„Evanescențele”... reminiscente ale lui Eugen D. Popin

 

Cu bucurie anunț, și pe Gogea’s Blog, apariția unui nou volum de poezii al poetului Eugen D. Popin, prietenul și mein Herausgeber und verantwortlicher Redakteur, la revista ALTERNANȚE. Editura Limes, fondată și condusă de un alt important poet al generației noastre, prieten al nostru de multă vreme, Mircea Petean, fixează grafic cu o eleganță consonantă sugestia de fundal a poemelor, grație graficienei Oana Stepan. Cartea are toată acoperirea în „aurul” cuvintelor pentru a fi fost inclusă în „Colecția Magister”.

Mereu de „veghe”, la liniștea „sufletelor îngenuncheate”, poetul descifrează în „vitralii” și în „paginile/celor uitați/sau [care] ne sunt/în preajmă” „epifaniile” „evanescente” ale „ființei cea de pretutindeni”. În „murmurul kaddishului” își găsesc refugiul „iubirea/fidelitatea/memoriei”. Descrie „linia/care/ne desparte/de propria/noastră/umbră”.

Eugen D. Popin este un poet inspirat, „reminiscențe” din Cartea Sfîntă licăresc fosforescent în sintaxa austeră a poeziilor lui. Motto-ul cărții, extras din Novalis – „Totul mă călăuzește îndărăt în mine însumi.” – ne avertizează că nu doar „slovele”, ci și „tăcerile/tălmăciri/necuvîntate” mărturisesc despre „spovedania /nerostită /răsfrântă/între tăcere/și cer”. O foarte smerită invocare a unei „rugăciuni a inimii” este disimulată, nu fără îndoieli dramatice, în versurile și versificația volumului. Într-o continuă și tensionată aspirație ascendentă, pentru care poetul are de optat între „iederă” și „trepte” (sugestiile celor doi termeni sunt cît se poate de transparente!), Eugen D. Popin cedează modest locul său, ca și cum încă n-ar fi pregătit pentru această experiență, persoanei care îl duce în spate: „se cuvine/să lași/pe cel din tine/să te poarte/să te mărturisească/să lăcrimeze”. Mărturisind: „neîndoielnic/ai acum/totul/numai pentru tine/dar nicidecum pentru amândoi”, poetul lasă să reverbereze nostalgia unui eu întreg, unic, nefracturat, eliberat de suferință.

Ajuns în acest punct al însemnărilor mele despre recenta carte de poezii semnată de Eugen D. Popin, mă voi sprijini, preț de o clipă, de Micul tratat de estetică teologică (Eikon, 2016) al regretatului cărturar Petru Ursache, în care citim (la pag. 340): „Viziunea apofatică a existenței superioare este ca un vis mereu neîmplinit. Ea menține starea de suferință și neîmplinire a individului și-i întărește dorința «lepădării de sine»; adică mutarea propriei ființe din materialitate în spiritualitate.”

Eugen D. Popin se desparte, cu fiecare nouă carte pe care o scrie, tot mai mult de ceea ce nu este atins de Sfîntul Duh, de Dumnezeu. Nu poți, ca cititor, să nu-l însoțești în acest exercițiu spiritual înălțător!

Posted on iulie 4, 2018  

https://vasilegogea.wordpress.com/2018/07/04/evanescentele-reminiscente-ale-lui-eugen-d-popin-la-aparitia-unui-nou-volum-de-poezii/

 

 

 

Iluzia realității și realitatea iluziei

 

Una din cheile posibile (şi privilegiate), la care ar putea recurge o lectură de adâncime a noului volum de poeme, semnat de Eugen D. Popin, este chiar titlul acestuia: Evanescenţe (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2018), dacă scrutăm nu doar sensul curent, ci și etimonul îndepărtat al cuvântului. Evanescență reproduce francezul évanescence, care, la rându-i, își are originea în latinul evanescere „a dispărea”. Un alt ghid ar fi, apoi, motto-ul din Novalis: „Totul mă călăuzește îndărăt în mine însumi”.  

Enunț important, în general, dar și în context, respectivul motto, fiindcă, în lapidaritatea lui, evocă însuși procesul desprinderii de Maya, de Iluzie, și șansa regăsirii naturii intime a subiectului liric. Înțelepții au spus-o de mult: exteriorizarea conștiinței reprezintă unica sursă a fenomenelor. Și, invers, interiorizarea ei conduce eul spre esență, spre Lumina eternă, spre Vacuitate. Această pulsație, acest balans continuu, este chiar viața ființei conștiente, existența problematică, dilematică, a Persoanei. Marii gânditori au aprofundat misterul, iar poeții l-au intuit și continuă să-l intuiască.  

