Interviul, prezentat fragmentar aici, a fost realizat pentru TVR Timişoara în balconul Operei în preziua concertului pe care Erlend Krauser avea să-l susţină în 29 noiembrie 2008, pe scena Liceului de Muzică (al cărui elev a fost până în 1977), în cadrul Festivalului Internaţional de Jazz, la 31 de ani după ce a părăsit România. Erlend Krauser va urca, după mulți ani, din nou pe o scenă din România alături de Nicu Covaci, la Gărâna, la a doua ediție a Wolfblues Festival, în 29.07.2017.  

   

Bluesul de Freidorf, trecut prin experienţa complexă pe care Erlend Krauser a acumulat-o cu formaţia de folk progresiv Pro Musica și cu proiectul experimental de free rock KPK, s-a înălţat până a ajuns pe aripile pe care Pasărea Roc Phoenix le-a desfăcut cu generozitate pentru tânărul care a găsit în muzică alinarea şi răspunsul la întrebările existenţiale tot mai chinuitoare. Împreună şi-au luat zborul către lumea liberă. 

- A fost experienţa Phoenix.

 - Asta a fost ultima treaptă care putea fi atinsă în România: trupa cea mai mare, succesul cel mai mare...

- Cum ai ajuns tu să cânţi cu Phoenix?

 - N-a fost deodată. S-au făcut nişte paşi. Covaci mi-a acordat câteva ore de chitară. M-am dus la el pentru că era singurul pe care-l ştiam şi care atinsese un nivel mai înalt. Eu am început să cânt la chitară. Nu aveam probleme cu mâna stângă, dar cu dreapta nu ştiam cum e mai bine să lucrez, cu pană sau fără... A fost totul foarte rapid, pentru că eu eram hotărât şi în viteză lansat pe acest autobahn, învăţam foarte repede. La un moment dat, nu mai avea ce să-mi arate. Auzise că sunt violonist la Pro Musica şi m-a întrebat dacă vreau să cânt cu Phoenix ca violonist. M-a bucurat foarte mult propunerea lui şi am acceptat imediat.  

- Ai intrat în formaţie ca violonist?  

- Nicu nu a fost interesat de încă un chitarist în trupă. Acesta era job-ul lui. Eu totuşi am insistat, i-am spus: Îţi cânt la vioară tot ce vrei, dar vreau să cânt şi la chitară. A fost un fel de luptă, el s-a opus o vreme, eu am insistat, a fost greu, căci eram amândoi încăpăţănaţi. Experienţa a fost deosebită pentru mine. Am intrat în prima ligă!  

Într-o primă fază, noua formulă a grupului Phoenix, conform ritualului de iniţiere pe care liderul Nicu Covaci l-a impus noilor membri, a cântat o serie de concerte de genul „seri dansante”, de trei-patru ori pe săptămână, în sala Lira, de fiecare dată plină. Erlend cânta la vioară electrică, dar a reuşit să-l convingă pe Nicu să interpreteze spre finalul serii şi un blues marca ZZ Top, Blue Jeans Blues. Cu un semn discret a primit undă verde. Cu chitara în braţe parcă intrase în transă iar bluesul a ţâşnit cu atâta pasiune din vârfurile degetelor ce atingeau corzile, încât ne-a electrificat pe toţi cei care simţeam deodată că plutim pe un nor albastru deasupra realităţii cenuşii. Au urmat concertele mari, la Sarmizegetusa, pe stadioane şi... marea evadare. 

 - Şi asta-i datorez lui Nicu, da. Eu eram încă un copil, aveam 19 ani şi nu eram prea conştient de riscul asumat. Dacă mă gândeam poate o clipă la pericol, poate aveam îndoieli, dar nu a fost cazul atunci. Unde am ajuns prin acel pas şi ce s-a întâmplat din momentul intrării în Germania este, însă, o cu totul altă poveste, care nu a fost reflectată şi explicată prea bine. Atunci, de fapt, a fost omorât spiritul trupei. Cel puţin acesta este punctul meu de vedere. Din momentul în care am pus piciorul pe pământul Germaniei, sufletul trupei a pâlpăit ca flacăra unei lumânări şi s-a stins. N-a mai existat. Nu ştiu de ce. Dar sunt convins că exact asta s-a întâmplat. Din momentul acela nu s-a mai făcut nimic. Nu cred în fenomene paranormale şi nu cred că ne-a vrăjit sau hipnotizat nimeni cât am stat ascunşi în boxe, nici pe Nicu, care stătea în faţă cu şoferul, dar s-a întâmplat ceva inexplicabil şi pur şi simplu pasărea Phoenix a zburat altundeva. 

