Interviu acordat în exclusivitate de Ian Anderson lui Mimo Obradov de la TVR Timișoara cu ocazia concertului Best Of Jethro Tull susținut în 19 februarie 2017 la Timișoara

 

 

- Înainte de toate permiteți-mi să exprim bucuria că ați venit la Timișoara unde încă din anii ’70 tinerii de atunci visau doar că-i vor vedea vreodată pe Jethro Tull și Ian Anderson în concert. Vă spun și în numele lor: Bine ați venit!

- Vă mulțumesc foarte mult. Vă spun și eu bun venit în elita orașelor care vor fi capitale culturale. Noi am sosit cam devreme pentru această mare sărbătoare.

- Dar ați fost în România când Sibiu a fost capitală culturală a Europei! Ne puteți descrie experiența Dumneavoastră românească?

- Am început să vin în România de mai mulți ani și am susținut mai multe concerte dar mi-am petrecut chiar și o vacanță cu soția mea acum doi ani aici și în Bulgaria. Este o țară de care mă simt puternic legat, nu știu de ce dar presupun că, asemenea altor țări care după al doilea război mondial și în timpul războiului rece au trecut în alt bloc, România și Bulgaria au devenit destinații de evitat, înfricoșătoare - așa știam noi acolo, la noi acasă - așa că ni s-a părut interesant, după ce situația politică și socială s-a schimbat, să vizităm aceste țări și să realizăm că oamenii erau la fel, că un dictator nu înseamnă că și țara e damnată.

- Vorbind despre legăturile pomenite aș remarca și faptul că elemente ale muzicii celtice se regăsesc și în România, în folclorul arhaic sunt melodii asemănătoare cu cele din insula britanică. Această conexiune s-a simțit și în muzica rock de aici.

- Cred că muzica folclorică a multor țări europene s-a născut și s-a răspândit odată cu valurile de migrații care au pornit din Orientul Mijlociu acum zece mii de ani, s-au întins spre nordul și vestul Europei și au lăsat niște elemente comune impregnate în experiența muzicală a oamenilor. Din Balcani până în nordul Franței, în Irlanda și Scoția... și chiar până în Scandinavia. Asta este legat de mișcarea populațiilor. Presupun că acum un număr mare de ospătari și bucătari români din Londra vor percepe altfel muzica din Anglia.

- Remarc flautul Dumneavoastră frumos și valoros. Ați decis ca acesta  să fie instrumentul principal și nu chitara care devenise un clișeu deja în anii 1960: omul cu chitara.

- A fost un clișeu bun. Mulți tineri își doresc și astăzi să fie chitariști eroi la fel ca atunci. Când am început să mă ocup de muzică a fost o concurență acerbă, apăruseră Jeff Beck, Jimmy Page, Jimi Hendrix, Eric Clapton, Richie Blackmore... lumea era plină de chitariști excepționali așa că la vârsta de 20 de ani m-am hotărât să cânt la altceva iar chitara s-o folosesc pentru a compune și am ales flautul. Este mai mic, compact, m-a atras pentru că e ca un ceas elvețian, frumos finisat, perfect din punct de vedere mecanic. Scopul meu, când am avut 21 de ani și am început să cânt cu Jethro Tull, a fost să promovez flautul ca instrument principal într-o formație rock.

- Ați fost unul din pionierii care au promovat flautul în rock. În jazz asta s-a întîmplat deja...

- Au  mai fost câțiva flautiști; cel din grupul Moody Blues a cântat la flaut înaintea mea. De obicei saxofoniștii foloseau și flautul, Chris Wood de la Traffic... Nu am fost singurul flautist în rock dar eram poate cel mai zgomotos.

- Cum de ați luat decizia ca după primul album This Was să treceți de la blues rock la o muzică influențată de cea clasică, de J.S. Bach, de muzica medievală?

- Decizia am luat-o încă înainte de a imprima primul album dar am pornit ca trupă de blues pentru a cuceri mai rapid publicul din Marea Britanie. Mi-am dorit de la început să compun propriile cântece. M-am privit în oglindă pe când aveam 16-17 ani și am început să cânt blues căci mi-a plăcut, la fel ca și jazzul, și mi-am zis: eu nu sunt negru, nu am experiența omului negru, nu fac parte din cultura și tradiția care au creat muzica negrilor americani, care ne-a dat blues și jazz. Nu afirm că nu erau și albi care cântau bine blues dar nu am vrut să devin un imitator al celor a căror experiență și personalitate era adânc înrădăcinată în expresia negrilor americani așa că am decis că nu acolo vreau să mă îndrept. Fiind pragmatic și oportunist am hotărât că voi cânta blues încă un an doar cu scopul de a deveni un muzician profesionist. Chitaristul nostru de atunci, Mick Abrahams, era chitarist de blues și nu s-a regăsit în orientarea mea muzicală...