Între poeții atrași de introspecție și de căutarea ființei se numără și Eugen D. Popin, așa cum probează, îndeosebi, recenta sa carte. Înscenarea însăși a discursului este evocatoare. Eul se află (sau se închipuie) la o limită, abia conturată, lângă un curs de apă (râul, pârâul timpului), în preajma unei punți ce leagă două maluri – unul tot mai vag, în trecut; altul, încă nedeslușit, în viitor. Alegoria este, și ea, evanescentă, dată fiind intensitate melancoliei:  

 

„așezat  

pe mal  

încropesc  

ceva  

estompat  

fără vlagă  

pătimesc  

răbdător  

într-un târziu  

mă apropii  

îngemănându-mă  

insidios  

cu sfioșenia pruncului  

îngenuncheat  

dinainte-ţi  

și a neputinţei  

te zăresc  

dincolo de cunoaștere  

de ispită  

de lutul  

tot mai misterios  

nedeslușite  

șoapte  

asediază  

tandru  

memoria  

tulburând  

spovedania  

nerostită  

răsfrântă  

între tăcere  

și cer”  

 

Contactul cu lumea se diminuează, pe măsură ce aceasta își asumă, tot mai decis, evanescența (dispariția), în favoarea unei tot mai strânse amiciții cu verbul, în ambianța și sub strania veghe ale unei tăceri tot mai compacte („tăcerea/ vecinătatea/ în care/ suntem”):  

 

„mă  

destăinui  

cuvintelor  

 

deasupra  

genunea  

cerului  

transparenţă  

înălţare”  

 

Formele de organizare a ceea ce numim realitate – timpul și spațiul – se fragilizează, întrucât conștiința definită (cea individuală), sesizându-și apartenența la conștiința nedefinită (supraindividuală), începe a se elibera de tirania lor iluzorie:  

 

„pe malul râului  

clepsidra  

goală  

 

tainicul înnoptării  

peștera pustnicului  

pustie”  

 

Mai mult : poetul, ca la o trezire din vis, ca într-o presimțire, ca într-o iluminare („luciditate”), tulbure încă, încearcă beatitudinea, dureroasă, deocamdată, a non-eului, a renunțării la iluzoria identitate imuabilă:  

 

„luciditatea  

zădărnicia  

absurdul  

 

ca de obicei  

uit  

că exist”  

 

Din vecinătatea acelei punți fatidice, pe care omul se află, clipă de clipă, indiferent de vârstă, fie că își conștientizează sau nu condiția(„împătimit/pârâul/ascultă/respiraţia/

celor doi/adolescenţi/opriţi/pe puntea/dintre maluri”), cosmosul și oicumena, lipsite, măcar parțial, de sprijinul Iluziei, încep a-și revela vacuitatea. Par a nu mai avea o identitate intrinsecă, indubitabilă, își pierd înfățișarea autonomă și compactă, „se fărâmițează”, în funcție de acea pulsație înăuntru – în afară a conștiinței:  

 

„gânduri  

ne stau dinainte  

fărâme  

din ceea ce  

ne-a fost  

cândva  

dăruit”  

 

Nu e vorba doar de legea entropiei universale, ci de o cosmomahie sui-generis, încă timidă, declanșată și operată lăuntric, întrucât numai și numai conștiința/ Conștiința există cu adevărat. Fenomenele sunt acte de conștiință, după cum omul însuși este o conștiință devenită vizibilă.  

 

Ca urmare, împlinindu-și rolul așa-zicând demiurgic, conștiința definită a poetului încredințează cuvintelor fragmente ale unei ambianțe naturale (sau sociale), plastice în sine și fără consecințe în plan istoric, semne de reținut, însă, în planul destructurării aparenței și în acela al reflecției lirice de profunzime:  

 

„albul  

florii  

de măr  

la umbra  

streșinii ruginite  

stropi  

de ploaie  

umplu  

tăcerea” ;  

sau :  

„ariciul  

învăluit  

în  

ambiguitatea  

înserării  

poteca  

pustietatea” ;  

în fine :  

„lângă  

pendula  

prăfuită  

fereastra  

întredeschisă  

întunecată  

alături  

câteva raze firave”  

 

Explorarea unui asemenea teritoriu mental și afectiv nu poate fi lipsită de angoasă:  

 

„nu îndrăznești  

să treci  

nici măcar  

cu gândul  

dincolo  

de mal  

lăuntrul  

ţi-e  

tulbure  

rănit  

de-atâta  

risipire  

de negăsire  

răvășit  

acum  

se cuvine  

să lași  

pe cel din tine  

să te poarte  

să te mărturisească  

să lăcrimeze”  

 

Acum, „cel din tine” pare a înțelege, în sfârșit, că e una cu „tine” și cu lumea ; acum, i se deslușește, tot mai convingător, tot mai asigurător, celui care contemplă (și se contemplă), că dinamica neobosită a conștiinței avea (și are) un țel și un sens – Calea :  

 

„căutarea  

e întoarcere  

la cuvântul  

nerostit  

răspântia  

malul  

pârăul  

de foc  

strălucoarea  

mai apoi puntea  

și-ntr-un sfârșit  

calea”  

 

Îl cunosc, de câteva decenii, pe Eugen D. Popin. Și îi cunosc poezia. Eu nu dau sfaturi nimănui. Cine sunt eu să dau sfaturi? Dar o sugestie îmi pot îngădui: Iubite prietene, urmează (și urmează-ți) Calea. La capătul ei, îți poți găsi și chipul, și asemănarea.  

 

Timișoara, 29 iunie 2018

Eugen Dorcescu