- Pentru tine a început marea aventură. Te-ai trezit deodată în lumea liberă cu speranţe, însă fără nici o bază. Cel puţin nu ai fost singur.

- Eram cu Ţăndărică şi cu Ioji... Ne-am pus întrebarea: Ce facem acum? Ne întoarcem acasă? O luăm pe undeva la întâmplare? Mergem în America? Ne-au trecut tot felul de idei prin minte. Ne-am propus totuşi să încercăm să încropim ceva, să vedem ce ne vine în minte să cântăm dacă facem trupă care să nu aibă nimic comun cu ce am făcut până acum. Nu ştiam în ce direcţie s-o apucăm, dar am început să repetăm, am schiţat nişte piese, am încercat să compunem într-un spirit nou şi aşa s-a născut Madhouse. Am ascultat după 31 de ani acele înregistrări (acum pe un album lansat pe piaţa românească de casa de discuri Prier, din Arad, intitulat Giaca de blue - n.m.) şi am constatat că nu sună rău. Iniţial Madhouse a făcut un prim album catastrofal, apărut pe vinil în 1978, From The East, o rătăcire totală, cel puţin în cea ce priveşte producţia sunetului.Cu Madhouse am dobândit alt statut. Dar renunţând la Ţăndărică, s-a cam spart vraja. Atunci a venit propunerea de la grupul Lake. Văzând că la Madhouse eram principalul compozitor şi solist, că scriam şi textele, au considerat că aş fi binevenit în componenţa lor. Se pregăteau pentru un turneu important. Mi-a picat foarte bine această schimbare, a fost prima dată de când am plecat din România că am putut să am puţină linişte, să răsuflu uşurat şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu. Dintr-un trio în care munceam în faţă ca pentru trei oameni, cântând la voce, la chitară ritmică şi ca solist, am intrat într-o combinaţie în care muncea toată trupa, aveam aer în jurul meu şi puteam să mă lansez în nişte solouri spectaculoase. Am făcut cu ei şi un disc (Hot Trail), care şi acum sună foarte bine. Am renunţat la Madhouse. Apoi am hotărât să merg mai departe singur, să nu mai trag pe nimeni după mine. Aveam 22 de ani şi mă simţeam obosit. Acum am 50 şi mă simt ca la 22. Atunci mă simţeam ca la 80 de ani, mă întrebam ce să mai fac, a venit familia şi copilul, viaţa s-a schimbat. Nu a mai fost, deodată, vorba numai de muzică, ci şi de existenţă. ...Am mai făcut nişte experimente şi după Madhouse și Lake. Am cântat cu trupa Roter Mund în cadrul curentului Neue Deutsche Welle. La un moment dat, m-am oprit - cred că aveam atunci 24 sau 25 de ani - şi mi-am zis: Gândeşte-te acum bine unde-ţi merge trenul ţie! Am simţit că-mi scade pofta de a face muzică, nu ştiam dacă mai vreau să fac asta. Alţii ajung pe la 45 de ani la această criză a vârstei de mijloc, iar eu am trăit-o foarte devreme. Am stat şi am meditat o vreme şi s-a născut o mică sămânţă, a încolţit o idee... Am realizat că nu mai îmi găsesc cuvinte potrivite cu care să mă exprim. Lucram la nişte compoziţii şi nu-mi ieşeau cuvintele care să exprime ce simţeam. Mă întrebam dacă în aceste vorbe este esenţa sufletului meu. Din start era clar că textele trebuie să fie în engleză, care nu e limba mea maternă. Aveam dubii. Să apelez la traducător? Pot să mă exprim printr-un intermediar? NU. Am decis: de astăzi fac muzică doar prin instrumentul meu. Mi-am dat atunci seama că am folosit foarte puţin din posibilităţile expresive ale chitarei. Aşa a început noul meu drum, pe care mă aflu şi acum. Am realizat că aşa pot să redau nişte culori, nuanţe, compoziţii picturale care izvorăsc din suflet, fără să mă mai împiedic de cuvinte. La muzica instrumentală nu ai graniţe, ţi se deschid nişte lumi mult mai complexe. În acelaşi timp, mi s-a articulat şi un alt gând, căci, inevitabil, avem în noi un Dumnezeu şi un Diavol, şi mi-am spus: Tu crezi că aşa ceva se va difuza la radio? Vei fi sărac! Ce faci? Stăteam aşa cu Dracul şi cu Dumnezeu la masă şi m-am hotărât. Aşa am să fac. Indiferent dacă ajung sub pod sau pe pod, eu asta am să fac. Mă bucur că am rezistat şi m-am menţinut pe drumul acesta. Puteam să realizez mai mult dacă personalitatea mea nu ar fi atât de complicată, aş fi ajuns mai cunoscut şi poate că aş fi revenit mai devreme în România. Se pare că toate aceste ocoluri fac parte din drumul meu. 