- Da, a plecat și a înființat grupul Bloodwyn Pig... dar Jethro Tull a atins rapid succesul. Albumul Stand Up a ajuns în topuri, nu doar în Anglia.

- A fost un succes surprinzător în vara anului 1969 cînd Stand Up s-a plasat pe primul loc în topul din Marea Britanie. Asta a fost pentru că atunci a început să se afirme ceea ce presa a numit ca muzică rock progresivă, termen folosit prima dată în presa britanică în 1969 pentru a descrie muzica rock care a ieșit de sub influența muzicii rock & roll și blues americane. I-au spus progressive pentru că a preluat și alte influențe, alte surse de inspirație. Țin minte că am citit asta și mi-am zis că e ceva bun, că ceea ce fac se poate numi progressive rock, termen care în doi-trei ani a devenit prog rock și au apărut trupe precum Emerson, Lake & Palmer, Genesis, Yes, formații nu doar cu elemente teatrale ci și cu o doză de exhibiționism muzical, cu mai puțin suflet și inimă dar cu o priză puternică la public. Noi nu am fost niște muzicieni atât de virtuozi atunci, nu puteam cânta atât de precis ca cei de la Genesis sau Yes, eram o versiune mai puțin șlefuită a ceea ce făceau ei.

- În acea vreme aveați muzicieni foarte abili, un baterist redutabil, Barriemore Barlow, un basist bun, Jeffrey Hammond, înaintea lui a fost Glen Cormick, apoi John Evan la claviaturi, cu toții instrumentiști foarte buni așa că v-ați permis să dezvoltați o expresie ce ține, cum spuneați, de rockul progressive dar cu influențe clasice. Compozițiile erau foarte bine structurate și nu atât de libere ca cele ale grupului Yes, de exemplu.

- Am încercat întotdeauna să fiu ceea ce sunt, am compus piese lungi sau scurte, îmi place schimbarea și nu să mențin aceeași manieră de abordare a muzicii. Pentru mine cântecul își primenește propria identitate în timp ce-l compui și apoi nu-ți rămâne decât să explorezi și să cauți cea mai bună soluție. Următorul cântec care-l compui poate fi total diferit ca manieră sau orientare muzicală. Ca autor încerc să creez cântece originale și nu inspirate din creațiile altora care să sune comun.

- Succesul imens al albumului Thick As A Brick v-a surprins?

- A fost o mare ușurare că a avut așa un succes pentru că noi am cam riscat oferind fanilor o lucrare elaborată, bazată pe un subiect suprarealist, umoristic și satiric în formatul rockului progressive. Muzica a fost serioasă însă și persiflantă la adresa unor grupuri precum Yes. Am mizat că fanii vor accepta asta și așa s-a întâmplat. Chiar și în America unde nu ne așteptam să aibă așa un succes...

- ...dar a ajuns pe locul întîi în America. Ați pomenit că nu vă așteptați la așa un succes în S.U.A. unde criticul american Lester Bangs a publicat atunci un eseu intitulat Jethro Tull, mari în Vietnam! 

- Păi, Jethro Tull chiar au fost mari în Vietnam! Motivul este că în război mulți soldați americani ascultau muzică rock și Jethro Tull, ca să nu înnebunească în timp ce se confruntau cu moartea în junglă. Era ceva care îi ajuta să mențină legătura cu ceea ce este acasă. Dar Jethro Tull a fost și în spațiu. Am un flaut care a fost timp de șase luni pe o stație spațială și un CD cu albumul Aqualung care a fost la bordul unui Space Shuttle în 1980. Da, muzica mea a fost în spațiu precum și în multe colțuri ale lumii. S-a folosit și ca să-l alunge pe generalul Noriega din ambasada din Panama, unde se baricadase. Forțele speciale americane au parașutat oameni acolo în încercarea de a-l captura. Au instalat difuzoare mari în jurul clădirii și au difuzat la volum maxim muzică rock câteva zile la rând. A fost un război psihologic. Printre discurile difuzate a fost și Too Old To Rock & Roll, Too Young To Die. De fapt tipul care s-a parașutat acolo cu casetele mi-e prieten, un om mai vârstnic, care făcea atunci parte din forțele speciale.

- Muzica Jethro Tull i-a cucerit și pe tinerii de aici care trăiau sub regimul comunist. Erau la mare preț posterele cu formația, discurile. Dacă cineva avea un vinil se organizau audiții la care erau invitați zece-douăzeci de oameni fascinați să asculte Jethro Tull. A fost impresionant.

