La editura „Grinta” din Cluj Napoca a apărut cel mai nou volum de poezie semnat de Eugen D. Popin. Născut la Ciacova și emigrat în Germania, poetul bănățean are o bogată activitate publicistică, fiind autorul a peste 20 de volume de poezie, eseistică și traduceri, din și în limba germană, din și în limba italiană. În Germania editează revista de cultură „Alternanțe”, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, dar și al Uniunii Scriitorilor Germani, al Exil-PEN Germania, „așadar un cetățean al lumii”, cum îl numește Geo Vasile în prefața volumului „Viul și aproapele”.
„La ceasul unui bilanț autoscopic și mărturisitor, a discernerii între esență și aparență, poetul își recunoaște inclusiv culpa autolesionistă ca libertate «ce mi se cuvine». De acel pomenit supraom se delimitează Eugen D. Popin, de renegarea dumnezeirii în numele unui trouvaille ideologic tip «nihil esse malum». De vreme ce totul ar fi permis, inclusiv minciuna criantă și găunoasă ce obstruează revelația plenară a sinelui, salvatoare a viului va să fie exorcizarea duhurilor rele, a stricăciunii și a necurățeniilor, a întinării. Totul în numele instaurării celor ce dăinuie: «din proorociri / nu s-a ales nimic / nici luminile cele strălucitoare / nici bulgării de aur... /doar casa părăginită a bunicului / și alunul din capătul grădinii». Nu de puține ori transpar ecouri din laboratorul de gestație a versurilor în aceeași cheie a smereniei: «cuvântul / mă îngăduie / uneori alături de el / fără să întrebe nimic // îndestulat mă întorc apoi / în brazda mea de pământ». O cvasi ars poetica amintind de «Testamentul» arghezian. Lecuirea de indiferența cu care substituim realitatea cu ficțiunea, «alcătuire / absurdă / disimulată», de ipocrizia de a fi «simultan victimă și făptaș», dezbărați de instinct, ajungem la esența viului, a menirii sale spirituale: «causa sui / flacăra / inima»”, scrie Geo Vasile în precuvântare.
„Un alt centru de putere lirico-semantică, probă indubitabilă a talentului poetului nostru, este revizitarea și retrăirea recurentă, intensă (ars memorandi) a climatului genitorial (a mamei, a tatălui, a bunciului) precum o frunză tămăduitore de mușcată pe rana nicând cicatrizată pricinuită de istoria mașteră. Ce nu i-a cruțat pe el, dar mai ales pe cei dragi. Reîncărarea bateriilor sufletești la rădăcinile care «rămân / murmurând / la utrenie / în fiece vecernie» în ciuda strămutării voluntare a trunchiului copilului desculț pe ulițele satului bănățean, obiectele din casă, chipurile, peisajele indelebile, sentimentele ridicate la puterea de simbol existențial printr-un rafinat glissando de efecte sonore ce îmbină dorul, armonia, memoria: «Într-un colț al croitoriei / mașina de cusut / a bunicului / prăfuită / abandonată / deja de decenii // chipul tatei / ochii-i blajini / dincolo de privire / se răsfrâng / în ziua de pe urmă // bucuria / uitată / inocența / se întorc / în susurul râului // ecouri prăvălindu-se peste stânci se pierd ca o mângâiere irepetabilă». Metafora centrală a cărții este de fapt redescoperirea de sine în tezaurul inalienabil al patriei”, conchide Geo Vasile.
V. TOMOIAGĂ
