprezentarea unui râu… a unei ape imense, limpezi, uneori curgătoare… încât, treptat, se configurează, tot mai viguros, arhetipul RÂULUI… Azi, când avem în faţă capodoperele dorcesciene ale ultimelor decenii, putem sesiza cum constelaţia arhetipurilor sale - ce vor cuprinde şi POIANA, MUNTELE... etc. - s-a instaurat progresiv, venind din străfunduri.
Pe parcursul anului 1995, poetul se mută la Editura Amacord şi lucrează intens la versiunea românească a unei Enciclopedii a misticilor… mai termină două poveşti… şi pregăteşte pentru tipar volumul Abaddon.
Ultimii trei ani ai Jurnalului ne menţin în aceeaşi lume şi atmosferă ale editurilor, scriitorilor şi oamenilor de cultură din Timişoara şi din ţară. Autorul, fidel activităţii de redactor, va trece pe la Amacord, stabilindu-se apoi la Editura Excelsior (munca de editor al operelor de cultură e asimilată de Eugen Dorcescu ca o dimensiune destinală, căreia i se consacră cu un rost major, exemplificând, parcă, butada lui Noica: „După matriarhat şi patriarhat a urmat epoca secretariatului“, adică rostul major al celor care-i ajută pe alţii, producători şi creatori de lumi, să-şi „secreteze secretele”, astfel încât noul să se prezinte cât mai bine formulat şi receptabil, într-o „frumoasă formă”).
După scrierea şi editarea Psalmilor în versuri, Eugen Dorcescu va trece la versificarea Ecclesiastului, moment ce-l umple de o bucurie cvasiextatică: „Sunt fericit: lucrez, lucrez. Totul e teribil, de o profunzime ameţitoare… Pârjolul acesta mă sfărâmă şi mă înalţă deopotrivă”. Apoi, poate şi la sugestia altora, începe versificarea Pildelor. În viaţa exterioară, evenimentele nu sunt spectaculare. E pregătită şi consumată o vizită în Germania, prilej de meditaţie asupra stilului de viaţă de acolo şi de la noi. Iar lumea din preajmă e aceeaşi, cu frământările ei curente, pe care autorul le trăieşte şi le consumă alături şi împreună cu cei din jur. Astfel încât îşi notează: „Pe zi ce trece, neorânduiala, dezastrul din jur sporesc”. Se intensifică însă trăirile interioare. Râul apare mereu în vise, ca o apă cuprinzătoare şi limpede.
Trecând dincolo de 50 de ani, sunt fireşti şi reflecțiile privitoare la trecut... şi întrebări precum: „Mai am oare resurse pentru fericita exaltare a unui nou început?”. În august 1997, îşi notează: „Mă apropii de vârsta bilanţurilor. Mai întâi, voi spune că regret întârzierea cu care m-am inițiat în Scripturi… Ani întregi m-au obsedat Freud, Jung, Lakan...”. Bilanţul existenţial, aşa cum transpare el în Jurnal, creionează destul de clar procesul unei lente metanoia. Din perspectiva unei psihologii abisale, trimiterile la Jung sunt, însă, poate prea marginale... mai ales dacă ţinem seama că acesta îşi încheie căutările concluzionând (în lucrările sale asupra Alchimiei) că „arhetipul arhetipurilor este Iisus”. Sunt sigur că Eugen Dorcescu, cel de azi, ar aprecia această viziune.
De-a lungul celor opt ani pe care ni-i oferă Jurnalul publicat (1991-1998), putem urmări, cred, şi altceva decât „un material pentru cineva interesat de cronica (romanescă) a acelor ani”. Căci ni se oferă, evident, şi o imagine asupra drumului interior, prin care s-a constituit acel edificiu ce a făcut posibile capodoperele maturităţii târzii ale Poetului. Dintre care am să amintesc aici doar patru, ce se corelează cu evenimente existenţiale semnificative, arhetipale, ale drumului său de viaţă: Moartea tatălui, 2005; Elegiile de la Bad Hofgastein, 2010 (moartea mamei); Nirvana, 2014 (moartea soţiei); Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ediție critică, ne-varietur de Mirela-Ioana Borchin, 2015; Elegiile de la Carani, 2017 (resurecția și reculegera de la capăt, alături de soția Mirela-Ioana).
Textul Jurnalului de faţă nu poate fi rupt, sunt convins, de ceea ce Poetul a edificat în agora cultural-spirituală în deceniile ce au urmat acestor notaţii. Cred că, exact în acest sens, ÎNGERUL ADÂNCULUI poate fi considerat parte a „operei complete”. Deşi ne dezvăluie doar un fragment din viaţa şi opera lui Eugen Dorcescu, paginile sale ne atrag atenţia asupra conturului arhetipal al acestora. Notaţiile vieţii cotidiene, din care e ţesut prim-planul Jurnalului, sunt dublate nu doar de vertijurile vieţii socio-politice, ale căror umbre pâlpâie pe fundalul scenei.
Ci totul e ghidat ferm - se simte mereu aceasta - de tensiunea sintagmei lui Augustin: „Este în noi ceva mai adânc decât noi înşine”... Ceva, care nu doar ne atrage, ci ni se impune cu forţa unui imperativ categoric, ca un drum pe care nu-l putem refuza... pentru a căuta şi desluşi rostul ce ne-a fost destinat pe lume.
Poate că acest parcurs de individuaţie, prin care devenim cu atât mai mult noi înşine cu cât scoatem la lumină, din adâncuri, partea de cer ce ne-a fost hărăzită, are multe căi de realizare... Dar cel pe care a înaintat Poetul Eugen Dorcescu e desigur o cale regală. Am resimţit acest lucru – pe care-l ştiam, de fapt, de mult timp – citind, în Săptămâna Patimilor, paginile de Jurnal ale fratelui meu întru spirit, doar cu câţiva ani mai tânăr, Eugen Dorcescu...
Ele m-au susţinut să trec peste acest Paşte, în care HRISTOS A ÎNVIAT fără ca mulțimea de credincioşi să poată fi în biserici...
Amin.