- În toate țările fostului bloc estic am întâlnit aceste reacții. La fel și în America Latină, în Brazilia și Chile, mai ales în timpul dictaturii când muzica rock a fost interzisă, sau în India, pe vremea când se flirta cu comunismul, în anii ’70... Singurul loc în care Jethro Tull nu s-a ascultat a fost China. Acolo nu exista această subcultură. În schimb în Iran chiar și acum oamenii ascultă Jethro Tull. Am aflat asta analizând hiturile de pe web siteuri care indică locurile în care se ascultă. Sunt tot felul de enclave în țări în care nici nu te aștepți să se asculte Jethro Tull. Dar aceeași situație este și cu Led Zeppelin sau cu alte trupe rock clasice ale acelei epoci. Nu este doar cazul nostru. Noi suntem una din formațiile care am contribuit la schimbarea modului de viață al oamenilor și o facem în continuare.

- Este impresionant că după toți acești ani încă mai sunteți capabili să intrați în sufletele oamenilor și să aveți un public fidel în întreaga lume. În 1976, 1977 ați luat atitudine împotriva influenței americane asupra muzicii britanice prin apariția punkului. Punkul a adus, cum s-a afirmat, ceva pozitiv dar și ceva negativ pe scena muzicală a momentului.

- Vorbind despre prototipul muzicii punk îmi amintesc că aveam 16 ani când am ascultat formația High Numbers care au deveni apoi The Who. Asta a fost punk. The Who la începuturi cânta muzică punk... dar prototipul cel mai clar al punkului a fost în America grupul MC5. Erau din Detroit și au avut mare succes cu înregistrarea live a a albumului Kick Out The Jams! al cărui titlu original trebuia să fie Brothers and Sisters. A fost un moment important pentru că vorbea despre agresivitate, drepturile tinerilor... Când eram copil nu aveam așa ceva, atunci era la modă genul skiffle, muzică de amatori bazată pe folk, blue grass...

- Lonnie Donnegan! Chris Barber...

- Lonnie Donnegan a fost exponentul mai comercial, dar skiffle a fost tot un echivalent al punkului. O muzică pe care putea s-o cânte oricine, puteai să-ți construiești singur instrumentele și să te distrezi. Cam asta era și esența punkului. Când punkul a ajuns în Marea Britanie, pe la mijlocul anilor ’70 datora mai mult unor formații ca The Ramones. Joey Ramone îmi spunea că a fost fan, că mama lui avea toate discurile noastre, iar împărțirea grupurilor pe curente era falsă, noi doar făceam muzică. Johnny Rotten a fost mare fan Jethro Tull, mai ales al albumului nostru Aqualung. De fapt coperta discului l-a inspirat să adopte imaginea de scenă. Toate lucrurile astea sunt destul de apropiate... Red Hot Chili Peppers au fost fani Jethro Tull, Edie Vedder, de la Pearl Jam, a fost mare fan al albumului Stand Up. Muzica evoluează, trece de niște bariere, îi influențează pe oameni, este ca o buclă interminabilă. Cei de astăzi pot lua din experiența de 50 de ani a muzicii rock și au atâtea posibilități de a-și alege influențele.

- Ultima întrebare este inspirată din titlul unui cântec a lui George Harrison: What Is Life? Ce este viața? 

- Ce este viața!? Pentru mine viața e o nouă zi în care mă trezesc. Uneori sunt întrebat ce hobby am, ce fac atunci când nu sunt în turneu, când nu mă ocup de muzică iar eu le răspund că am un hobby care mă preocupă în mod deosebit. Hobbyul meu este să mă trezesc dimineața. Încerc să practic asta cât de des pot, măcar odată la 24 de ore. Este un dar. Vorbeam cu Tony Iommi. El mi-a transmis și răceala... Tony Iommi a suferit destul de mult în ultimii ani. Vorbeam despre colegi care au cancer, despre cei care au murit în ultimii ani și pe care i-am cunoscut. Mi-a spus: Nu știi ce te așteaptă; pot să mai am un an de trăit, pot să mai am zece. Important este acum să fiu acasă cu familia și prietenii, este opțiunea cea mai bună. Eu nu am ajuns încă acolo, îmi place să fiu cu familia și prietenii dar îmi place, atât cât mai sunt în stare, să mai fac turnee, să cânt și, evident, să mă trezesc în fiecare dimineață. Căci într-o zi n-o voi mai face. Într-o zi vor veni și vor zice: Trezește-te! E timpul să plecăm, mașina e afară, avionul așteaptă. Trezește-te, trezește-te! Dar eu nu mă voi mai trezi.