Despre revenirea în Timișoara în 2008, după 31 de ani, pe aceeași scenă a liceului de muzică pe care a susținut ultimul examen, în 1977, Erlend a mărturisit : 

- Mi-am spus că merg acolo de unde am plecat pentru a duce înapoi acest dar pe care l-am luat de acolo, pentru a cânta esenţa celor şase discuri pe care le-am făcut până acum. Dixi era puţin sceptic, se gândea că lumea, publicul nu va accepta prea bine muzica asta. Lasă lumea - i-am zis, lumea suntem noi. Universul, când faci muzică, se revarsă în tine, prin tine. Dacă lumea apreciază sau nu ceea ce faci..., asta-i altă poveste, asta e scris în stele. Dacă oamenilor nu le place, asta e. Nu am venit cu gândul de a fi popular, n-am venit să mă milogesc ca altora să le placă muzica mea. Am venit să le cânt celor de aici şi apoi mă întorc la Hamburg şi asta e. Eu încerc să fac, împreună cu ceilalţi trei instrumentişti de pe scenă, un concert minunat. Se vorbeşte atât de mult că m-am întors după 31 de ani, cum arăt, ce am realizat. Asta nu este deloc important. Piesele mele au venit aici şi m-au tras şi pe mine:„Hai, Erli, dă-ne o şansă, te rugăm. După 30 de ani! Hai, că stăm aici, pe discurile astea şi nu ne ascultă nimeni”. Eu sunt un om care are acest dar de a cânta la chitară aşa cum cânt. Însă piesele, muzica, ceea ce s-a creat prin mâinile mele, asta e tot ce este important. După ani de zile, când mai ascult un disc mai vechi, mă simt uimit: Asta ai făcut tu, mă?!

Mulţi ani Erli a colaborat cu succes în orchestra condusă de James Last. A fost unul dintre puţinii solişti care a propus la fiecare turneu o piesă din repertoriul internaţional în versiune proprie. Cântecul „Always On My Mind”, cover al hitului cântat de Kenny Rogers, a avut un succes imens în întreaga lume!  James Last ne-a părăsit acum doi ani ( 9 iunie 2015). 

Erlend Krauser a realizat între timp albumul care se datorează, într-o oarecare măsură, şi acestui parcurs care a trasat un amplu arc peste timp şi prin spaţiu, de la Freidorf la Hamburg, asemenea unui curcubeu dublu prin care a trecut cândva semeţ în zbor pe aripile unor vise şi speranţe despre care nu doreşte să spună dacă s-au împlinit atâta timp cât încă levitează. Cariera solistică îi oferă, însă, satisfacţii artistice şi materiale, cele şapte albume sunt apreciate de critici şi melomani, a reuşit cu Flight Of The Phoenix (1991) să pătrundă în topul revistei Billborad şi să atingă un tiraj foarte bun pentru un album cu muzică instrumentală. După mai mulţi ani, a cântat din nou alături de fratele său Dietrich şi cu Mircea Florian iar acum, sâmbătă, 29 iulie 2017, la Gărîna, va urca din nou pe o scenă din România alături de Nicu Covaci. 

Bluesul, început pe canatul uşii din casa părintască din Freidorf, a decolat şi s-a răspândit în eter şi de-a lungul anilor a încântat o lume întreagă, aparent atât de mare, dar pentru lupii rătăcitori şi pentru muzica lor, totuși atât de mică. 

Mimo OBRADOV